May 12, 2015 2

Pământul făgăduit

By in călătorii, orientul mijlociu

Când eram mic, idee nu aveam că Pământul Făgăduinței are legătură cu Israel. Nu știam ce-i cu Biblia. Eram sigur că ține de super-eroi. Sau de Atlantida. Sau de zborurile spațiale. Aveam o cărțulie cu benzi desenate din care mă documentasem suficient de bine în această privință. Ideea venea în felul următor: periculos, nasol, greu, nasol, nasol, nasol și… hopa! totul e bine în cele din urmă. Stația terminus se numea Pământul Făgăduinței. Cică era așa o înțelegere din start. Trebuie să răbdăm și să fim curajoși, căci, în cele din urmă, merită efortul.

Cu un efort incomparabil mai mic, pornim în zori de zi spre Ierusalim. Luăm cafeaua la terasa de la colțul străzii. Eu – espresso; tu – o cafea lungă de mărime medie. Marca Saquella. Eu – cruasan cu migdale; tu – plăcintă cu brânză și ciuperci. Avem vreo 3 kilometri până-n stația de autobus. Avem ghid de navigație, dar e simplu și fără el: trebuie să ajungem în celălalt capăt al străzii Arlozorov. Biletele le cumpărăm în autobus – 19 șekeli într-o singură direcție. Autobusul e plin de recruți. Jumătate din ei sunt fete. Se poartă ca niște școlărițe care merg în tabăra de vară. Își trag selfiuri și chicotesc fără jenă. Ne amuzăm imaginându-ne persoane din anturajul nostru în uniforme soldățești. Uneori e greu de imaginat. Inclusiv și pe tine.

Din stație mergem pe jos spre orașul vechi. Se poate lua și tramvaiul, ne spune o trecătoare, dar nu e mai frumos pe jos? Să nu ratați soukul, e minunat! Nu-l ratăm. E minunat. Nu ratăm nici librăria de anticariat de la colțul străzii Jaffa. N-ar trebui să irosim timpul dar librăria asta are ceva. Când dăm să ieșim, agăț o carte cu rucsacul. Cartea cade jos. E una de Isaak Bashevis Singer. Îmi zic că-i semn și mi-o cumpăr. Ție îți luăm două romane de Muriel Spark.

Nu ne putem abține să nu ne zgâim la evreii ortodocși. În Tel Aviv mai puțini din ăștea, cu pălării cu boruri late peste tradiționalele kippot, cu favoriții lungi de n-au cunoscut tăișul foarfecii, cu franjurile țițitului atârnând liber de sub haină, cu nelipsita sacoșă în mâna dreaptă. Oare ce duc îi ea? Câte un volumaș de Torah? Și de ce-n sacoșă?!? Dacă-s singuri, au cu siguranță o carte în mână. Dacă au companie, sunt zâmbitori și glumăreți. Se bucură de statutul social și de contactul nemijlocit cu Dumnezeu. În orașul vechi, un hasid ne leagă câte o ață roșie de mână. Ne ține palma pe frunte și ne binecuvântează. Binecuvântarea nu e pe gratis, vrea bancnote. Îl rezolv cu 15 șekeli, ceea ce nu e puțin, dar cum să mergi la Zidul Plângerii fără binecuvântare? Mai ales că ațișoara are și un sens practic: ceilalți hasizi ne lasă în plata Domnului, văzând că deja suntem „legați”.

La Zidul Plângerii tu mergi la dreapta, acolo unde-s multe femei care plâng din suflet. Eu merg la stânga unde-s bărbați și-s puțini. Tăcuți, cu frunțile lipite de zid. Găsesc în rucsac un creion și o hârtie, îmi scriu dorința – nu am voie să cer pentru mine. O strecor printre pietrele din zid. Mă vei auzi oare? Dacă ești. Dacă îți pasă. Dacă merit.

Ierusalimul vechi e ca o inimă cu patru camere. Una armenească, una ebraică, una musulmană și una creștină. Sfânt pentru toate religiile, de toți râvint, socotit de toți drept al lor și numai al lor. Și în același timp, minareturile stau vecine cu sinagogile, vecine și alea cu turlele bisericilor creștine – pe jumătate catolice, pe jumătate ortodoxe de parcă schizma ar fi suspendată în acest oraș unde funcționează alte reguli și obiceiuri.

Intrăm în biserica Sfântului Mormânt pe Drumul Crucii. Tu te lași pătrunsă de evlavie, eu mă uit ciudat la tine. Te apleci peste piatra pe care a fost miruit trupul lui Isus, vrei să faci la fel cum fac credincioșii (dacă exiști… dacă auzi… dacă te merităm…). În Ierusalim, religia e ca o viroză. E clinic. Se cheamă simptomul ierusalemit. Unii descoperă darul profeției. Alții au vedenii. O englezoaică, sigură că cea de-a doua venire e pe-aproape, urca zilnic pe Muntele Pleșuv ca să-l servească pe Mântuitor cu o ceșcuță de ceai. Cazul a fost documentat de doctorul Heinz Herman în 1930. În zilele noastre între 50 și 200 de pelerini sunt afectați anual de această maladie. În câteva săptămâni le trece. După care se simt stânjeniți.

Crucea pe care a fost răstignit Isus Hristos nu e veritabilă. Originalul a fost literalmente mâncat de pelerinii care, sărutând-o, căutau să zmulgă cu dinții o bucată de lemn pe care să-l ducă acasă. Dar nici originalul nu se știe dacă-i veritabil. Împărăteasa Elena a identificat-o printre alte două cruci dat fiind că a făcut minunea de a-l lecui pe un calic. Dacă era calic. Dacă, dacă, dacă… Și atunci ce e veritabil? Asta e: timp de mai bine de un mileniu credincioșii au crezut. Că Drumul Crucii e cel pe care a mers Isus. Că piatra miruirii e piatra miruirii. Că crucea e cruce. O duzină de secole e ceea ce contează. O duzină de secole în care nu era loc pentru „dacă”.

Seara, în grădina noastră din Tel-Aviv, tu mă întrebi și eu îți povestesc. Îți povestesc despre perioada mea religioasă, când după revoluție, românii au transmis un serial despre Isus Hristos și cu această ocazie am citit și Evangheliile. Fiindcă a fost puțin, am luat-o la braț pe bunica Ana și am mers să mai vedem odată filmul într-o casă de rugăciuni. Aveam multe întrebări, puține răspunsuri. Tot așa am început să citesc și Vechiul Testament. Nu l-am terminat. Am trecut la Nietzsche, Camus, Dostoevski. Da, știu, e păcat…

Nu știu dacă cred. Nu știu cum să cred. Din punct de vedere rațional, dacă nu e „da”, e „nu”. Dar deocamdată n-am să-i neg existența. Nu aici, nu pe Pământul Făgăduit.

Tags: , , , , ,

May 11, 2015 Off

Mierea l-a mâncat pe urs

By in călătorii, orientul mijlociu

Aș fi putut să zic simplu: Tel-Aviv, dar uite că nu o fac. Zic: „mierea l-a mâncat pe urs” ceea ce-i o expresie culeasă dintr-o povestire de Amos Oz. Ba o înțeleg, ba n-o înțeleg deloc. Eu înțeleg evreul așa: ochelarist, cu burtică, muzicolog sau om de știință. Deștept. Zeflemitor. Cinic. Cu inima cât un fluture, dar care bate din aripi doar în ebraică. Ca să nu înțeleagă goimii despre ce e vorba. Mi-l aduc aminte pe Boris Isakievici, cu ochelarii și burtica lui muncitoare, izul de usturoi și formulele chimice. Valențe și covalențe. Era profesorul meu de chimie cu care făceam meditații în fiecare săptămână, duminica. Nu sâmbăta, că-i șabat. Duminica mă încărcam cu o sută de probleme pe care urma să le fac acasă și pe care le rezolvam la lumina lămpii, cu o tânjeală fără seamăn, creionând cu zor schițe pe marginea caietului. Luam note bune și nu-mi păsa de legătura ionică nici cât e negru sub unghie. Boris Isakievici nu tânjea niciodată. Mierea. Ursul. Mi se pare un titlu potrivit.

