Articol punktat în revistă. Nr. 43.

Colţişorul meu de rai este contaminat de coji de răsărită, gherete din termopan şi parcări autorizate aiurea. Urât şi enervant. Toată lumea bună se plânge. Cei care nu se plâng îi suspectează pe cei care se plâng de insuficienţă de patriotism. Cei care se plâng îi suspectează pe cei care nu se plâng de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Ultimii îs supăraţi. Primii bagă patriotismul într-o valiză şi îşi mută traiul în oraşele frumoase. Deocamdată…

Urâţenia Chişinăului are două mame: kitsch-ul şi mizeria. Cu cea din urmă te împaci cumva. Este clar pentru toată lumea că sărăcia duce la o degradare fizică. Se ramolesc clădirile care fac parte din patrimoniul naţional, intră în paragină grădinile publice, se învolburează trotuarele. Bani nu-s. Cartierele vechi se transformă în ruine. Nu ne pasă: cartierele noi se transformă în „cartiere vechi” în ritm accelerat. Impresia este dezolantă dar, cu o fărâmă de fantezie, îţi poţi imagina latura romantică a acestei degradări. Stradelele din vechiul cartier sunt pătrunse de o tristeţe melancolică, reuşind performanţa de a fi în acelaşi timp sărace şi frumoase. Numai de-ar fi un pic mai curat…

Pentru cei care nu apreciază melancolia vechilor cartiere există o alternativă mai proastă: ouţe de paşti luminate cu becuri multicolore de neon, reclame pseudo-ero(t)ice a sălilor de cazino şi edificii glamuroase din termopan cu pretenţii de evroremont. Se zice că de gustibus non disputandum dar totuşi lipsa gustului elementar dă o senzaţie de agresiune vizuală greu de suportat. Dacă arhitectura este muzica sculptată în piatră, atunci arhitectura Chişinăului sunt manelele sculptate în piatră.

Lipsa gustului nu poate fi trecută pe seama lipsei mijloacelor financiare: un spaţiu de joc amenajat din donaţii europene sau americane va arăta întotdeauna mai decent decât unul similar făcut pe aceeaiși cantitate de bani moldoveneşti. Aici intuiesc o legătură direct proporţională între lustrele, covoarele zis-persane şi vazele de cristal din „casa mare” şi kitsch-ul din stradă. Praf în ochi, fard cu sclipici şi estetică naftalinizată care spulberă orice ambiţie euro-atlantică a Chişinăului. Din păcate la mai mult nu ne duce mintea, căci nouveau riche din ziua de azi sunt preşedinţii de colhozuri din ziua de ieri, formaţi d.p.d.v. estetic de şcoala deficitului sovietic.

Aceiaşi şcoală sovietică ne-a inspirat să credem că ambalajul reprezintă un lux inutil atâta vreme cât conţinutul este cel pe măsură să ne satisfacă nevoile fiziologice. Şi dacă ar fi să ne reformăm gândirea ajungând să înţelegem că forma nu este o cheltuială în plus, ci o investiţie profitabilă?

Chiar aşa – are frumuseţea un preţ? Şi dacă da, atunci care e randamentul unui bănuţ investit în frumuseţe? Cu aceste frământări mă adresez la Expertul Financiar.

Un grup de specialişti în urbanistică, arhitectură şi design au fost invitaţi de publicaţia Forbes să facă un clasament al celor mai frumoase oraşe din lume. Gusturile sunt, bineînţeles, o chestiune subiectivă, dar dacă ar fi să mergem pe mâna specialiştilor am face valiza ca să plecăm la Paris, Vancouver, Sydney, Florenţa, Veneţia, Cape Town, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Cambridge sau Tokio. Mulţi oameni asta şi fac – în 2011 cele mai mari din lista oraşelor nominalizate au găzduit circa 60 de milioane de vizitatori internaţionali sau 6% din numărul total de călători. Bineînţeles, oraşele mai mici nu au fost puse la socoteală, dar şi în acest fel putem să ne facem o idee despre forţa de atracţie a frumuseţii. Există o varietate de cauze pentru a vizita un oraş – shopping, afaceri, turism – însă cert este faptul că există o legătură directă dintre frumuseţea urbei (subiectivă sau cum o fi) şi numărul de bănuţi care părăsesc buzunarele vizitatorilor acestor oraşe. Vizitatorii internaţionali au lăsat Parisului 20,3 miliarde dolari, iar vizitatorii Londrei s-au despărţit de 25,6 miliarde dolari. În raport cu dimensiunea urbei, lider al clasamentului este Vancouver, a cărui frumuseţe aduce vancuverienilor un bonus de 8,3 dolari per capita de populație băștinașă. Un oraș relativ mic, dar simpatic.

