February 15, 2015 4

La mănăstirea Visoki Dečani

By in balcani, călătorii

Cafeaua de la aparat s-a dovedit a fi prea dulce, dar era ceva plăcut și în asta. S-o bei așa la opt dimineața, când afară e încă ger, deși ziua promite să fie frumoasă, iar autobusul pe ruta Priștina- Deçan este gata de plecare, e ceva. În căști îl am pe Carl Nielsen, un clasic danez descoperit din pură întâmplare, iar pe brațe – Jurnalul de călătorie al lui Nikos Kazandzakis. El mă poartă prin Grecia vreme ce ieșim din oraș. Apoi închid cartea, ochii. Nu e nimic de văzut. Am făcut acest traseu de nenumărate ori.

Deschid ochii doar când ajungem la Peja și bine fac – partea asta de drum este nouă pentru mine. Cei mai mulți dintre pasageri coboară aici. Mă uit prin geam la un albanez. Cu părul cărunt, în straie simple, privește și el mulțimea, așteaptă transportul. Mă gândesc că pentru cei din provincie o geacă e pur și simplu o geacă și un pantalon e pur și simplu pantalon. Nu e Aridon și nici măcar blugi. Pur și simplu pantalon. Pur și simplu încălțăminte. E bună cea care este că de n-ar fi ar fi fost vai și amar de sărmanele picioare. Că puloverul e verde? A, nu, n-am observat. Ține cald, bine mersi.

La marginea șoselii sunt numai cimitire. Mormânt lângă mormânt. În timpul războiului pentru independență aici s-au dus multe bătălii. Respectiv, morții sunt tineri. Fac socoteala în cimitirul din curtea unei geamii din Deçan. Majoritatea sunt de 25-30 de ani, prin urmare, n-au murit de moarte bună.

Ce n-ai zice, dar Deçan nu e câtuși de puțin simpatic. Munții sunt un activ nevalorificat. Într-o țară ca Germania sau Slovenia, orășelul ar străluci de curățenie. Nu și aici. La fel ca îmbrăcămintea albanezului, casele sunt pur și simplu case, magazinele pur și simplu magazine. Dacă fațada nu e terminată, cu atât mai bine. Fațada nu ține de frig. Presupun că înăuntru casele sunt mobilate cu scaune care sunt pur și simplu scaune și mese care sunt pur și simplu mese. O existență rudimentară, dar pentru localnici  lipsa esteticului nu pare să conteze prea tare. Îmi imaginez cum o palmă uriașă, ca de Dumnezeu, netezește creștetul munților. Copacii s-ar îndoi fără să cârtească precum blana aspră a unui cățel. Ar conta oare pentru Dumnezeu faptul că fațadele caselor sunt neterminate? Poate că da, poate că nu.

Toate clădirile cu valoare de patrimoniu cultural din Kosovo fie că sunt otomane, fie că sunt bizantine. Bizantine, adică sârbești. Spre una din ele mă întrept acum, pe șoseaua Mănăstirii, doi kilometri de la ieșirea din oraș. Visoki Dečani a fost ctitorită pe la 1330 de Ștefan Uroș al III-a, fiul lui Milutin. O istorie misterioasă ține de relația dintre cei doi. În tinerețe, Ștefan a fost exilat la Constantinopol unde urma să fi orbit, fiind bănuit de pretenții premature la tronul Serbiei. După moartea domnitorului văzul i s-a întors în mod oportun (dacă l-a fi părăsit vreodată!) și în 1322 a fost încoronat ca rege al sârbilor. Mănăstirea a fost zidită de un arhitect din Kotor, Fra Vito. Se simte influența Adriaticii. Stilul arhitectural e romanesc, la fel ca al vechilor biserici din Kotor și Dubrovnik. Dar frescele din interior țin de renașterea bizantină. Isus Pantocratorul nu are privirea severă de la Judecata de Apoi, e mai degrabă cea a unui profesor blând dispus să ajute studentul care a tras un bilet complicat la examen. La fel, îngeriii și sfinții nu stau morți în păpușoi, chipurile lor sugerează milă, compasiune, îngrijorare, supărare. Numai mânie nu știu să exprime, poate din cauza că-s sfinți?

O bătrânică de o sută de ani dă să-și aleagă o lumânare. Micuță, gârbovită, mă întreabă pe mine în sârbește, căci altminteri nu e țipenie de om în biserică. Prețurile-s indicate în dinari și în euro. Eu ce să zic, scrie aici că cea mai mare costă 500 de dinari sau 5 euro. Ea vede 5 și scoate 5 dinari, dar de bună seamă pentru un enoriaș atât de loial o reducere generoasă e ca un dar de la Dumnezeu. Cea mai mare lumânare e jumătate din statura femeii.

Nu sunt religios din fire, dar în prezența frescelor mă apucă o evlavie de-mi cresc aripi. Mă simt ușor, respir ușor. Toate neliniștile, grijile profane se risipesc în văzduh când privesc chipurile sfinților. Nu merg pe drum, urc pe o scară care duce în rai. Nu știu nimic, dar știu că totul o să fie bine. E o promisiune mai veche. Are șaptee secole.

Și ilirii, ei ce-au făcut pentru eternitate? Au tăcut, la fel ca și dacii. Au hrănit pământul cu sângele lor, au semănat oase și au cules vise. Albanezii au continuat această tradiție. Grijile lor nu sunt pentru veșnicie. Dacă copilul cere lapte nu-i aduci o icoană. Îi dai lapte că asta cere! Ce-i greșit aici?

Îmi aduc aminte ce scria Milorad Pavić despre călugării de pe Muntele Atos. Cică erau de două feluri: cenobiți și isihaști. Cenobiții locuiau laolaltă, prețuiau comunitatea obștească, disciplina, ritualul. Împreună se rugau, împreună munceau, împreună se bucurau. Isihaștii preferau schiturile și singurătatea. Acolo, în mijlocul naturii și netulburați de nimeni, făceau icoane și manuscrise. Sufletele lor scânteiau în sălbăticie cu lumină de la Dumnezeu. Dacă era să ardă mănăstirea, cenobitul ar fi alergat să-și salveze tovarășii; isihastul ar fi salvat icoanele și manuscrisele…

Eu nu știu ce-i mai puternic – cimitirile locuite de morții tineri sau icoanele bătrâne de șase secole?

Înainte de a face cale întoarsă mă opresc la o cafenea. La masa vecină, niște albanezi (în paltoane care-s pur și simplu paltoane) trag din berici într-o veselie. Întreb chelnerul de unde prind autobusul spre Priștina, iar el îmi face semn că nu știe engleza dar rezolvă imediat. De la masa vecină mi se oferă instrucțiunile de rigoare. Sprechen Sie Deutsch? încearcă albanezul să lege un capăt de vorbă. Nein, zic eu, just English. Îmi termin cafeaua, dau cu banul, dar albanezii protestează vehement. Sunt oaspetele lor, al cenobiților. Faleminderit, le răspund în albaneză.

Urc în autobus, deschid cartea, ascult cvartetele pentru vioară ale danezului. Privesc munții care bat în retragere. Palma uriașă care le netezește creștetul nu face nici o distincție între cenobiți și isihaști.