…Israelitul din rândul doi, clasa business, e antipodul lui Boris Isakievici. Rămâne în picioare în timp ce toată lumea-și pune centurile de siguranță. Îi privește încruntat pe pasagerii aeronavei. Cu ochi de șoim, de parcă noi suntem niște teroriști înveterați, iar el este un agent secret al Mossadului. Blochează trecerea unor bătrânei amețiți, dar o lasă să se așeze pe o tânără sefardă. Credem că i-am descrifrat stratagema, dar nu, îi face semn stewardului că vecina lui nou-nouță nu are bilet de prioritate. Agentul s-a răzgândit. Vecina pleacă, el rămâne în picioare scrutând locurile ocupate de teroriști. Decolăm. Nu mai știu dacă a recrutat vreun pasager demn de a sa vecinătate. La aterizare, în schimb, se mișcă încet, blocându-ne cu valiza lui calea. Un om tare strâmb.

Oamenii de pe faleză sunt atletici și luminoși. Avem aici cicliști și alergători. Cu câini. Fără câini. Bătrâni. Tineri. Au corpuri vânjoase. Forță fizică excelentă. Dacă mâine s-ar da mobilizarea, ei ar forma un batalion de elită. Dincoace avem surferi și yogini. O flotilă de yachtsmeni. Dansatori și dansatoare. Dansează în pereche și se prind în horă. Cei mai înverșunați sunt jucătorii de matkot. Lovesc cu putere mingea de cauciuc de trosnesc paletele de lemn. Trecem șovăitori pe alături. O mingiuță din astea îți face felul. Categoric. Dar câtă precizie! Și câtă lumină în jur. O invazie de albastru. Cerul. Marea. Steaua lui David. Edificiul de vizavi.

Mergem în direcția portului vechi de-a lungul falezei. Alternăm nisipul cu asfaltul. Spații verzi, imense presurate cu răhăței. Nasol la prima vedere, dar altminteri cum să transformi deșertul în oază? În nisip nu crește nimic. Din răhăței cresc grădini publice, linii de tramvai, terase și zgârie-nori. Tel-Aviv este răspunsul israelit adresat newyorkezilor. Big Apple este creuzetul lumii. Pe insula Ellis au acostat italieni, puertoricani, irlandezi, polonezi, scandinavi și ruși. Au intrat în Manhattan în calitate de americani. În Israel se întâmplă cam același lucru, deși într-un univers tăinuit. Sefarzi, așkenazi și mizrahiți au suit în podul casei spaniola, germana și aramaica și au devenit deodată ebraici de la Dumnezeu. Cei mai necăjiți sunt falașii, evreii etiopieni, numiți și Beta Israel (Casa lui Israel). Fac muncile cele mai dizgrațioase și-s priviți de sus de restul comunităților. New York e Big Apple. Tel Aviv e Big Orange. Neoficial.

Dar ce sunt toate astea? Orașul nou rămâne în urmă, se înșiră fantomatic la orizont, cedând teritoriul unui cartier medieval. Ai zice că suntem mai degrabă pe coastele Adriaticii, cu turnul mănăstirii Sfântului Petru plonjând maiestuos în talazuri. Acolo, jos sunt pietrele Andromedei. Prințesa încă mai zace lănțuită în așteptarea lui Perseu, devorată săptămânal de marele balaur. Ne ascundem la umbră. Jaffa. Popas. Îmi iau o cafea arăbească, Andromeda soarbe dintr-o cafea cu gheață. Avem wifi, dar căutăm priză. To the left, strecoară muzicantul printre versuri, in the back. Și dă-i mai departe cu muzică…

O vreme rătăcim prin cartierul artiștilor. Terasele-s aglomerate chit că-i șabat și munca-i interzisă. Cumpărăm un rosé pentru diseară. E musai, căci avem grădină. Vânzătoarea împinge restul ajutându-se cu un sul de hârtie – n-are voie să atingă banii, nu-s kosher. Piața Carmel, din cartierul yemenit, e pustie, standurile stau goale, dezolante. Un stârc de cireadă ne ține calea. Îi admirăm câteva clipe zborul. Cu un picior pe un cablu și cu celălalt pe altul, el ne privește de sus, legănat. Lumea a treia: alt peisaj, alte chipuri. Orașul vechi a rămas în urmă, zgârie norii stau alieneați pe dreapta, litoralul e din partea stânga. Cu toate acestea e foarte plăcut în mahala – abia aici realizăm că suntem în Orientul Mijloaciu, pe altă planetă, cu alte reguli. Un băiețel mai oacheș de felul său fuge de noi. Aleargă până se face mic ca un ghem de motănaș, se oprește să vadă dacă-l privim. Râde cu gura până la urechi și vine-ntr-o fugă înapoi. Se oprește, nu și din râs și iar dă-i bir cu fugiții. Mic. Yemenit.

Pe-nserate stăm de povești în grădină și încercăm să descifrăm Tel-Avivul. Sunt ca americanii, zici tu. Fiecare e pe unda sa. Sunt atât de diferiți și-n același timp sunt un singur popor. Parcă-i Istambul zic eu, e și european și asiatic în același timp. Un stat tânăr, în plină ascensiune. Foarte creativi. Fără inhibiții și complexe. Tu zici: nu le pasă de ceilalți. Nu te privesc decât pieziș, sunt reci, indiferenți. Poate… Dar și britanicii sunt reci și indiferenți. Nu merg la contact. Nu știu… Palestina a fost o vreme protectorat britanic. Allenby i-a eliberat de otomani. Apoi evreii au ținut să se elibereze de Allenby. Chestia asta-i ciudată: au luptat pentru independență după culise. N-au aruncat grenade, au folosit pile. La Londra, la New York, în Elveția. Aveau putere și influiență. E bizar că un proiect de alternativă a fost să le aloce evreilor o patrie în Eritrea. Cel puțin falașii ar fi fost stăpâni la ei acasă. Îmi place cum sună, zici tu, Eritrea… Și Etiopia sună rău?

Sună bine, sună bine…

Tags: , , , , ,

April 24, 2015 Off

Între gherete

By in digresiuni

N-o zic în bătaie de joc, dar la câteva zile de la revenirea mea în țară, între două gherete unde obișnuiesc să-mi beau cafeaua de dimineață, naiba m-a împins să mă uit pe jos și să localizez acolo o plăcintă de excremente. Am să zic doar atât: nu erau opera vreunei jivine patrupede și Kilometrul Zero al capitalei pro-europene era la doar câțiva metri. Asta m-a depresat cumva, dar m-a făcut să realizez că sunt multe lucruri în această republică pe care eu nu le înțeleg și n-am să le înțeleg vreodată. Simbolic, nu-i așa?

De acord, săritura e cam pe neprins de veste, dar la fel nu înțeleg ce înseamnă pentru un deputat să reprezinte voința poporului. Mie-mi vine greu să mă reprezint pe mine uneori, chiar dacă nu am șapte vineri pe săptămână, dar oare ce-o fi în sufletele lor care trebuie să reprezinte mii și mii de cetățeni? Eu m-aș prăbuși de la asemenea responsabilitate. Ei stau bine-mersi copăcel și votează în conformitate cu disciplina de partid.