Figura 1 Frumusețea va salva Chișinăul!

Vorbind în termeni monetari, frumuseţea contează. Un vizitator internaţional cheltuieşte în medie 1000 dolari SUA pe an în oraşele vizitate. La un TVA de 20% cum este cel moldovenesc, acest lucru înseamnă 200 dolari SUA în vistieria statului. Bani din aer? Nicidecum: investiții în frumusețe.

Numărul anual al vizitatorilor internaționali în Republica Moldova oscilează în jurul lamentabilei cifre de 9 mii. Mi-l aduc aminte imediat pe Tony Hawks care se credea unicul călător care, în dreptul întrebării „Motivul vizitei” din declarația de intrare în țară completa sfidător: pentru plăcere. Adevărul este că la starea umilă a Chișinăului e mai ușor să ne imaginăm călători „de nevoie” decât călători „de plăcere”. Și totuși dacă e să mergem pe asumarea că un make-up al Chișinăului ar putea conduce pe termen mediu la o înzecire a numărului de vizitatori internaționali, atunci veniturile în caznaua statului ar crește până la 200 milioane de lei cel puțin. Suficient cât să achite pensia pe un an pentru 18 mii de pensionari. Ce ziceți de așa o statistică virtuală.

Teoretic, e posibil să transformăm statistica virtuală în realitate. Nu neapărat de dragul vizitatorilor internaționali. Mă gândesc la cocitadinii care stau cu gândul la valize. Mă gândesc la arhitecții educați în spiritul deficitului sovietic. Mă gândesc la foștii președinți de colhozuri. Mă gândesc la lustre, covoare persane și vaze de cristal. Mă gândesc la toate astea și ajung la concluzia că, în termeni, practici, e cel mai probabil să rămânem la statistica virtuală.

Organizaţiile internaţionale au reacţionat vehement la acest apel, aducându-şi obiectivele strategice în concordanţă cu rezoluţia acestei conferinţe. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a introdus obligativitatea umbrelelor în echipamentul militar al forţelor de pacificatori. Naţiunile Unite au adoptat Declaraţia de la Kuala-Lumpur prin care şi-au asumat obiectivul de triplare a numărului de umbrele. Rezoluţia urma să devină obligatorie pentru ţările în tranziţie beneficiare de asistenţă oficială pentru dezvoltare.

Parlamentul Republicii Islamice a Mauritaniei a fost primul care a ratificat această rezoluţie. Întru implementarea ei Guvernul Mauritaniei a solicitat asistenţă tehnică pentru elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Producţiei de Umbrele. Analizezle preliminare au confirmat necesitatea elaborării unui studiu de fezabilitate privind oportunitatea creării în regiunile nord, sud, vest şi est ale Mauritaniei a unor clustere regionale de producţie a umbrelelor. Guvernul Republicii Populare Chineze a acordat Mauritaniei un credit concesional pe termen de douăzeci de ani. Conform condiţiilor creditului, China urmea să livreze pe piaţa Mauritaniei 2 mlrd. de umbrele într-o perioadă de 2 ani.

Ministrul Agriculturii din Republica Islamică a Mauritaniei a participat în cadrul lucrărilor Conferinţei de la Edinburgh desculţ. Reprezentantul societăţii civile mauritane a venit cu soţia. Volumul precipitaţiilor anuale în Mauritania sunt de 157 mm. Populaţia Mauritaniei este de 3 milioane de locuitori.

Incredibil, dar adevărat. Savanții de la Academia de Științe a Moldovei nu știu (deocamdată) cum se explică acest fenomen, de aceea am să preiau ștafeta speakerului (!) Parlamentului Republicii Moldova, afirmând cu modestie că less is more. Fac această afirmație apropo de Moldova 2020 care mâine urmează să treacă proba Parlamentului. Imediat explic.