Tags: , , , ,

February 11, 2015 Off

Extrem de obraznici, incredibil de săraci

By in digresiuni

A fost odată ca niciodată o vreme când Moldova nu era cea mai săracă țară din Europa. Albania era. Starea asta de fapt a durat foarte puțin și, de când i-am întrecut pe albanezi la capitolul sărăciei, acest „loc de onoare” nu a mai fost contestat de nici o țară din Europa.

Și totuși, în zona Balcanilor au avut loc schimbări semnificative în clasamentul bunăstării pe parcursul ultimei decade. Dacă e să ne referim la aceiași Albanie, ea nu a zăbovit multă vreme pe locul 2 de la coadă. Cel mai mic PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare, 4,670$ (2013) îl are în continuare mândra noastră țară.  Suntem „urmați” de cel mai tânăr popor din Europa – kosovarii, a căror PIB per capita este aproape dublu față de cel al Moldovei – 8,884$. Următorii pe listă sunt bosniacii cu 9,536$ și abia după ei – albanezii cu 10,374$. Cea mai mare răsturnare de situație a survenit în 2011 când Slovenia a devansat Grecia. Nu a fost atât meritul slovenilor, cât a fost neșansa grecilor, „ajutați” să iasă din criză de comunitatea internațională. N-au ieșit.

Vecinii și eternii rivali ai grecilor – turcii, aveau în 2005 un PIB de două ori mai mic decât acel al grecilor. În 2013 el a ajuns să reprezinte trei sferturi. Grecia nu dă semne să iasă din criză, astfel încât – ceteris paribus – în 2018 bunăstarea celor două țări va fi egală.

Campionul balcanic al creșterii economice în ultima decadă a fost… România. Față de 2005 bunăstarea fraților de peste Prut s-a dublat de la 9,525$ la 18,991$ per capita. În zona balcanilor, doar slovenii, grecii, croații și turcii o duc mai bine decât românii. Dacă tempoul de creștere economică va rămâne același, în cinci ani românii vor fi devansați (marginal) doar de sloveni. Cum s-a întâmplat acest miracol? Nimic deosebit: integrare europeană, investiții în infrastructură, supremația legii. Lucruri despre care la noi se vorbește doar ipotetic. În medie, românii o duc de 4 ori mai bine decât moldovenii. Iar jumătate din noi privesc visător spre Est. De ce? Suntem proști?

Crudul adevăr este că dacă toate țările din Balcani s-ar opri din creștere economică și doar noi ne-am urma urcușul la rata medie de creștere anuală de 6,1% (mă refer la PIB per capita), am avea nevoie de 15 ani ca să-i devansăm pe kosovari, de 20 de ani ca să ne egalăm cu albanezii, jumătate de secol ca să dăm mâna cu turcii și românii și 86 de ani pentru ca să fim în rând cu slovenii. Numai că ele nu se opresc din crescut. Rata medie de creștere a PIB-ului în Albania  a fost de 6,3%. Când îi vom ajunge din urmă? Niciodată. În aceste condiții, comporatamentul clasei politice moldovenești este sută la sută rațional din punct de vedere economic: să vindem la mama dracului ce-a mai rămas din țară, nu vedeți că nu iese nimic?

Ăă… vroiam să închei cu ceva despre speranță, lumina de la capătul tunelului sau ceva de genul, dar m-am răzgândit. Poate mâine, după ce aflăm cu ce se termină votul din Parlament.

Noapte bună, Moldova!

Tags: , , , ,

January 28, 2015 Off

Capul și coada corupției

By in digresiuni

Revin la tema corupției care este atât de recurentă în ethosul moldoveanului încât e nevoie de un Eminescu ca să o plaseze în rând cu Luceafărul sau ceva de genul. Mai prozaic, mă voi referi la inițiativa de a aduce în fotoliul de Procuror general a unui emisar european. Că dacă ești parte din problemă nu poți fi parte din soluție înțeleg. Că e o soluție la modă pe care ne-au suflat-o ucrainienii înainte ca noi să ne pricepem înțeleg. Nu înțeleg însă ce și cum va face acest procuror european pentru ca fenomenul corupției în Republica Moldova să fie eradicat. Din interes sportiv țin să remarc că în Kosovo au schimbat câteva rânduri de procurori europeni care, culmea, au fost rechemați din cauza că au fost implicați în scandaluri legate de corupție. Dar dincolo de astfel de exemple care nu denotă decât faptul că este naiv să punem semnul egalității între european și incoruptibil, preocuparea mea este de ordin practic: să zicem că al nostru Corrado va dibui ceva. Să zicem că trăgând de sfori va ajunge să constate evidentul – că ele duc sus. Ce va face el? Va alerta șefii de la Bruxelles? Las deschisă această întrebare retorică.

Privind la rădăcină, înțelegem că amploarea corupției în Republica Moldova, la fel ca și în alte state rătăcite, ține de faptul că țara este o prizonieră a relațiilor de afaceri. Guvernul, parlamentul, agențiile nu sunt altceva decât o paravană semi-opacă pentru răzmerițe de cartel, un mijloc de a acapara ilicit averea. Caracterul luptei politice în astfel de state este esențialmente economic. Nuanțele ideologice și vectorii geopolitici sunt subordonați profitului. Întrebarea este dacă avem elita politică pe care o merităm, căci în cele din urmă noi îi alegem, nu-i așa?

Călcâiul lui Ahile al democrațiilor emergente este modalitatea de finanțare a partidelor politice. Pentru a câștiga alegerile e nevoie de altceva decât viziune, luciditate și obraz curat. E nevoie de fonduri, e nevoie de PR, e nevoie de relații. În cadrul acestor relații se formează un tandem vicios între economic și politic, primul fiind creditorul celui din urmă. Și e logic ca, după alegeri, acesta să încerce să-și scoată pârleala din contul băncilor de economii, aeroporturilor și altor bunuri „ale nimănui”. Respectiv, un Oleg Brega și un PLR sunt a priori în afara competiției.

O încercare de a sparge acest cerc vicios ține de aprobarea Legii cu privire la finanțarea partidelor politice care să plafoneze strict donațiile private, să le interzică pe cele anonime, să abiliteze o agenție cu atribuții de supraveghere a cheltuielilor electorale, să impună cerințe de transparență ș.a.m.d. Valeriu Streleț era sigur că astfel de lege va fi aprobată până la finele anului. Era vorba de anul 2013. Cu un an mai târziu și sub presiunea exercitată de UE, în iulie 2014, această lege a fost aprobată într-o primă lectură, următoarea lectură urmând să aibă loc… după alegeri. Logic, nu? Deputații citesc încet. Legea desigur că nu e o panacee, dar, bineînțeles, e o mișcare în direcția cea bună. Dincolo de adoptarea ei urmează ca CEC să învețe să discearnă între acțiuni de caritate și cele de publitate electorală. Or, tirajarea de către Publika TV a imaginilor privind donațiile Fundației Edelweiss în valoare de 1 milion de Euro pentru Centrul Mamei și Copilului în plină campanie electorală nu prea ține de generozitate. Va învăța CEC să taxeze astfel de „abuzuri”? Nu cred.