Și dacă veni vorba, disciplina de partid este o altă chestiune pe care nu o înțeleg. Bănuiesc că e o invenție basarabeană a cărei picioare cresc din ceața sovietică. Cine-a inventat-o și de ce? Dacă deputații, în virtutea unui dans mecanic sunt obligați să voteze solidar cu capii partidelor, de ce avem nevoie de o sută unu? De ce avem nevoie de Parlament în general, în condițiile când Guvernul ușurel își asumă responsabilitatea pentru orice. Fără probleme. Fără scrupule. Fără emoții. Nu seamănă asta cu o cale de a evita discuții inutile? Nu e o formă de adoptare a deciziilor „în regim de lucru”, cu alte cuvinte, fără trăncăneli idioate și in absentia factorilor decidenți care și așa nu decid nimic? Cred că se poate de închipuit leger o aplicație iPhone care să se țină pe un algoritm trivial și care ar face mai ușoară viața liderilor coaliției.

Sau, bunăoară, trădătorii. E o normă etico-morală basarabeană conform căreia cel care pleacă dintr-un partid în altul sau își face o platformă proprie să fie etichetat drept trădător și bănuit că s-ar fi vândut lui Plahotniuc, unicul „cumpărător” fiabil din țară? E cumva nostim dacă să-i socoți pe degete. Cert e că nu-ți ajung degetele de la ambele mâni și atunci continui numărătoarea cu degetele de la picioare. Mai practic e să folosești 5 corpuri ca să fie suficiente cifre pentru cei 101 deputați. În cele din urmă, noroc că se mai „trădează” lumea căci în condițiile când loialitatea oarbă este prețuită mai sus decât integritatea etică, „trădarea” e un fel de luminiță la capătul tunelului. Nu una foarte puternică, dar tot un gen de 40 de wați.

Dacă e să le pui cap la cap, credința oarbă în disciplina de partid și afrontul față de membrii neloiali este simtomatică. Ea relevă un deficit de personalități. Membrii partidelor sunt ca niște rotițe dintr-un mecanism a cărui logică nu este una de sorginte democratică. Într-o emisiune de Vladimir Pozner despre parlamentarii britanici, am luat seama la modul în care se produc dezbaterile la ei. La ei, bunăoară, Prim-ministrul care pledează pentru o cauză anumită este luat la întrebări și din stânga și din drepta. Întrebările, dar și răspunsurile, sunt foarte interesante. Ele denotă, dincolo de subiectul discuției, că deputaților chiar le pasă și că fiecare din ei, indiferent de culoare, este preocupat de alegerea pe care urmează să o facă. Fiindcă dincolo de faptul că ei sunt personalități, ei reprezintă și constituențele care i-au ales ca să le reprezinte. La noi, pe de altă parte, asemenea discuții sunt tabuizate. Chiar dacă liberalii, care-s în opoziție vin cu o propunere de modificare a Constituției, argumentele de rigoare sunt trecute sub tăcere. Se cunoaște din start că propunerea nu va fi votată. Se propune de formă, just for the record, pentru ca mai apoi să zică că s-a propus. Și argumentele? Poate, oricât ar fi de absurdă ideea, merită de făcut tentativa de a-i convinge pe oponenții politici că există ceva de câștigat pentru fiecare?

În legătură cu aceasta, discursul domnului Ghilețchi în Parlament a fost unul de excepție. Dânsul a pledat în favoarea comemorării păcii și nu a victoriei, aducând argumente impecabile, fără a-i aliena în mod inutil pe comuniști și încercând, pe această cale firească, să-și convingă oponenții. Din păcate, eu nu-mi aduc aminte despre alte discursuri de acest gen.

Să tragem linia – disciplină de partid, trădători și discuții în culise. Cei reprezentați sunt trimiși la plimbare. Adică noi, cetățenii care le-am dăruit voturile, suntem invitați să nu ne încurcăm printre pricioarele celor care ne reprezintă.

Un alt lucru pe care nu-l înțeleg, este când o să ne ajungă cuțitul la os? Îi tolerăm, suntem obișnuiți cu răul. Vorba lui Pavić, providențială: omul nostru la nevoie e ca peștele în apă.

În continuare suntem în așteptarea unui mesia în care să ne punem toate speranțele ca în final să iasă bine. De ce nu învățăm odată și odată lecția din aprilie 2009? Moldova e o țară în care trei milioane și jumătate pierd în timp ce unul câștigă. Doar că asta e, ne plac călăreții pe cai albi, nu avem suficientă duritate ca să stăm pe principii și nu suntem deloc solidari. Personal, am ajuns la concluzia că ciclul electoral din Republica Moldova este o paravană pentru holdingurile economice care accidental se numesc partide. Doar solidaritatea civică, zic eu, este în stare să înfrâneze aviditatea celor aflați la putere, să le scuture ambițiile personale, să le limiteze tupeismul. Calitatea guvernării nu este un proces care se întâmplă de voie, ci de nevoie. Maturizarea instituțiilor publice nu are loc în funcție de bunele intenții a celor din interior, ci de rezistența celor din exterior. Nu e mult, dar e mai bine să știi că ai puțin decât să crezi în povești cu zâne.

Observați că n-am zis nimic despre un miliard de euro? Pentru că asta înțeleg. E în conformitate cu Legea lui Murphy. Ceea ce poate să se întâmple, se întâmplă.

Tags: , , , , ,

March 18, 2015 Off

Cojoacele babei

By in digresiuni

Ninge și-i sfârșit de martie. E sfârșit de martie și ninge. Nimic extraordinar. Baba Dochia scutură ce are de scuturat. Îmi aduc aminte de umbrelă și o deschid. Acum nu mai ninge. Pe un perimetru de 75 cm pătrați ninsoarea a încetat. La birou, colegul meu german zice că-n Germania e la fel. Cel puțin în această privință. Se referă la Baba Dochia.

Personajul incolor, inodor și inofensiv al lui Haruki Murakami se întreabă cine-i el și de ce și ce înseamnă toate astea? Personajul din House of Cards află că menirea ei este să fie președintele Statelor Unite ale Americii. Îi spun prietenei mele că aceasta nu miroase a bine. O persoană care știe care i-i menirea încetează să mai fie o persoană umană. Mai târziu, în același epizod, persoana menită recurge la șantaj pentru a-și împlini misiunea. Fiindcă scopul scuză mijloacele și nimic nu poate sta între om și misiunea lui pe Pământ. Verdictul concurentului ei electoral este că femeia a devenit una din ei. Iată așa o situație.

Între o persoană care se întreabă care-i rostul său pe Pământ și una care știe răspunsul, eu o aleg pe cea care se întreabă.

Dincolo de asta e bine să ai scopuri în viață. Scopuri simple, normale, realizabile, potrivite cu caracterul și dorințele tale. Să scrii o carte, să strângi bani la ciorap, să vizitezi atâtea țări, să înveți o limbă străină. În ajun de revelion, oamenii normali își scriu rezoluții. Rata succesului e variabilă. Între jumătate și trei sferturi. Dacă tot ce ți-ai pus în plan se împlinește, înseamnă că ai trișat. Dacă nimic din ce ți-ai pus în plan nu se împlinește, înseamnă că te-ai mințit. Jumi juma e un rezultat satisfăcător. Demonstrează că soarele nu strălucește în fiecare zi, nu tot ce zboară-i avion și că viața e ca zebra – o dungă albă, una neagră. Și că atâta timp cât o traversezi în loc să mergi de-a lungu dungilor, lucrurile se schimbă.

Dar să te ferească sfinții să-ți dorești să devii cineva. Cel devenit nu-i totuna cu cel ce și-a dorit devenirea. Om mare, zic unii. Uau, zici tu și simți mâncărimea din palme. „Omul mare” e un dangăt de clopot spart. Undeva, în calea spre măreție, s-au format niște fisuri. Niște găruri negre care au aspirat ceva la care ții și care contează cu adevărat. Tu nu ai observat, fiindcă ambiția îți dădea pinteni. Sau te-ai gândit că se poate de încleiat mai târziu. (Super glue. Made in China. Scopul scuză mijloacele, iar zeii pedepsesc răspunzându-ți la rugăciune.) Dacă simți mâncărimea în palme, ia-ți o bere.