Moldovenii când se apucă de treabă înțeleg intuitiv că pentru ca ceva să se producă este mai bine să ștergem totul și să facem totul din nou. Teoretic sună bine, dar iese strâmb și durează mult. Americanii, oamenii care au două cuvinte pentru noțiunea de „eficiență” – efficiency și effectiveness – înțeleg că pentru a realiza mai mult cu mai puțin efort, este necesar să înțelegem mai întâi care e problema, după care să purcedem la înlăturarea principalelor defecte. În rezultat iese bine și durează mai puțin decât dacă ai face tentativa de a aborda problemele în ordine alfabetică.

Moldova 2020, strategia pe care Guvernul o aduce mâine în Parlament are la căpătâi această abordare pragmatică: există 7 probleme majore care ne fac să fim mai degrabă săraci decât bogați. Este vorba despre educația rudimentară, drumurile cârpite aiurea, creditele scumpe, obstacolele nebănuite în calea oamenilor de afaceri, facturile insurmontabile pentru energia consumată, greul unui sistem de pensii scăpătat și incapacitatea Femidei de a face dreptate. Există soluții pentru aceste probleme (liberalii sunt la curent) – schimbarea până la capăt. Dacă reușim să rezolvăm aceste 7 probleme, plăcinta bunăstării care se împarte pentru cei din domeniul culturii, mediului, sănătății publice, apărării, protecției sociale, ordinii publice, etc. va fi considerabil mai mare. Eu nu sunt pe măsură să garantez că cele 7 probleme vor fi soluționate, dar intuiția îmi spune că Guvernul are mai mari șanse să rezolve șapte lucruri decât patruzeci și șapte.

Societatea civilă e pe altă lungime de undă. Ei vor more. Eu îi înțeleg. Să vrei more este explicabil (deși cinic) atunci când acest bla-bla-bla despre reformele ambițioase sunt prezentate sub formă de wish list donatorilor. Să cerem triplu pentru ca să primim dublu, nu e mai bine așa? So what? Ceva primim, ne facem că ceva facem, apoi mergem și cerem din nou. Corect? Nu fraților, eu prefer să dau crezare acestui Guvern naiv care a luat country ownership pe bune. Căci această Strategie Națională de Dezvoltare nu este un wish list, ci un plan de afaceri care-și propune să facă viața cetățenilor mai bună. În 2020. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Mâine Cina cea de Taină va avea loc în Parlament. La care se va decide dacă suntem pe măsură să transformăm less în more. Sau v-om rămâne cu less, căci oricum ne-am obișnuit deja. De fapt… asta-i schimbarea paradigmei de dezvoltare care ne paște.

Good luck!

Am impresia că e uşor să scrii în felul ăsta… e un fel de a-l trimite naibii pe eventualul cititor, totală indiferenţă faţă de capacitatea ăstuia de a digera torentul de idei… Nişte referinţe foarte şmechere, dar ce? despre ce? Ca o anecdotă a cărei fir e ascuns atât de adânc încât râzi ca să nu te dai de gol, dar de fapt… Uşor de scris, greu de citit, şi mai greu de trăit.

Mi-l imaginez pe Céline. Acuzat de colaboraţionism de francezi, sentinţă… un an de privaţiune de libertate. Omul a stat în exil în Danemarca. Mai mult de un an. Într-un fel sentinţa şi-a atins scopul, chiar dacă omul a fost reabilitat mai târziu. Acuzat de colaboraţionism în ce anume? El nu făcea decât să supravieţuiască. Nevastă-sa, motanul Bébert, responsabilităţi, hrană, adăpost…

Mi s-a părut un tip umanist, Céline ăsta… de fapt el era medic. În calitate de medic el acorda ajutor… medical… oricărui. Dacă îl cere omul? Şi e foarte proaspăt în abordarea asta. Războiul ca o mare migraţie a popoarelor în secolul XX. O migraţie silită, dar orice migraţie e oarecum silită. Şi apoi… de ambele părţi ale baricadelor erau oameni în carne şi oase. Propaganda ne obligă să-i diabolizăm pe unii şi să-i divinizăm pe ceilalţi. Normal că pe învingători. Până şi copiii au fost diabolizaţi. De parcă nazzismul e o trăsătură ereditară. Clişee, clişee… de câte ori o să ne prindem în capcana lor până vom învăţa să discernem între bine şi nu-bine?