În lipsa unor acțiuni sistemice, poți să te relaxezi în privința Procurorului. Nu funcționează. Mulți au încercat și doar unul singur a reușit. Poate doi. Cel care a reușit cu siguranță a fost Lee Kuan Yew, liderul autocrat din Singapore care a transformat un cotlon pirateresc într-un proiect futuristic, un paradis pentru derularea afacerilor cu o guvernare competentă și incoruptibilă. Locul 7 în lume în clasamentul corupției. Dar a avut circumstanțe favorabile. Autocrația e o cale eficientă de a traduce în viață supremația legilor atunci când liderul însuși este suficient de vizionar ca să li se subordoneze. Plus că e vorba de un petec de pământ, un oraș înțesat cu camere de supraveghere. Un scuipat pe jos, o gumă de mestecat aruncată la nimereală, un chiștoc aflat în afara epicentrului coșului de gunoi sunt dovezi ale crimei, pasibile de amenzi pipărate. În timp record chinezii din Singapore s-au dezvățat să scuipe și au învățat să respecte coșul de gunoi. E posibil de replicat acest succes în altă parte? Lukașenko crede că da. Dar Belarus e pe locul 119 mondial.

Lecturând fascinantul articol din New Yorker privind încercările eșuate de eradicare a corupției am avut o micro-revelație. Există o legătură strânsă între scuipatul pe jos și corupție. Imaginează-ți țările unde nu se scuipă pe jos: Norvegia, Japonia, Danemarca, Elveția… Acum gândește-te la Moldova, Bangladesh, Kosovo… Fascinant, nu-i așa? Cauzalitatea ține de felul nostru de a înțelege supremația legilor. Nu mai contează dacă e vorba de moștenirea otomană sau cea sovietică care au cultivat o atitudine cel puțin circumspectă față de stat. Efectul acestei mentalități este că pe meleagurile noastre legile există, dar nu ne privesc în plan individual. Sunt scrise pentru că așa se cere. Avem legi armonizate cu acquis-urile comunitare. Dar ne lipsesc legi armonizate cu conștiința națională. În schimb, avem reguli nescrise care permit scuipatul pe jos. Dacă până și polițistul de sector, omul în uniformă o face, de ce nu am face-o și noi? În cele din urmă, ajungem să edificăm un codex alternativ care nu este votat în Parlament, ci este parafat prin comportamentul cotidian al polițistului, primarului, inspectorului, președintelui de orișice, inclusiv și de țară. Noi știm diferența între ce e scris și cum se face. În Slovenia asemenea diferență nu există. Nimeni nu va scuipa pe jos chiar dacă s-ar stinge lumina.

Mentalitatea noastră fiind cea care este, mai merită să ne mirăm că fenomenul corupției este o metastază care afectează toate țesuturile organice ale societății? Și nu-i adevărat că capetele judecătorilor nu zboară. Dar, vorba aia, tai unul și răsar altele zece. Respectiv, ce-ar fi să începem să ne reconstruim mentalitatea de jos în sus? Să începem de la scuipatul pe jos. Să exersăm aruncatul în coșurile de gunoi. Să continuăm cu parcările ilicite. Să cultivăm respectul pentru legi prin exemplu propriu și amenzi grele. Să ne convertim din moldoveni în nemți. Cel puțin în această privință. Astfel vom ajunge să localizăm țesuturile bolnave și să dăm o șansă Procurorului General, fie el moldovean sau european, în lupta împotriva corupției.

Asta, dar și să avem grijă ca deputații să termine lectura proiectului de Lege cu privire la finanțarea partidelor politice. Cât se poate de citit?

Tags: , , , ,

January 7, 2015 2

Eu sunt Charlie

By in balcani, călătorii, digresiuni

Răbdare, căci încep de departe.

Din Priștina, dacă mai exact. Ca de obicei, orez cu lapte la micul dejun. Normal că la Trosha, căci deocamdată frigiderul e în regim de așteptare. Un ceai turcesc, o prăjiturică. Pe bulevardul Maicii Tereza fac un popas. Lângă mine un țăran albanez – palton din piele dubită, căciulă țuguiată, bocanci – trage însetat dintr-o țigară. Priștina e în nămeți, dar pe bulevard zăpada e fleșcăită. Albanezul bate cu ciudă bocancii de pământ ca să scuture zăpada. O dată. Încă o dată. Nu contează că la cinci metri bocancii vor fi din nou înfundați în zăpadă. Bate în pământ de parcă ar strivi un șarpe imaginar.

Cu același gest nervos, albanezul scutură scrumul de pe țigară. O dată. Trage aer în piept. Încă o dată. Cu același gest, el stătea cândva pitulat printre stânci și trăgea în sârbii care-i masacraseră consătenii. O dată. Încă o dată. Imaginile care-i roiesc în minte sunt tulburătoare, dar el le face să se risipească cu o mișcare repezită a mânii. Încă o dată. Dacă nu era el, Kosovo nu ar fi existat. Simte că a făcut ceva pentru țară. Simte că are dreptul să o radieze de pe hartă așa cum i-a șters pe sârbii ceia de pe fața pământului. Doar că acum Kosovo nu mai are nevoie de el, iar el nu are nimic în afară de timp liber, multă zăpadă și un pachet de țigări. Privirile noastre se intersectează. Mă simt de parcă aș fi privit prin ocheanul armei. Sunt celălalt. Smuncește mâna pentru ultima dată. Aruncă țigara. Totuși în urnă.

Când s-a vorbit de balcanizare, se presupunea că balcanicii sunt altfel. Primitivi, sălbatici, medievali. Ulterior istoria a demonstrat că națiunile „civilizate” sunt în stare să producă acte de un barbarism și mai și. Termenul a expirat, nu și fenomenul. Fără o tradiție convingătoare de statalitate, națiunile balcanice, emancipate de sub Imperiul Otoman și-au construit frontiere imaginare pornind de la identitatea națională. Ori, cum aceasta nu era conturată după criterii geografice, etnice, religioase, s-a ajuns în mod spontan la o fragmentare nesfârșită. Iugoslavia a fost un proiect de debalcanizare care a falimentat subit după moartea lui Tito. Sângele apă nu se face. Și fiindcă a fost puțin să se destrame doar Iugoslavia, Serbia a început să crape pe la margini. Albanezii, care constituie vasta majoritate (astăzi 92%) din Kosovo, au optat pentru independență. Dar vezi bine că în cel mai tânăr stat din Europa sunt o serie de enclave sârbești a căror soartă rămâne nepecetluită încă. Istoria nu se încheie aici.

Bosnia și Herțegovina, în realitate, e o frontieră comună cu trei țări înăuntru. Republica Sârbească și Confederația croato-musulmană, care, la rândul său are doi subiecți – croații catolici și bosniacii musulmani. Cei patru evangheliști care erau trei – Luca și Matei, numai că invers. Dacă acest triumvirat croato-bosniaco-sârbesc va rezista în timp e o întrebare care scarpină cefele de la Bruxelles mai des decât cele din Sarajevo. Desigur, integrarea europeană e o mișcare care, eventual, poate să pună definitiv capacul balcanizării, dar vezi tu principiile și valorile nu se potrivesc prea bine.