Omul mic e mare prin hărnicie, modestie, sinceritate… Încă un personaj. La Tarkovski, în „Sacrificiul”, un preot suedez în așteptarea sfârșitului lumii stropește zilnic un copac uscat. O acțiune absurdă la pătrat. O dată fiindcă ce-i uscat nu înflorește. A doua oară fiindcă înainte de distrugirea finală un pom în floare nu se pune la socoteală. Cum și era de așteptat, în cele din urmă metafora dă rod. Credința? Credo quia absurdum? Atâta timp cât îți place grădinăritul, zău dacă mai contează.

Un cojoc, două cojoace… Nouă. Gata. S-a isprăvit scuturatul.

Tags: , , , , , , ,

March 3, 2015 Off

Sub steaguri sârbești

By in balcani, călătorii

Cu câteva zile înainte de a pleca din Kosovo, mi-am pus în gând să merg la Gracanica. Localitatea respectivă e o enclavă sârbească la câțiva kilometri de Priștina, fiind oarecum renumită pentru mănăstirea din sec. XIV. Mă rog, o fi ctitorită ea de regele Milutin, dar eu mănăstiri am mai văzut prin zonă, inclusiv și din astea cu fresce medievale, inclusiv ultima din ele (Visoki Dečani) ctitorită de moștenitorul lui Milutin. Dar n-am putut inventa nimic mai interesant. Mă tenta să văd încă odată Marea Adriatică, nu însă și drumul lung cu autobusul de noapte până la Ulqinj și transferul matinal spre Kotor. Dubrovnik? În perioada estivală există cică un autobus care face 5 ore via Podgorica ceea ce-ar fi fost perfect, numai că acum nu e sezon. Schimbul de rute la Podgorica, în lipsa unui transport direct, m-ar fi confruntat cu o altă provocare: autobusul croat o ia prin scurtătură, adică prin Bosnia și Herțegovina, iar regimul nostru de circulație înnobilat de Schengen nu e valabil în țara respectivă. În concluzie, hai la Gracanica. Funcționează pe post de adio.

Timpul era posomorât. Sub plapumă era minunat. Dar nu era sustenabil. M-am gândit că micul dejun pot să-l iau și în gară. M-am împins afară cu tot cu aparatul de fotografiat. Am uitat căștile. Era 9:30. Autobusul pleca spre Gjilan via Gracanica la 10:20. Cafeaua era mediocră.

Minunăția de autobus supraetajat a intrat pe peron înainte de ora zece și eu m-am instalat pe scaunul din față la etajul superior. M-am răsplătit cu un cucui – la etaj plafoanele sunt joase. Geamul era crăpat în semn că zona prin care urma să trec încă mai purta pecetea segregaționismului. Am întins o bancontă de 5 euro asistentului șoferului și mi-a întors înapoi monede care parcă tot făceau 5 euro în sumă. Logic, dacă stai să te gândești că intrarea în Gracanica e la două sute de metri de la ieșirea din Priștina. Am coborât lângă secția de poliție, unicul edificiu cu steag kosovar din localitate. Restul steagurilor erau sârbești. Semnele de circulație erau în sârbă, la fel și reclamele. Tot sârbește m-a instructat primul trecător cum să ajung la mănăstire. E chiar vis-a-vis de komercijalna banka. De parcă asta mă ajuta cu ceva. M-am reținut să nu-i zic faleminderit pentru informație. Am uitat că pe sârbește se zice „hvala” și am bolmojit un neinspirat „spasibo”.

Nu era vorba de baricade, dar mă simțeam cumva în spatele lor. Mă obișnuisem cu aspirațiile de independență ale albanezilor kosovari care fac peste 90 la sută din populația țării. Și treceam cu vederea aspirațiile sârbilor care fac peste 90 la sută din populația celor câteva localități. Majoritatea sunt în nord, dar o parte din ele s-au rătăcit și în vecinătatea Priștinei. Sloganurile de tipul „un popor unit cu un țel unic” se refereau la alt popor cu un alt țel. Dar dacă e să închidem ochii la sloganuri, inscripții și stegulețe, totul e la fel. Gracanica nu e cu nimic mai diferită de restul țării. Aceleași case care sunt pur și simplu case.

M-am învârtit un pic prin curtea mănăstirii și un pic înăuntrul bisericii. Nu e muzeu. Sârbii vin la slujba de duminică, preotul se pregătește de ritualul botezului. Sfinții veghează asupra enoriașilor cu sârguință, nu stau în șomaj. Lângă o lumânare văd o schiță grafică a Mântuitorului. Creion simplu, 2M. Alături de frescele seculare, arată ca o întrupare a lui Dumnezeu. O găsesc superbă, așa cum e, neterminată.

Mai zăbovesc în curtea mănăstirii. Un enoriaș în geacă albastră, cărunt, cu trăsături în care se citește o descendență bulgărească, se oferă în calitate de călăuză. Se bucură ca un copil de faptul că-s frate ortodox din Republica Moldova. (Și albanezii se bucură, iar eu mă simt ca un spion sau, ce-i mai grav, ca un elvețian care profită pe seama statutului de neutralitate!) Așa s-au altfel aflu că străbunelul călăuzei mele a făcut seminarie la Kiev pe timpul Romanovilor, a fost prieten cu țarul (îl privesc înțelegător) și-și are osemintele îngopate în curtea mănăstirii. Mi le arată. Sunt cioburi din piatră de mormânt, resturi din frontispiciul mănăstirii, nu pricep care din ele-s dovezile de rigoare. Comuniștii le-au distrus. De turci și albanezi menționează doar în treacăt. Apasă pe comuniști. La despărțire se încăpățânează să-mi cumpere o carte poștală cu imaginea mănăstirii.

– Și totuși nu e bine ce face Putin în Ucraina, o încerc pe matușcă care vorbește engleza. Ies din spatele baricadelor, mă declar așadar. Știu că Putin are mulți simpatizanți printre sârbi.

– Noi pe-aici nu prea suntem cu televizorul, zice. Zâmbește. Ce noroc de voi!

Lângă secția de poliție stau doi taximetriști. Nedelja, zice primul. Înțeleg că-i duminică, da’ nu circulă autobusul de Gjilan? Nedelja, confirmă celălalt, resemnat. Și cu taxiul până la Priștina cât face? Cinci euro? Păi și-atunci, ce stăm?

Tags: , , , , ,

February 15, 2015 4

La mănăstirea Visoki Dečani

By in balcani, călătorii

Cafeaua de la aparat s-a dovedit a fi prea dulce, dar era ceva plăcut și în asta. S-o bei așa la opt dimineața, când afară e încă ger, deși ziua promite să fie frumoasă, iar autobusul pe ruta Priștina- Deçan este gata de plecare, e ceva. În căști îl am pe Carl Nielsen, un clasic danez descoperit din pură întâmplare, iar pe brațe – Jurnalul de călătorie al lui Nikos Kazandzakis. El mă poartă prin Grecia vreme ce ieșim din oraș. Apoi închid cartea, ochii. Nu e nimic de văzut. Am făcut acest traseu de nenumărate ori.

Deschid ochii doar când ajungem la Peja și bine fac – partea asta de drum este nouă pentru mine. Cei mai mulți dintre pasageri coboară aici. Mă uit prin geam la un albanez. Cu părul cărunt, în straie simple, privește și el mulțimea, așteaptă transportul. Mă gândesc că pentru cei din provincie o geacă e pur și simplu o geacă și un pantalon e pur și simplu pantalon. Nu e Aridon și nici măcar blugi. Pur și simplu pantalon. Pur și simplu încălțăminte. E bună cea care este că de n-ar fi ar fi fost vai și amar de sărmanele picioare. Că puloverul e verde? A, nu, n-am observat. Ține cald, bine mersi.