Încă puţin şi-l termin… vreo 30 de pagini. Mai are “Călătorie la capătul nopţii“, cred că e bună… Eroul metafizic al lui Céline este un biet om aflat vesnic pe drumuri si situat undeva intre Chaplin si Kafka. (Philippe Sollers). Mai are “Moarte pe credit“, stoc epuizat… “De la un castel la altul“, aşteaptă pe raft… Cândva… neapărat. Acum altceva.

Andy Warhol se întoarce pe urechea dreaptă în racla sa decorată cu inscripţia R.I.P. tirajată în culori roz, mov, bleu şi bej. Vă imaginaţi, scânceşte Andy, mi-am ars viaţa în New York City şi javra asta abia acum urmează să înceapă? În Las Vadul-lui-Vodă! Unde-i dreptatea, întreb? Ce tu, Sausalito! Ce tu, Sitges! De aici încolo raiul homosexualilor e pe Nistru. Piotr Ilici Ceaikovski deja lucrează la uvertura preconizată pentru deschiderea sezonului. Allan Ginsberg deja scrie poemul “Urletul-2″.

Măi ce animale, gândesc sacerdoţii ultra-ortodocşi din Mesopotamia. Cum să le permitem ălora să facă aşa ceva enoriaşilor noştri din specia hetero sapiens? Inadmisibil. Eu am auzit că-i contagios. Băi, tu nu eşti cast? Ba da, îs cast, dar eu prefer castitatea heterosexuală. Cât de bine te-nţeleg, frate. Mai răi decât animalele, zău. Să stea acolo în Europa lor, cu principiile şi valorile lor străine plaiului nostru. Vor să ne ia copiii şi să-i convertească la homosexualism. N-o să mai vină nimeni la biserică. Cruciadă, facem? Flash mob.

Meciul dintre homofobi şi homofili se amână. Homosexualii nu au cumpărat suficiente bilete. Nediscriminaţi de nimeni, ei sunt obligaţi să-şi ascundă identitatea. Rata sinuciderilor în rândurile homosexualilor este de zece ori mai mare decât în rândul heterosexualilor. Oare de ce suferă? Oare când o să înţeleagă că în Mesopotamia nu există discriminare? Oare când o să înţeleagă că nu au dreptul să existe? Să existe, dar fără drepturi. Se vor descurca şi aşa. Nouă nu ne pasă.

Oponenţii proiectului de Lege cu privire la egalitatea de şanse manipulează în mod cinic informaţia zăpăcindu-i pe oameni cu aberaţii groteşti. Spuse pe nume, lucrurile stau în felul următor:

1. Homosexualitatea nu este contagioasă. Legea nu este despre homosexualitate, ci despre minorităţi de orice fel. Care sunt discrimaţi tacit din cauza faptului că majoritatea dictează regulile de joc în domenii care nu ţin de joacă. Convingerile religioase sau orientarea sexuală nu au nici o treabă cu îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu. Dar oamenilor nu le plac cei care sunt diferiţi. Şi li se trânteşte uşa în nas.
2. Legea cu privire la egalitatea de şanse nu se referă la căsătorii, adopţii şi culte religioase. Ea stipulează negru pe alb că uniunea prin căsătorie se face între bărbat şi femeie. Părinţi pot fi un bărbat şi o femeie. Cultele religioase sunt libere să-şi vadă de convingerile lor. Aşa scrie în alin.(I) din articolul 2. Literele a), b) şi c).
3. Homosexualitatea nu ţine de principiile şi valorile europene. Toleranţa ţine de principiile şi valorile europene. E un principiu care-ţi dictează să-i accepţi pe cei care sunt altfel decât tine. Fiindcă aşa e mai bine pentru toţi. Mâine ai putea să fii şi tu altfel. Place ideea? Când unii politicieni şi sacerdoţi afirmă că europenii ne impun principii şi valori străine poporului nostru, vor să zică că toleranţă e ceva stăin pentru moldovenii creştini?
4. Zeloţii ortodocşi se precipită din cauza faptului că deja încalcă mai multe prevederi ale numitului proiect de lege. De aceea vor ca el să rămână în fază de proiect. Fiindcă dacă intră în vigoare, ei vor fi pasibili răspunderii disciplinare, civile, contravenţionale şi penale, conform legislaţiei în vigoare.

Legea trebuie aprobată. Nu pentru a obţine regim liberalizat de vize, ci pentru a învăţa să trăim mai civilizat. La început o să fie mai greu. Dar o să ne obişnuim.