În secolul XIX, țăranii din Balcani și-au pus straie europene și și-au zis europeni. Dar au continuat să meargă la Europa, dându-și astfel arama pe față. Adică noi: românii, grecii, bulgarii, sârbii, albanezii, poate mai puțin slovenii. Chirița din provincie este portretul generic al balcanicului europenizat pe dinafară. A ieșit o parodie, căci a fi european înseamnă mai mult decât a folosi furculision și lingurision. A ieșit chiar un coșmar, căci fără mască, balcanicul era încă luminat de o înțelepciune țărănească, tolerant față de toate cele și mai ales față de ce-i peren. Cu mască, balcanicul s-a transformat într-un parvenit, l-a apucat pe Dumnezeu de barbă și s-a crezut buricul pământului. A renunțat cu multă aroganță la tot ce-i din talpă și s-a metamorfozat într-un „european” cioplit cu toporul.

Chirița în provincie rămâne actuală și astăzi. Fiindcă pe dinăuntru, balcanicul a continuat să creadă în simbolurile puterii: lănțișorul de aur, mercedes și casă cu trei etaje. An de an el ascultă eurovizion și se miră cu inocență de ce manelele nu sunt votate de danezi. El face spume la gură la vederea reclamelor de ciorapi femeiești dar caută porno pe internet. Și nu vede nici o contradicție în asta, fiindcă una e pe față și cealaltă e pe la spate. Condiția de mascat face dublugânditul o misiune firească. Să vorbești despre reforma justiției și să șterpelești o bancă e un act balcanic prin excelență. Una e să ții un discurs, alta e să mergi la ski. Noi, între noi, ne înțelegem.

Și acum despre Charlie.

Michel Houellebecq publicând romanul „Supunerea” a atins un punct nevralgic al Europei de vest: islamofobia. El și-a imaginat Republica Islamică Franceză, intrată pe rol în rezultatul unor alegeri democratice care-l aduc în fruntea țării pe un musulman moderat în calitate de contrapunct pentru extrema dreaptă franceză condusă de Le Pen. Într-un interviu acordat recent, Houellebecq recunoaște că nu știe de ce trebuie să ne temem mai mult – de naționaliștii francezi sau de imigranții musulmani, dar e ceva de temut la orizont. Mai târziu el a adăugat că juxtapunerea adevărată nu este între catolici și musulmani, ci între atei și fundamentaliștii islamici.

Punctul său de vedere a fost confirmat empiric cu câteva zile mai târziu, când redacția revistei Charlie Hebdo a fost luată cu asalt de sus-numiții fundamentaliști. S-au produs douăsprezece cadavre care nu-s personaje de roman. Și nici nu-s desenați. Sunt, erau mai bine zis, oameni în carne și oase. Cu drepturi. Cu principii și valori.

Imediat au urmat reacții din partea islamofobilor. Moscheile sunt de vină. Am locuit o vreme în câteva țări islamice (și acum sunt în Kosovo) și afirm cu toată responsabilitatea că moscheile nu reprezintă un pericol. Fundamentalismul, pe de altă parte e o problemă. Indiferent dacă-i islamic, ortodox sau dacă ține de extrema dreaptă franceză. Fundamentalismul pretinde că un simbol este mai presus decât o ființă vie în carne și oase, iar așa-zisele „principii și valori” sunt doar paravane ale expansionismului euro-atlantic. Simbolurile cer sacrificii umane sau altfel încetează să mai fie simboluri. De asta Pussy Riot stă la închisoare, iar Charlie Hebdo numără cadavre.

Pe de altă parte, libertatea de expresie menține că niciun gând scris, nicio opinie exprimată verbal, niciun desenuț oricât de inacceptabil pentru cineva, nu ucide. E un prilej de polemică, ai dreptul să schimbi canalul, să cumperi altă revistă, să treci pe partea opusă a drumului, dar nu-i poți interzice omului să spună ceea ce crede.

Aderența la acest principiu e un semn de europenizare pe dinăuntru pe care mi-o doresc. Dincolo de straie, PIB și jocuri geopolitice. În Balcani, în Turcia și în Republica Moldova. De aia eu sunt Charlie.

Tags: , , , , , , ,

December 23, 2014 4

Lecția de gândit

By in digresiuni

Mi-am format obiceiul să ascult podcasturi în Kosovo. E comod. Descarci emisiunea căutată, îți pui căștile în urechi și, între o plăcintă cu ceai la Trosha (cruasani nu-s!) și birou, reușești să pricepi dacă esența precede existența sau invers. Asta deoarece sunt abonat la The Partially Examined Life, un club de dezbateri amuzante între filozofi care „la un moment dat s-au gândit să trăiască din filozofie iar apoi s-au răzgândit”. Cel mai plăcut e să asculți dezbaterile în drum. Între controlul pașapoartelor și ambarcarea spre Ljubljana m-am lămurit cu ideile existențialiste din „No Country For Old Men”. Dincolo de nori, am înțeles ce are în vedere Sartre prin a acționa în bună credință. Cu monadologia lui Leibnitz m-am distrat la Istanbul. Și tot așa mai departe. Mergem, acultăm…

În schimb, când am deschis manualul de chimie al fiicei mele, cu gândul să-mi ofer umărul de-un caz că e nevoie, am realizat că e scris în chineză. Ieroglifele păreau familiare, dar orișicum indescifrabile. Legătura covalentă nepolară? Aham. Și asta în condițiile când, fiind elev, făcusem meditații la chimie în anticiparea examenului de stat. Ce naiba! Rezolvam probleme cu nemiluita și nu aveam o problemă cu asta. În cele din urmă, chimia nu e decât un limbaj. Floare la ureche. Tabelul periodic al lui Mendeleev e alfabetul. Te lămurești ușor în măsura în care-i cunoști literele. Dar nimic din cele învățate nu s-a înscris pe cortex. Tabula rasa. Informație ioc. Mulțime vidă. De teamă să nu ardă în zadar vreun beculeț rătăcit am închis iute manualul. Nu zic bai, dacă mă înscriam la medicină și, eventual, mă făceam farmacist, probabil că chimia mi-ar fi asigurat pâinea și sarea. Dar, reieșind din ceea ce a fost să devin, utilitatea chimiei a fost realmente zero.

Cu coada între picioare, am concluzionat că e ceva greșit cu modul în care se predau științele în școli. Prea orbește ne încredem în știință. Devenim dogmatici. Învățăm temele pe de rost de parcă ar fi vorba de Tatăl Nostru. Și nu ne alegem cu mare lucru din asta. Poate ar fi mai nimerit să învățăm să gândim?

Căci știința e un fel de paradigmă. O sumă de cunoștințe despre lumea din jur care au valoare de adevăr atâta timp cât cineva nu a demonstrat contrariul. Pe când mergeam la școală, Pluto mai era încă o planetă. Apoi a devenit un asteroid. Acum cică iarăși e planetă. Sistemul nostru solar se contractă și se dilată în funcție de paradigma științifică. Ce-i adevărat în toate astea?

Potcovit de Pirsig și Wittgenstein, sunt de părerea că știința e un uriaș cu picioarele de lut.