La marginea șoselii sunt numai cimitire. Mormânt lângă mormânt. În timpul războiului pentru independență aici s-au dus multe bătălii. Respectiv, morții sunt tineri. Fac socoteala în cimitirul din curtea unei geamii din Deçan. Majoritatea sunt de 25-30 de ani, prin urmare, n-au murit de moarte bună.

Ce n-ai zice, dar Deçan nu e câtuși de puțin simpatic. Munții sunt un activ nevalorificat. Într-o țară ca Germania sau Slovenia, orășelul ar străluci de curățenie. Nu și aici. La fel ca îmbrăcămintea albanezului, casele sunt pur și simplu case, magazinele pur și simplu magazine. Dacă fațada nu e terminată, cu atât mai bine. Fațada nu ține de frig. Presupun că înăuntru casele sunt mobilate cu scaune care sunt pur și simplu scaune și mese care sunt pur și simplu mese. O existență rudimentară, dar pentru localnici  lipsa esteticului nu pare să conteze prea tare. Îmi imaginez cum o palmă uriașă, ca de Dumnezeu, netezește creștetul munților. Copacii s-ar îndoi fără să cârtească precum blana aspră a unui cățel. Ar conta oare pentru Dumnezeu faptul că fațadele caselor sunt neterminate? Poate că da, poate că nu.

Toate clădirile cu valoare de patrimoniu cultural din Kosovo fie că sunt otomane, fie că sunt bizantine. Bizantine, adică sârbești. Spre una din ele mă întrept acum, pe șoseaua Mănăstirii, doi kilometri de la ieșirea din oraș. Visoki Dečani a fost ctitorită pe la 1330 de Ștefan Uroș al III-a, fiul lui Milutin. O istorie misterioasă ține de relația dintre cei doi. În tinerețe, Ștefan a fost exilat la Constantinopol unde urma să fi orbit, fiind bănuit de pretenții premature la tronul Serbiei. După moartea domnitorului văzul i s-a întors în mod oportun (dacă l-a fi părăsit vreodată!) și în 1322 a fost încoronat ca rege al sârbilor. Mănăstirea a fost zidită de un arhitect din Kotor, Fra Vito. Se simte influența Adriaticii. Stilul arhitectural e romanesc, la fel ca al vechilor biserici din Kotor și Dubrovnik. Dar frescele din interior țin de renașterea bizantină. Isus Pantocratorul nu are privirea severă de la Judecata de Apoi, e mai degrabă cea a unui profesor blând dispus să ajute studentul care a tras un bilet complicat la examen. La fel, îngeriii și sfinții nu stau morți în păpușoi, chipurile lor sugerează milă, compasiune, îngrijorare, supărare. Numai mânie nu știu să exprime, poate din cauza că-s sfinți?

O bătrânică de o sută de ani dă să-și aleagă o lumânare. Micuță, gârbovită, mă întreabă pe mine în sârbește, căci altminteri nu e țipenie de om în biserică. Prețurile-s indicate în dinari și în euro. Eu ce să zic, scrie aici că cea mai mare costă 500 de dinari sau 5 euro. Ea vede 5 și scoate 5 dinari, dar de bună seamă pentru un enoriaș atât de loial o reducere generoasă e ca un dar de la Dumnezeu. Cea mai mare lumânare e jumătate din statura femeii.

Nu sunt religios din fire, dar în prezența frescelor mă apucă o evlavie de-mi cresc aripi. Mă simt ușor, respir ușor. Toate neliniștile, grijile profane se risipesc în văzduh când privesc chipurile sfinților. Nu merg pe drum, urc pe o scară care duce în rai. Nu știu nimic, dar știu că totul o să fie bine. E o promisiune mai veche. Are șaptee secole.

Și ilirii, ei ce-au făcut pentru eternitate? Au tăcut, la fel ca și dacii. Au hrănit pământul cu sângele lor, au semănat oase și au cules vise. Albanezii au continuat această tradiție. Grijile lor nu sunt pentru veșnicie. Dacă copilul cere lapte nu-i aduci o icoană. Îi dai lapte că asta cere! Ce-i greșit aici?

Îmi aduc aminte ce scria Milorad Pavić despre călugării de pe Muntele Atos. Cică erau de două feluri: cenobiți și isihaști. Cenobiții locuiau laolaltă, prețuiau comunitatea obștească, disciplina, ritualul. Împreună se rugau, împreună munceau, împreună se bucurau. Isihaștii preferau schiturile și singurătatea. Acolo, în mijlocul naturii și netulburați de nimeni, făceau icoane și manuscrise. Sufletele lor scânteiau în sălbăticie cu lumină de la Dumnezeu. Dacă era să ardă mănăstirea, cenobitul ar fi alergat să-și salveze tovarășii; isihastul ar fi salvat icoanele și manuscrisele…

Eu nu știu ce-i mai puternic – cimitirile locuite de morții tineri sau icoanele bătrâne de șase secole?

Înainte de a face cale întoarsă mă opresc la o cafenea. La masa vecină, niște albanezi (în paltoane care-s pur și simplu paltoane) trag din berici într-o veselie. Întreb chelnerul de unde prind autobusul spre Priștina, iar el îmi face semn că nu știe engleza dar rezolvă imediat. De la masa vecină mi se oferă instrucțiunile de rigoare. Sprechen Sie Deutsch? încearcă albanezul să lege un capăt de vorbă. Nein, zic eu, just English. Îmi termin cafeaua, dau cu banul, dar albanezii protestează vehement. Sunt oaspetele lor, al cenobiților. Faleminderit, le răspund în albaneză.

Urc în autobus, deschid cartea, ascult cvartetele pentru vioară ale danezului. Privesc munții care bat în retragere. Palma uriașă care le netezește creștetul nu face nici o distincție între cenobiți și isihaști.

Tags: , , , , ,

February 11, 2015 Off

Extrem de obraznici, incredibil de săraci

By in digresiuni

A fost odată ca niciodată o vreme când Moldova nu era cea mai săracă țară din Europa. Albania era. Starea asta de fapt a durat foarte puțin și, de când i-am întrecut pe albanezi la capitolul sărăciei, acest „loc de onoare” nu a mai fost contestat de nici o țară din Europa.

Și totuși, în zona Balcanilor au avut loc schimbări semnificative în clasamentul bunăstării pe parcursul ultimei decade. Dacă e să ne referim la aceiași Albanie, ea nu a zăbovit multă vreme pe locul 2 de la coadă. Cel mai mic PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare, 4,670$ (2013) îl are în continuare mândra noastră țară.  Suntem „urmați” de cel mai tânăr popor din Europa – kosovarii, a căror PIB per capita este aproape dublu față de cel al Moldovei – 8,884$. Următorii pe listă sunt bosniacii cu 9,536$ și abia după ei – albanezii cu 10,374$. Cea mai mare răsturnare de situație a survenit în 2011 când Slovenia a devansat Grecia. Nu a fost atât meritul slovenilor, cât a fost neșansa grecilor, „ajutați” să iasă din criză de comunitatea internațională. N-au ieșit.

Vecinii și eternii rivali ai grecilor – turcii, aveau în 2005 un PIB de două ori mai mic decât acel al grecilor. În 2013 el a ajuns să reprezinte trei sferturi. Grecia nu dă semne să iasă din criză, astfel încât – ceteris paribus – în 2018 bunăstarea celor două țări va fi egală.