Primul picior ține de formularea ipotezelor. Avem o metodă științifică care ne conduce de la lansarea ipotezelor, la verificarea acestora și formularea unor constatări ferme care uneori devin o teorie, alteori anunță necesitatea continuării cercetărilor. Problema, după Pirsig, este că nu știm unde să punem punct. Să zicem că avem o teorie pe care vrem să o demonstrăm. Formulăm o serie de ipoteze. Cum? Pur și simplu ne vin în minte. Două. Trei. Douăzeci. Treizeci. Punem punctul în mod arbitrar fiindcă nimic nu ne mai vine în minte, după care începem să le verificăm rând pe rând. Una adevărată și douazeci și nouă false. Bun. Avem o teorie confimată aici. Și dacă teoria e falsă din cauza că nu ne-am gândit la cea de-a treizeci și una ipoteză? Aparent, știința așa și se mișcă. E nevoie de un Galilei după Arhimede. Un Einstein după Newton. Sunt oamenii cărora le vine în minte cea de-a treizeci și una ipoteză. Și atunci nu zicem că știința a dat greș. Zicem că s-a schimbat paradigma. Se aprobă Legea relativității și se aborgă Legea gravitației. De exemplu ca-n Parlament.

Cel de-al doilea picior ține de procedura de verificare. De la Wittgenstain cetire, un enunț, pentru a fi în mod indiscutabil adevărat trebuie să țină cont de toate posibilitățile. Absolut de toate. Pentru ca propoziția „orice băț de aceeași dimensiune cu o pană e mai greu decât pana” să fie adevărată, trebuie să cântărim toate bețele. Adică nu unul sau două. În condiții de laborator, în schimb, facem teste. Câte? Unul. Două. Patruzeci și nouă. La un moment dat ne oprim căci intuiția noastră ne spune că dacă patruzeci și nouă de teste au ieșit bine, al cinzecilea va ieși la fel. Ceea ce e fals. Ne bazăm convingerea că soarele va răsări mâine din cauza că a răsărit azi, și ieri, și alaltăieri, și tot așa de la începutul timpului. Dar cu siguranță că va veni ziua X (noi nu vom mai fi de față ca să constatăm) când soarele nu va răsări. Fiindcă se va răci. Va deveni un pitic negru. Va face implozie. Și nu va mai exista orizont care să-i ofere astrului cu pricina o suprafață suficient de netedă pentru această operațiune. Și nici nu va mai fi zi, din moment ce va rămâne în continuare doar noapte. Din cauza asta avem de-a face cu „lebedele negre” ale lui Taleb. E vorba de evenimente atât de puțin probabile, încât nu le mai punem la socoteală și ne învățăm să credem că 99.9% este egal cu întregul. Ignorând faptul că impactului lui 0.01% poate fi un cataclism.

Deci atâta timp cât ținem cont de acele 0.01% e OK și cu picioare de lut. Nu mă iau de știință. E bună. Asigură progresul bla-bla-bla și tehnologii moderne din care facem iPhone-uri. Ne place de Jobs, dar dacă uităm cum gândim, Google ne va transforma din oameni în maimuțe cât ai zice pește.

Respectiv, umila mea părere este că ar fi mai indicat să-i învățăm pe copii să gândească înainte ca să-i îndopăm cu formule matematice, valențe și covalențe. Căci nu are nici un rost ceea ce facem cu ei. Normal că atunci când sunt mai copți și tind să se specializeze pe domenii exacte sau umanitare vine și rândul chimiei. Altfel pur și simplu e un exercițiu de memorie. Și e mai plăcut să înveți pe de rost despre „soarele rotund și palid care se ivește printre nori ca un vis al tinereții printre anii trecători”, decât să repeți ca pe o mantra Legea lui Coulomb. Ai auzit de ea? Eu am inventat-o.

Tags: , , , , , , , , ,

December 8, 2014 Off

Comedianți de nevoie

By in bangladesh, călătorii

N-am reușit să formulez acest gând până la capăt până nu am dat de acest pasaj la Susan Sontag în „Călătoria în Hanoi” care tratează despre  „constrângerea de a fi redusă la statutul unui copil: programată, călăuizită, tutelată, dăscălită, cocolită și ținută sub subraveghere. Nici măcar nu un copil individual ci, ceea ce-i și mai exasperant, unul dintr-un grup de copii. Cei patru vietnamezi de la Comitetul Păcii responsabili pentru noi, se poartă ca niște dădace, dascălii noștri. Încerc să deslușesc diferența între cei patru, dar nu reușesc; și îmi fac grijă că nici ei nu văd nimic special în mine. Prea des mă prind asupra faptului că încerc să le fiu plăcută, să fac o impresie bună – să iau cele mai bune note din clasă. Mă prezint ca o persoană, inteligentă, bine-crescută, cooperantă, necomplicată. Respectiv, nu doar că mă simt ca un copil corupt, ci, pe departe nefiind nici copil și nici persoana simplă și lejeră pe care felul meu de a mă comporta pretinde să o comunice, mă simt ca o impostoare. (Nu e o scuză faptul că această ființă deschisă și lizibilă, poate că e persoana ca mi-aș fi dorit să fiu.)”

Deși nu suntem în Vietnam, ci în Bangladesh, tot aia e – în condiții aproape identice ni se interzice să mergem în Orașul Vechi pe cont propriu, să ne înghesuim în stația de aututobus, să bem ceai din gheretele de la colțul străzii. Normal, că fiind niște copii rebeli, e primul lucru pe care-l facem când suntem lăsați din capul nostru pe jumătate de weekend. Facem rost de un autoricșă pe Banani Bridge și tulea-n centrul orașului la piața de cărți. Înțelegem pe loc că autoricșa este mijlocul de transport ideal pentru Dhaka – se strecoară printre două autobuse corojite lăsând doar câțiva milimetri distanță de pereții acestora. E fast & furious, depășim cu succes toate ambuteiajele și suntem primii la țintă: Ura!!! Îi dăm o bancnotă de 200 takka ricșei care nu se arată prea mulțămit. Îi mai dau 50, dar nici acum nu radiază. Treaba lui. Prețul corect de 250 takka.

Bengalezii sunt cu urechiușile ciulite la fiecare cuvânt. La piața de cărți de pe Nilkhet Road e suficient să rostim „brown” că ni se strecoară o carte de Dan Brown. Nu ne interesează. Ne facem că vorbim despre Orwell, Greene, Maugham, dar tot Brown ni se oferă. Multe cărți de referință și o grămadă de literatură de duzină. Nu găsim nimic pe gustul nostru. Facem rost de scrierile lui Mao și încă o cărțulie a Partidului Comunist din Corea de Nord. Nu mă întreba de ce-i în franceză!

Poate că de asta că suntem tratați ca niște copii neînțelegători managerul de la recepție ne vorbește în silogisme? Poate că de asta toate răspunsurile lui Babu încep cu un „You know…” după care ni se oferă un comentariu al cărui relație cu întrebarea este foarte firavă și aproximativă? Poate că de asta Tawfique, ghidul, nu ne oferă informații concrete despre locurile pe care le vizităm, ci un fel de povești populare bengaleze cu maharajahi și prințese decedate subit deoarece, crede el, noi asta căutăm să auzim? Așa înțelege el să-și facă tema pe acasă: ce-s ăștea doi? Un cuplu. Occidentali. Profesioniști. Ce vor să audă? Al său best educated guess este că vrem o versiune a Bangladeshului care să ne însuflețească: „Am avut probleme enorme cu apa potabilă. Dar Guvernul a avut grijă de asta. În consecință, mă simt în pielea „comedianților” lui Greene. Guvernul are grijă de asta.

Aterzăm la localul pe care l-am îndrăgit datorită faptului că are o terasă. Chelnerul ne oferă bere pe sub tejghea. Prețul e rezonabil așa că cerem patru cutii. Ni le aduce mai târziu într-un pachet sigilat. Fiindcă e caldă o luăm cu noi ca să o ținem în frigider. Seara ne trezim cu băiatul de la hotel care ne mai aduce zece cutii. Luăm doar șase căci la el e mai scump. Emanciparea noastră îl necăjește pe băiat. Se așează în chirostrii, lângă frigider, rezemat de perete. „OK, vi le dau cu 350 takka.” Dar de ce? „Nu vreau să-mi pierd clientela.” Cumva contactul acesta este mai autentic decât poveștile plăzmuite pentru plăcerea noastră de către ghid, decât lucrurile de care a avut grijă guvernul.

Concluzie: la nivel intelectual, contactul cu civilizația locală lasă mult de dorit. Și totuși, Bangladesh ne intră sub piele, ne transformă gusturile, ne îmbogățește gama de senzații.

Îmi dau seama despre schimbarea care a încolțit în mine în Istanbul. Brusc orașul preferat a devenit inodor, monocrom… Contrastul cu universul de care ne-am dezlipit este halucinant. Am o zi la dispoziție. Fără zel mă plimbu prin oraș, fac poze. Oamenii se retrag ca să nu apară în cadru. În celălalt univers oamenii se îmbulzeau ca să intri în cadru. Deseori îți solicitau să le faci o poză. Pentru ei era ca și cum ar apărea pe prima pagină a ziarului local. Un eveniment, o temă de discuție la cină împreună cu cei șapte frați și șapte surori. Această descoperire mă alarmează. În lumea noastră prezența unui chip în poză înseamnă în mod automat portret. În Bangladesh, chipurile fac parte din peisaj. Ajung să mă întreb dacă nu cumva această activitate nu are un element de rasism. Oare nu le negăm bengalezilor calitatea de subiect atunci când îi amalgamăm cu peisajul, ca pe o mostră de colorit local? Ergo, îi transformăm în obiect? Dar poate că e vorba despre altceva. Un occidental, dacă consimte să apară în cadru, va încerca să pozeze. Ceea ce iese în poză nu e o față, ci o fațadă, o mască pusă anume pentru ascunde mai mult decât a revela. Bengalezilor puțin le pasă, respectiv, ei sunt mai naturali, mai puri, mai firești. S-ar zice că anume atracția pentru realitatea obiectivă îi călăuzește pe fotografii celebri – Kudelka, Economopoulos – spre șatrele țigănești acolo unde ființa umană e încă apă vie…

Chiar o să vină momentul când o să zic: m-am săturat de atâta apă vie? Dați-mi capitală europeană, cu străzi drepte și pavate, semafoare și urne de gunoi? Cu siguranță. De mai multe ori și cu regularitate. După care o să mai vreu iarăși: gusturi, mirosuri și culori.

Tags: , , ,

December 4, 2014 Off

Pe aripile „Păunului”

By in bangladesh, călătorii

Nu e ca și cum am trăi printre marțieni, dar totuși… Ia țânțarii de pildă: ne-au băgat în sperieți atâta vreme cât îi suspectam că ar fi purtătorii a te miri ce – malarie, denghe… dar după ce-am fost mușcați într-o veselie, am realizat că-s țânțari comuni care se înfruptă din tine pe malurile Burirangăi la fel cum ar face-o și în Lunca Prutului. În regim de război, prietena mea a omorât vreo douăzeci. Eu am omorât doi. Cu factorul uman e mai complicat, respectiv căutăm un refugiu în afara Dhakăi – departe de lumea dezlănțuită. Plus că ne agățăm ca de-o surcică de fraza asta din The Best Exotic Marigold Hotel (2011): „Totul o să fie bine în cele din urmă. Iar dacă încă nu e bine, înseamnă că încă nu suntem la capăt”. Tawfique, ghidul nostru, urmează să ne ia de la hotel la șapte treizeci.

Dimineața mai avem de rezolvat o problemă la recepție:

– Uscătorul, l-am băgat în priză și am simțit că miroase a ars. De ce?

– Fiindcă a ars? Tipul de la recepție zâmbește cu aer de superioritate intelectuală, minunându-se cum de acești europeni bizari nu au priceput atâta lucru.

– Normal că a ars. Dar de ce a ars?

– Eu de unde să știu!

Logica bengalezilor este lineară, dar își cunoaște limitele. Ne promitem să testăm și alte ipoteze cu tipul de la recepție, dar deocamdată ne grăbim să urcăm în mașină. Avem timp pentru o raită în Orașul Vechi înainte de a urca pe „Păun”.

Recunosc că ne formasem o imagine distorsionată cu privire la Orașul Vechi. Localnicii ne avertizau să nu mergem într-acolo fără însoțitor căci: 1. E foarte aglomerat; 2. Cine știe ce poate să ni se întâmple; 3. Ca minimum o să ne rătăcim. Mă rog, am mers cu ghid, deși am realizat că temerile au fost exagerate. Ne-am fi descurcat. Nu e atât de aglomerat, cel puțin nu vineri, care-i zi de odihnă la bengalezi. Orașul Vechi e o suită de prăvălioare – frizerii, ceainării, tarabe, suplinite de moschei și fortificații medievale care-au fost convertite cu nonșalanță în panouri publicitare scrise de mână. Un talmeș-balmeș seducător, meritos în virtutea faptului că în sfârșit avem ce vedea.

Fortul Roșu (Lalbagh Fort) e un prototip al Taj Mahalului în nuanțe de roz. Îi lipsește somtuozitatea și eleganța celui din urmă dar nu e lipsit de farmec. Proiectul a fost lansat la inițiativa lui Muhammad Azam (al treilea fecior al Marelui Mogul Aurangzeb) în 1678, continuat de Shaista Khan și abandonat la moartea fiicei sale Pari Bibi în 1684, din lipsă de motivație. Partea centrală a complexului este mauzoleului lui Pari Bibi. În spatele fortului se află Palatul Roz (Ahsan Monjil), o mostră de arhitectură colonială pe care o admirăm pe dinafară căci se deschide pentru vizitatori într-a doua jumătate a zilei. În Sadarghat, perimetrul porturar de pe malurile Burirangăi, vapoarele multietajate se înghesuie printre bărcuțele pescarilor ca niște hipopotami printre lopătari.

Popas la ceainărie. Bidoane cu apă potabilă și o brichetă atârnată de tavan. La prețul de 30 de takka (30 cenți) putem beneficia de servicii all-inclusive: un pahar de ceai cu lapte, o țigară (vezi bricheta de mai sus) și un biscuit. Stârnim interesul publicului autohton. Unul zice că-i funcționar la Dhaka City Corporation – e vorba de primăria capitalei, altul e om de afaceri. Afacerea lui e taraba alăturată – vulcanizarea cauciucului. Ne roagă să le facem poze. Nu ne lăsăm mult rugați. Sunt foarte simpatici și avem mare noroc de Tawfique care ne-a oferit această ocazie.