Campionul balcanic al creșterii economice în ultima decadă a fost… România. Față de 2005 bunăstarea fraților de peste Prut s-a dublat de la 9,525$ la 18,991$ per capita. În zona balcanilor, doar slovenii, grecii, croații și turcii o duc mai bine decât românii. Dacă tempoul de creștere economică va rămâne același, în cinci ani românii vor fi devansați (marginal) doar de sloveni. Cum s-a întâmplat acest miracol? Nimic deosebit: integrare europeană, investiții în infrastructură, supremația legii. Lucruri despre care la noi se vorbește doar ipotetic. În medie, românii o duc de 4 ori mai bine decât moldovenii. Iar jumătate din noi privesc visător spre Est. De ce? Suntem proști?

Crudul adevăr este că dacă toate țările din Balcani s-ar opri din creștere economică și doar noi ne-am urma urcușul la rata medie de creștere anuală de 6,1% (mă refer la PIB per capita), am avea nevoie de 15 ani ca să-i devansăm pe kosovari, de 20 de ani ca să ne egalăm cu albanezii, jumătate de secol ca să dăm mâna cu turcii și românii și 86 de ani pentru ca să fim în rând cu slovenii. Numai că ele nu se opresc din crescut. Rata medie de creștere a PIB-ului în Albania  a fost de 6,3%. Când îi vom ajunge din urmă? Niciodată. În aceste condiții, comporatamentul clasei politice moldovenești este sută la sută rațional din punct de vedere economic: să vindem la mama dracului ce-a mai rămas din țară, nu vedeți că nu iese nimic?

Ăă… vroiam să închei cu ceva despre speranță, lumina de la capătul tunelului sau ceva de genul, dar m-am răzgândit. Poate mâine, după ce aflăm cu ce se termină votul din Parlament.

Noapte bună, Moldova!

Tags: , , , ,

January 28, 2015 Off

Capul și coada corupției

By in digresiuni

Revin la tema corupției care este atât de recurentă în ethosul moldoveanului încât e nevoie de un Eminescu ca să o plaseze în rând cu Luceafărul sau ceva de genul. Mai prozaic, mă voi referi la inițiativa de a aduce în fotoliul de Procuror general a unui emisar european. Că dacă ești parte din problemă nu poți fi parte din soluție înțeleg. Că e o soluție la modă pe care ne-au suflat-o ucrainienii înainte ca noi să ne pricepem înțeleg. Nu înțeleg însă ce și cum va face acest procuror european pentru ca fenomenul corupției în Republica Moldova să fie eradicat. Din interes sportiv țin să remarc că în Kosovo au schimbat câteva rânduri de procurori europeni care, culmea, au fost rechemați din cauza că au fost implicați în scandaluri legate de corupție. Dar dincolo de astfel de exemple care nu denotă decât faptul că este naiv să punem semnul egalității între european și incoruptibil, preocuparea mea este de ordin practic: să zicem că al nostru Corrado va dibui ceva. Să zicem că trăgând de sfori va ajunge să constate evidentul – că ele duc sus. Ce va face el? Va alerta șefii de la Bruxelles? Las deschisă această întrebare retorică.

Privind la rădăcină, înțelegem că amploarea corupției în Republica Moldova, la fel ca și în alte state rătăcite, ține de faptul că țara este o prizonieră a relațiilor de afaceri. Guvernul, parlamentul, agențiile nu sunt altceva decât o paravană semi-opacă pentru răzmerițe de cartel, un mijloc de a acapara ilicit averea. Caracterul luptei politice în astfel de state este esențialmente economic. Nuanțele ideologice și vectorii geopolitici sunt subordonați profitului. Întrebarea este dacă avem elita politică pe care o merităm, căci în cele din urmă noi îi alegem, nu-i așa?

Călcâiul lui Ahile al democrațiilor emergente este modalitatea de finanțare a partidelor politice. Pentru a câștiga alegerile e nevoie de altceva decât viziune, luciditate și obraz curat. E nevoie de fonduri, e nevoie de PR, e nevoie de relații. În cadrul acestor relații se formează un tandem vicios între economic și politic, primul fiind creditorul celui din urmă. Și e logic ca, după alegeri, acesta să încerce să-și scoată pârleala din contul băncilor de economii, aeroporturilor și altor bunuri „ale nimănui”. Respectiv, un Oleg Brega și un PLR sunt a priori în afara competiției.

O încercare de a sparge acest cerc vicios ține de aprobarea Legii cu privire la finanțarea partidelor politice care să plafoneze strict donațiile private, să le interzică pe cele anonime, să abiliteze o agenție cu atribuții de supraveghere a cheltuielilor electorale, să impună cerințe de transparență ș.a.m.d. Valeriu Streleț era sigur că astfel de lege va fi aprobată până la finele anului. Era vorba de anul 2013. Cu un an mai târziu și sub presiunea exercitată de UE, în iulie 2014, această lege a fost aprobată într-o primă lectură, următoarea lectură urmând să aibă loc… după alegeri. Logic, nu? Deputații citesc încet. Legea desigur că nu e o panacee, dar, bineînțeles, e o mișcare în direcția cea bună. Dincolo de adoptarea ei urmează ca CEC să învețe să discearnă între acțiuni de caritate și cele de publitate electorală. Or, tirajarea de către Publika TV a imaginilor privind donațiile Fundației Edelweiss în valoare de 1 milion de Euro pentru Centrul Mamei și Copilului în plină campanie electorală nu prea ține de generozitate. Va învăța CEC să taxeze astfel de „abuzuri”? Nu cred.

În lipsa unor acțiuni sistemice, poți să te relaxezi în privința Procurorului. Nu funcționează. Mulți au încercat și doar unul singur a reușit. Poate doi. Cel care a reușit cu siguranță a fost Lee Kuan Yew, liderul autocrat din Singapore care a transformat un cotlon pirateresc într-un proiect futuristic, un paradis pentru derularea afacerilor cu o guvernare competentă și incoruptibilă. Locul 7 în lume în clasamentul corupției. Dar a avut circumstanțe favorabile. Autocrația e o cale eficientă de a traduce în viață supremația legilor atunci când liderul însuși este suficient de vizionar ca să li se subordoneze. Plus că e vorba de un petec de pământ, un oraș înțesat cu camere de supraveghere. Un scuipat pe jos, o gumă de mestecat aruncată la nimereală, un chiștoc aflat în afara epicentrului coșului de gunoi sunt dovezi ale crimei, pasibile de amenzi pipărate. În timp record chinezii din Singapore s-au dezvățat să scuipe și au învățat să respecte coșul de gunoi. E posibil de replicat acest succes în altă parte? Lukașenko crede că da. Dar Belarus e pe locul 119 mondial.

Lecturând fascinantul articol din New Yorker privind încercările eșuate de eradicare a corupției am avut o micro-revelație. Există o legătură strânsă între scuipatul pe jos și corupție. Imaginează-ți țările unde nu se scuipă pe jos: Norvegia, Japonia, Danemarca, Elveția… Acum gândește-te la Moldova, Bangladesh, Kosovo… Fascinant, nu-i așa? Cauzalitatea ține de felul nostru de a înțelege supremația legilor. Nu mai contează dacă e vorba de moștenirea otomană sau cea sovietică care au cultivat o atitudine cel puțin circumspectă față de stat. Efectul acestei mentalități este că pe meleagurile noastre legile există, dar nu ne privesc în plan individual. Sunt scrise pentru că așa se cere. Avem legi armonizate cu acquis-urile comunitare. Dar ne lipsesc legi armonizate cu conștiința națională. În schimb, avem reguli nescrise care permit scuipatul pe jos. Dacă până și polițistul de sector, omul în uniformă o face, de ce nu am face-o și noi? În cele din urmă, ajungem să edificăm un codex alternativ care nu este votat în Parlament, ci este parafat prin comportamentul cotidian al polițistului, primarului, inspectorului, președintelui de orișice, inclusiv și de țară. Noi știm diferența între ce e scris și cum se face. În Slovenia asemenea diferență nu există. Nimeni nu va scuipa pe jos chiar dacă s-ar stinge lumina.