În sfârșit urcăm la bordul „Păunului”. Vasul e la dispoziția noastră exclusivă. Râul Shitalokkha este un afluient al Brahmaputrei. Cursul lui e mai domol decât al Gangelui. Navigăm în formațiune cu niște bărci cu puntea lată și linia de plutire joasă. Astea sunt destinate transportului de sare. Ca idee sunt plute cu motor. Altă treabă – bărcile pescarilor – astea funcționează pe post de tractorașe. Năvoadele-s cufundate în zone îngrădite cu stufăriș – fiecare pescar cu ograda sa fluvială. Altminteri, malul râului reprezintă în Bangladesh spațiul public sui generis. Gospodinele, îmbrăcate în sari multicolore, vin la mal să spele rufele. Gospodarii, goi până la brâu, stau sub umbrele așteptând ca peștele să le sară-n bărci. Copiii, înarmați cu calupuri de săpun, își freacă sârguincios pletele după care se bălăcesc printre nuferii verzi de li se zărește doar vârful nasului și buricul.

Satele de pe malul râului Shitalokkha sunt cumva renumite pentru țesăturile de muslin – foarte fine, foarte sofisticate. Sunt lucrate manual, o piesă de jamdani e gata în câteva săptămâni. Forța de muncă e plătită cu 20-40 euro pe lună ceea ce mult mai bine decât nimic. Coborâm la mal să vizităm un astfel de sătuc. Suntem înconjurați imediat de puști și puștoaice care ne conduc până la atelier, apoi până la prăvălie. În sat nu se umblă cu cerșitul, motivul principal fiind că n-ai avea de la cine să ceri. Copiii sunt euforici în legătură cu aparatul de fotografiat (Good camera! ). Gardurile sunt decorate cu steagurile Argentinei și a Braziliei.

Exercițiu de imaginație: un deal, un desiș de palmieri, un templu hindus. Vârful dealului este alb de parcă ar fi nins peste el. Pricepi? Nu, căci n-ai cum. Dealul este acoperit cu foi de hârtie reciclată, întinsă anume ca să se usuce la soare. După deal se află palatul maharajahului. În fața palatului pasc văcuțe. Draperii lungi de circa zece metri sunt întinse pe iarbă. La uscat. Imaginea îmi evocă o scenă din „Toamna Patriarhului”. La fel ca și în romanul lui García Márquez, palatul e o ruină. Patriarhul a plecat lăsând în urmă un palat cu două piscine acoperite cu nuferi. Cea din față era pentru oaspeți. Cea din spatele palatului era pentru haremul său. Nevestele maharjahului se îmbăiau la umbra arborilor de tamarind. Arborii au rămas. Un puști în cămașă albastră și pantaloni scurți ochește din praștie niște rațe. Rațele se retrag supărate. În jur domenște o liniște desăvârșită. Miroase a tamarind. Miroase a vremuri care-au fost și care n-au să mai fie.

La întoarcere în Dhaka drumul e blocat de un cortegiu nupțial. Trece mireasa într-o limuzină. Pe fața ei se citește anxietatea. Trece mirele într-un mercedes. Pe fața lui nu se citește nimic. În spatele lor, cortegiul e format din 40 de autoricșe de culoare verde.

Tags: , , , , ,

December 1, 2014 Off

Calea Secretariatului

By in bangladesh, călătorii

La doișpe fără un sfert ieșim din birou ca să ajungem la timp pentru ședința stabilită la orele unu și jumătate. E posibil să fim acolo la unu, e posibil întârziem. În Dhaka nu se știe niciodată, dar e mai prudent să presupui că traficul va fi aiurea. Legendele urbane susțin că o echipă de consultanți japonezi s-a pornit la drum cu șase ore înainte de ședință ca să se asigure că ajunge la timp. A reușit să ajungă într-o oră și ceva după care au stat jumătate de zi prin antecamerele ministerului ca niște neica nimeni. Întârzierile sunt semn de mauvais ton numai dacă vin din partea consultanților. Secretarii de stat te țin în așteptare fără ca să se complice.

Prin ministere mai toată lumea cu care comunicăm sunt un gen de secretari. Cel mai bine plasați sunt secretarii simpli. Pe lângă ei mai există și o tagmă de secretari onorifici, care-s la fel de „simpli” doar că au anumite merite pentru care sunt catalogați aparte. Mai jos sunt secretarii adjuncți cu același sens care se atribuie și la noi acestor funcții. Mai departe (aici lucrurile încep să se complice) vin secretarii adiționali, care intră în scenă din moment ce adjuncții nu-s suficienți ca număr. O specie misterioasă sunt secretarii comuni (joint secretary) pe care eu n-am încețes-o până la capăt. Presupun că ocupă câteva funcții prin cumul, cine-i știe. La o adică poți programa o ședință comună cu câțiva secretari comuni, după care să ai o ședință adițională cu un secretar adițional. Dacă învingi traficul rutier, bineînțeles.

La doișpe și-un sfert încă mai suntem în Gulshan, cartierul din care ne-am pornit. Ambuteiajele-s demențiale, dar e un lucru pe care ajungi să-l accepți în Dhaka căci nu e nimic de făcut. Linii nu-s, cine-i primul acela are dreptate, semafoarele sunt ignorate, partea carosabilă este populată de ricșe, auto-ricșe, mașini, autobuse și pietoni. Camioanele au acces în Dhaka doar după căderea întunericului ceea ce reduce parțial din gravituatea problemelor de circulație, dar nu hotărâtor. În câteva puncte de pe traseul nostru se construiesc flyover-uri. Astea, acolo unde-s gata, decongestionează destul de eficient traficul rutier. Însă pe șantierele de construcții îmbulzeala e exacerbată de deficitul de spațiu carosabil. Dar, în sfârșt, ne urnim din loc.

Traversăm cu succes zona industrială dar ne împotmolim din nou în vecinătatea Bazarului Nevestelor. În contradicție cu gustul pentru exotic, nevestele nu-s de vânzare, ele sunt cele care merg la cumpărături în această zonă care-i un fel de hub pentru celelalte piețe din oraș. Prețurile-s ceva mai moderate, dar acest avantaj e contracarat de mizeria care ne înconjoară. Încep să regret cafeaua pe care-am băut-o înainte de drum. Ei, dar cel puțin mă ține treaz. Trecem și peste asta.

Petrecem cu privirea standurile de cărți de pe Nilkhet Road. Ediții ieftine scoase anume pentru Asia de Sud. În mare parte sunt cărți de referință, tot soiul de Management Financiar, SQL Programming, TOEFL și GMAT. Clidurile sunt uriașe, poți face tot mobielierul casei doar din cărți, taburet și masă și ce mai ai tu acolo nevoie. La intersecția cu Secretariate Road de la care nu ne rămâne decât o mică porțiune de parcurs suntem opriți din nou. Circulația în direcția necesară nouă este oprită, iar un detur ar fi catastrofal pentru noi. Aici Babu se prinde și-i zice ofițerului de poliție rutieră: Avem întrevedere la minister. Noi trecem. Polițistul nu zice nu, prin urmare, parcurgem nestingheriți de nimeni următorii 500 de metri. În sfârșit iată-ne la porțile ministerului. La țanc.