Mentalitatea noastră fiind cea care este, mai merită să ne mirăm că fenomenul corupției este o metastază care afectează toate țesuturile organice ale societății? Și nu-i adevărat că capetele judecătorilor nu zboară. Dar, vorba aia, tai unul și răsar altele zece. Respectiv, ce-ar fi să începem să ne reconstruim mentalitatea de jos în sus? Să începem de la scuipatul pe jos. Să exersăm aruncatul în coșurile de gunoi. Să continuăm cu parcările ilicite. Să cultivăm respectul pentru legi prin exemplu propriu și amenzi grele. Să ne convertim din moldoveni în nemți. Cel puțin în această privință. Astfel vom ajunge să localizăm țesuturile bolnave și să dăm o șansă Procurorului General, fie el moldovean sau european, în lupta împotriva corupției.

Asta, dar și să avem grijă ca deputații să termine lectura proiectului de Lege cu privire la finanțarea partidelor politice. Cât se poate de citit?

Tags: , , , ,

January 7, 2015 2

Eu sunt Charlie

By in balcani, călătorii, digresiuni

Răbdare, căci încep de departe.

Din Priștina, dacă mai exact. Ca de obicei, orez cu lapte la micul dejun. Normal că la Trosha, căci deocamdată frigiderul e în regim de așteptare. Un ceai turcesc, o prăjiturică. Pe bulevardul Maicii Tereza fac un popas. Lângă mine un țăran albanez – palton din piele dubită, căciulă țuguiată, bocanci – trage însetat dintr-o țigară. Priștina e în nămeți, dar pe bulevard zăpada e fleșcăită. Albanezul bate cu ciudă bocancii de pământ ca să scuture zăpada. O dată. Încă o dată. Nu contează că la cinci metri bocancii vor fi din nou înfundați în zăpadă. Bate în pământ de parcă ar strivi un șarpe imaginar.

Cu același gest nervos, albanezul scutură scrumul de pe țigară. O dată. Trage aer în piept. Încă o dată. Cu același gest, el stătea cândva pitulat printre stânci și trăgea în sârbii care-i masacraseră consătenii. O dată. Încă o dată. Imaginile care-i roiesc în minte sunt tulburătoare, dar el le face să se risipească cu o mișcare repezită a mânii. Încă o dată. Dacă nu era el, Kosovo nu ar fi existat. Simte că a făcut ceva pentru țară. Simte că are dreptul să o radieze de pe hartă așa cum i-a șters pe sârbii ceia de pe fața pământului. Doar că acum Kosovo nu mai are nevoie de el, iar el nu are nimic în afară de timp liber, multă zăpadă și un pachet de țigări. Privirile noastre se intersectează. Mă simt de parcă aș fi privit prin ocheanul armei. Sunt celălalt. Smuncește mâna pentru ultima dată. Aruncă țigara. Totuși în urnă.

Când s-a vorbit de balcanizare, se presupunea că balcanicii sunt altfel. Primitivi, sălbatici, medievali. Ulterior istoria a demonstrat că națiunile „civilizate” sunt în stare să producă acte de un barbarism și mai și. Termenul a expirat, nu și fenomenul. Fără o tradiție convingătoare de statalitate, națiunile balcanice, emancipate de sub Imperiul Otoman și-au construit frontiere imaginare pornind de la identitatea națională. Ori, cum aceasta nu era conturată după criterii geografice, etnice, religioase, s-a ajuns în mod spontan la o fragmentare nesfârșită. Iugoslavia a fost un proiect de debalcanizare care a falimentat subit după moartea lui Tito. Sângele apă nu se face. Și fiindcă a fost puțin să se destrame doar Iugoslavia, Serbia a început să crape pe la margini. Albanezii, care constituie vasta majoritate (astăzi 92%) din Kosovo, au optat pentru independență. Dar vezi bine că în cel mai tânăr stat din Europa sunt o serie de enclave sârbești a căror soartă rămâne nepecetluită încă. Istoria nu se încheie aici.

Bosnia și Herțegovina, în realitate, e o frontieră comună cu trei țări înăuntru. Republica Sârbească și Confederația croato-musulmană, care, la rândul său are doi subiecți – croații catolici și bosniacii musulmani. Cei patru evangheliști care erau trei – Luca și Matei, numai că invers. Dacă acest triumvirat croato-bosniaco-sârbesc va rezista în timp e o întrebare care scarpină cefele de la Bruxelles mai des decât cele din Sarajevo. Desigur, integrarea europeană e o mișcare care, eventual, poate să pună definitiv capacul balcanizării, dar vezi tu principiile și valorile nu se potrivesc prea bine.

În secolul XIX, țăranii din Balcani și-au pus straie europene și și-au zis europeni. Dar au continuat să meargă la Europa, dându-și astfel arama pe față. Adică noi: românii, grecii, bulgarii, sârbii, albanezii, poate mai puțin slovenii. Chirița din provincie este portretul generic al balcanicului europenizat pe dinafară. A ieșit o parodie, căci a fi european înseamnă mai mult decât a folosi furculision și lingurision. A ieșit chiar un coșmar, căci fără mască, balcanicul era încă luminat de o înțelepciune țărănească, tolerant față de toate cele și mai ales față de ce-i peren. Cu mască, balcanicul s-a transformat într-un parvenit, l-a apucat pe Dumnezeu de barbă și s-a crezut buricul pământului. A renunțat cu multă aroganță la tot ce-i din talpă și s-a metamorfozat într-un „european” cioplit cu toporul.

Chirița în provincie rămâne actuală și astăzi. Fiindcă pe dinăuntru, balcanicul a continuat să creadă în simbolurile puterii: lănțișorul de aur, mercedes și casă cu trei etaje. An de an el ascultă eurovizion și se miră cu inocență de ce manelele nu sunt votate de danezi. El face spume la gură la vederea reclamelor de ciorapi femeiești dar caută porno pe internet. Și nu vede nici o contradicție în asta, fiindcă una e pe față și cealaltă e pe la spate. Condiția de mascat face dublugânditul o misiune firească. Să vorbești despre reforma justiției și să șterpelești o bancă e un act balcanic prin excelență. Una e să ții un discurs, alta e să mergi la ski. Noi, între noi, ne înțelegem.

Și acum despre Charlie.

Michel Houellebecq publicând romanul „Supunerea” a atins un punct nevralgic al Europei de vest: islamofobia. El și-a imaginat Republica Islamică Franceză, intrată pe rol în rezultatul unor alegeri democratice care-l aduc în fruntea țării pe un musulman moderat în calitate de contrapunct pentru extrema dreaptă franceză condusă de Le Pen. Într-un interviu acordat recent, Houellebecq recunoaște că nu știe de ce trebuie să ne temem mai mult – de naționaliștii francezi sau de imigranții musulmani, dar e ceva de temut la orizont. Mai târziu el a adăugat că juxtapunerea adevărată nu este între catolici și musulmani, ci între atei și fundamentaliștii islamici.

Punctul său de vedere a fost confirmat empiric cu câteva zile mai târziu, când redacția revistei Charlie Hebdo a fost luată cu asalt de sus-numiții fundamentaliști. S-au produs douăsprezece cadavre care nu-s personaje de roman. Și nici nu-s desenați. Sunt, erau mai bine zis, oameni în carne și oase. Cu drepturi. Cu principii și valori.

Imediat au urmat reacții din partea islamofobilor. Moscheile sunt de vină. Am locuit o vreme în câteva țări islamice (și acum sunt în Kosovo) și afirm cu toată responsabilitatea că moscheile nu reprezintă un pericol. Fundamentalismul, pe de altă parte e o problemă. Indiferent dacă-i islamic, ortodox sau dacă ține de extrema dreaptă franceză. Fundamentalismul pretinde că un simbol este mai presus decât o ființă vie în carne și oase, iar așa-zisele „principii și valori” sunt doar paravane ale expansionismului euro-atlantic. Simbolurile cer sacrificii umane sau altfel încetează să mai fie simboluri. De asta Pussy Riot stă la închisoare, iar Charlie Hebdo numără cadavre.

Pe de altă parte, libertatea de expresie menține că niciun gând scris, nicio opinie exprimată verbal, niciun desenuț oricât de inacceptabil pentru cineva, nu ucide. E un prilej de polemică, ai dreptul să schimbi canalul, să cumperi altă revistă, să treci pe partea opusă a drumului, dar nu-i poți interzice omului să spună ceea ce crede.

Aderența la acest principiu e un semn de europenizare pe dinăuntru pe care mi-o doresc. Dincolo de straie, PIB și jocuri geopolitice. În Balcani, în Turcia și în Republica Moldova. De aia eu sunt Charlie.

Tags: , , , , , , , ,

December 23, 2014 4

Lecția de gândit

By in digresiuni

Mi-am format obiceiul să ascult podcasturi în Kosovo. E comod. Descarci emisiunea căutată, îți pui căștile în urechi și, între o plăcintă cu ceai la Trosha (cruasani nu-s!) și birou, reușești să pricepi dacă esența precede existența sau invers. Asta deoarece sunt abonat la The Partially Examined Life, un club de dezbateri amuzante între filozofi care „la un moment dat s-au gândit să trăiască din filozofie iar apoi s-au răzgândit”. Cel mai plăcut e să asculți dezbaterile în drum. Între controlul pașapoartelor și ambarcarea spre Ljubljana m-am lămurit cu ideile existențialiste din „No Country For Old Men”. Dincolo de nori, am înțeles ce are în vedere Sartre prin a acționa în bună credință. Cu monadologia lui Leibnitz m-am distrat la Istanbul. Și tot așa mai departe. Mergem, acultăm…

În schimb, când am deschis manualul de chimie al fiicei mele, cu gândul să-mi ofer umărul de-un caz că e nevoie, am realizat că e scris în chineză. Ieroglifele păreau familiare, dar orișicum indescifrabile. Legătura covalentă nepolară? Aham. Și asta în condițiile când, fiind elev, făcusem meditații la chimie în anticiparea examenului de stat. Ce naiba! Rezolvam probleme cu nemiluita și nu aveam o problemă cu asta. În cele din urmă, chimia nu e decât un limbaj. Floare la ureche. Tabelul periodic al lui Mendeleev e alfabetul. Te lămurești ușor în măsura în care-i cunoști literele. Dar nimic din cele învățate nu s-a înscris pe cortex. Tabula rasa. Informație ioc. Mulțime vidă. De teamă să nu ardă în zadar vreun beculeț rătăcit am închis iute manualul. Nu zic bai, dacă mă înscriam la medicină și, eventual, mă făceam farmacist, probabil că chimia mi-ar fi asigurat pâinea și sarea. Dar, reieșind din ceea ce a fost să devin, utilitatea chimiei a fost realmente zero.

Cu coada între picioare, am concluzionat că e ceva greșit cu modul în care se predau științele în școli. Prea orbește ne încredem în știință. Devenim dogmatici. Învățăm temele pe de rost de parcă ar fi vorba de Tatăl Nostru. Și nu ne alegem cu mare lucru din asta. Poate ar fi mai nimerit să învățăm să gândim?

Căci știința e un fel de paradigmă. O sumă de cunoștințe despre lumea din jur care au valoare de adevăr atâta timp cât cineva nu a demonstrat contrariul. Pe când mergeam la școală, Pluto mai era încă o planetă. Apoi a devenit un asteroid. Acum cică iarăși e planetă. Sistemul nostru solar se contractă și se dilată în funcție de paradigma științifică. Ce-i adevărat în toate astea?

Potcovit de Pirsig și Wittgenstein, sunt de părerea că știința e un uriaș cu picioarele de lut.

Primul picior ține de formularea ipotezelor. Avem o metodă științifică care ne conduce de la lansarea ipotezelor, la verificarea acestora și formularea unor constatări ferme care uneori devin o teorie, alteori anunță necesitatea continuării cercetărilor. Problema, după Pirsig, este că nu știm unde să punem punct. Să zicem că avem o teorie pe care vrem să o demonstrăm. Formulăm o serie de ipoteze. Cum? Pur și simplu ne vin în minte. Două. Trei. Douăzeci. Treizeci. Punem punctul în mod arbitrar fiindcă nimic nu ne mai vine în minte, după care începem să le verificăm rând pe rând. Una adevărată și douazeci și nouă false. Bun. Avem o teorie confimată aici. Și dacă teoria e falsă din cauza că nu ne-am gândit la cea de-a treizeci și una ipoteză? Aparent, știința așa și se mișcă. E nevoie de un Galilei după Arhimede. Un Einstein după Newton. Sunt oamenii cărora le vine în minte cea de-a treizeci și una ipoteză. Și atunci nu zicem că știința a dat greș. Zicem că s-a schimbat paradigma. Se aprobă Legea relativității și se aborgă Legea gravitației. De exemplu ca-n Parlament.

Cel de-al doilea picior ține de procedura de verificare. De la Wittgenstain cetire, un enunț, pentru a fi în mod indiscutabil adevărat trebuie să țină cont de toate posibilitățile. Absolut de toate. Pentru ca propoziția „orice băț de aceeași dimensiune cu o pană e mai greu decât pana” să fie adevărată, trebuie să cântărim toate bețele. Adică nu unul sau două. În condiții de laborator, în schimb, facem teste. Câte? Unul. Două. Patruzeci și nouă. La un moment dat ne oprim căci intuiția noastră ne spune că dacă patruzeci și nouă de teste au ieșit bine, al cinzecilea va ieși la fel. Ceea ce e fals. Ne bazăm convingerea că soarele va răsări mâine din cauza că a răsărit azi, și ieri, și alaltăieri, și tot așa de la începutul timpului. Dar cu siguranță că va veni ziua X (noi nu vom mai fi de față ca să constatăm) când soarele nu va răsări. Fiindcă se va răci. Va deveni un pitic negru. Va face implozie. Și nu va mai exista orizont care să-i ofere astrului cu pricina o suprafață suficient de netedă pentru această operațiune. Și nici nu va mai fi zi, din moment ce va rămâne în continuare doar noapte. Din cauza asta avem de-a face cu „lebedele negre” ale lui Taleb. E vorba de evenimente atât de puțin probabile, încât nu le mai punem la socoteală și ne învățăm să credem că 99.9% este egal cu întregul. Ignorând faptul că impactului lui 0.01% poate fi un cataclism.

Deci atâta timp cât ținem cont de acele 0.01% e OK și cu picioare de lut. Nu mă iau de știință. E bună. Asigură progresul bla-bla-bla și tehnologii moderne din care facem iPhone-uri. Ne place de Jobs, dar dacă uităm cum gândim, Google ne va transforma din oameni în maimuțe cât ai zice pește.

Respectiv, umila mea părere este că ar fi mai indicat să-i învățăm pe copii să gândească înainte ca să-i îndopăm cu formule matematice, valențe și covalențe. Căci nu are nici un rost ceea ce facem cu ei. Normal că atunci când sunt mai copți și tind să se specializeze pe domenii exacte sau umanitare vine și rândul chimiei. Altfel pur și simplu e un exercițiu de memorie. Și e mai plăcut să înveți pe de rost despre „soarele rotund și palid care se ivește printre nori ca un vis al tinereții printre anii trecători”, decât să repeți ca pe o mantra Legea lui Coulomb. Ai auzit de ea? Eu am inventat-o.

Tags: , , , , , , , , ,