Și din nou muzică. Ofițerul de gardă, un tip cu barba roșcată, nu ne lasă să trecem. Avem invitația de la minister, dar nu e confirmată de interne. Iar pentru ei tot ce contează sunt cei de la interne. Nu e greșeala noastră, zicem, că o fi uitat fucționarul de la minister să o solicite, dar uită că ședința tre să înceapă imediat și noi suntem reținuți aici. Bărbosul e imperturbabil. Constat că mai toți militarii au bărbi roșcate – trebuie să aflu motivul. În timp ce aștept pot să dezvolt tot felul de ipoteze posibile căci ne reținem pe o perioadă indefinită. Colac peste pupăză, reiese că Prim Ministrul urmează să iasă din minister cu tot alaiul așa că suntem pironiți locului pentru următoarea jumate de oră. Cu riscul de a compromite ședința în eventualitatea faptului că primim undă verde caut un loc unde să mă ușurez. Toaleta e vecină cu biroul de permise așa că reușesc să țin cumva situația sub control chiar dacă… dacă… dacă… Uf.

Peste un sfert de oră tot acolo stăm și parlamentăm cu ofițerul de gardă. Care ne trimite la poarta pentru vizitatori. Unde suntem re-direcționați înapoi spre parcare. La următoarea tentativă își face apariția un funcționăraș care ne conduce la secretar. Suntem în întârziere cu patruzeci de minute.

Secretarul vorbește fluent engleza și e foarte competent. În dreapta domniei sale e un panou pe care-s trecute numele predecesorilor. Al nostru e cel cu numărul patruzeci și unu. Memento mori. Contrar cutumei, nu pierdem timpul pe flecăreli. Secretarul are câteva politici în vizor, pricepe care-i rostul analizei. Am trecut prin toate porțile iadului ca să ajungem la această întrevedere, dar uite că a meritat. Ședința a durat mai mult decât ne-am fi așteptat ceea ce e de bun augur. Pe drum înapoi ne prinde întunericul. A mai trecut o zi.

În doua zi suntem poftiți la o discuție tehnică cu Directorul unei unități din cadrul ministerului. Traficul e floare la ureche astfel încât ajungem cu juma de oră înainte de program. Directorul încă nu s-a întors de la rugăciunea de la miezul zilei (zuhr). Admirăm biroul. Kafka nu s-ar fi priceput la așa ceva. Dosare de carton legate cu sfoară, ventilator de tavan, jaluze, bibliotecă. Pe speteaza fotoliului stă întins un prosop. La stânga biroului e un whiteboard. Dar iată și directorul. Aer obosit, cămașă cu mâneca scurtă, ochelari, cravată, pantaloni la dungă, șlapi… Șlapi??? Da, șlapi. Ni se oferă ceai și biscuiți – așa e regula la ei. Mă înfrupt din biscuiți, dar neglijez ceaiul. Directorul nu manifestă exces de amiabilitate, dar e foarte corect și profesionist.

O zi nu seamănă cu alta. Dhaka e OK.

Tags: , , , ,

November 30, 2014 Off

De pomană

By in bangladesh, călătorii

Cerșitul în Bangladesh nu e un hobby. E o instituție. Ei nu cer de pomană. Ei revendică ce-i al lor. Cu o insistență soră cu moartea. Madam, Madam, Madam, încearcă una cu un plod în brațe, bocănind cu degetul în geamul mașinii. Dacă n-are noroc cu Madam schimbă placa: Boss, Boss, Boss… Nu renunță niciodată. Din fericire, ne urnim din loc. Cerșetoarea rămâne în urmă. La următoarea mașină.

Copiii străzii sunt o molimă. Cu zâmbetul până la ureche, drăcușorul se ține scai din urma noastră. Boss, two takka, Boss! Fiindcă e simpatic iar eu tocmai am scos bani din bancomat îi dau o bancnotă măruntă. Dispare. Dar după colț ne așteaptă alții. Two takka, boss… Boss… Two takka, boss. Madam… Madam… Încercăm să nu-i băgăm în seamă, dar e cu putință? No money, zic fără să mă opresc pe loc. Yes money, zice drăcușorul. Scos din pepeni mă opresc și-l privesc țintă: Money no. Police. Understand?  Da de unde. No police. Two takka, boss.  În cele din urmă un localnic se răstește la ei în bengaleză și pirații rămân în urma noastră. În serile care urmează ne croim drum pe partea opusă a străzii.

Copiii sunt luați cu împrumut, uneori furați. Copilul e un activ care sporește randamentul cerșitului. Din aceeași categorie sunt și calicii. Un picior sau o mână în minus e un activ și ăsta. Uneori se automutilează, alteori operația are loc în conformitate cu decizia mai marilor din breaslă care țin contabilitatea. Societatea nu-i judecă. Opțiunea de a trăi în stradă e la discreția fiecăruia. E un fel de a închide ochii, dar ce să le faci? Autoritățile caută să rezolve problema dându-le adăpost copiilor. Dar în câteva zile, ăștea evadează și se întorc în stradă. Acolo unde-i mai multă aventură.

În islam, pomana (zakat) este unul din pilonii credinței. Trebuie să dai fără să te întrebi ce se va întâmpla cu bănuțul tău. Dai pentru tine, nu pentru ei. A da e ca și cum ai spune o rugăciune. Este o pildă în Coran, încearcă să ne explice Babu în timp ce staționăm pe Secretariat Road, despre profetul Muhamed și un cerșetor. Cerșetorul era cam dus cu pluta și-i blestema pe toți laolaltă. Muhamed îi dădea de pomană cu regularitate până când într-o bună zi cerșetorul nu mai era de găsit. Respectiv, profetul a mers la cerșetor acasă și a văzut că acesta trăiește în condiții decente. De ce-ai venit? întrebă cerșetorul. Am văzut că nu ești și am presupus că te-ai îmbolnăvit. Ți-am adus de mâncare. În următoarele zile profetul i-a adus zilnic de mâncare cerșetorului înstărit până când acesta nu s-a făcut bine. Punct. Presupun că pilda respectivă vrea să zică că nu se cuvine să te întrebi asupra motivelor celui care cere. Dacă o cere în nume rău, e problema lui și păcatul lui. Datoria ta e să dai oricum.

Și totuși, Babu preferă să dea bani cerșetorilor bătrâni. Ăștea cu siguranță că nu au o altă soluție. Nu recurg la active și cerșesc de nevoie. Altminteri, cerșitul e opțiune la îndemâna oricui. Babu mărturisește că a cerșit și el o dată. Era copil și nu-i ajungea mărunțiș pentru înghețată. Amicii din gașcă au refuzat să se împartă cu el. Nicio problemă, a zis Babu, și s-a apucat să cerșească bani în stradă. Într-un sfert de oră a strâns cât i-a trebuit pentru înghețată. Nimic mai simplu. Dar Babu, care n-a mai cerșit și a doua oară, e un caz ieșit din comun în Bangladesh.

În fața noastră se formează un nou ambuteiaj. Nu că n-am fi obișnuiți cu traficul bezmetic, doar că acum e vorba de un elefant care stă în mijlocul străzii și caută să-și strecoare trompa prin geamul deschis al mașinii din față. Îl pipăie pe șofer la buzunar. N-ai cum să refuzi un elefant. Uriașul apucă bancnota și o transmite stăpânului său. Acum mașina e liberă să plece. Mi se face milă de elefant. Are ochii triști. Ce-o fi pricepând animalul din ceea ce i se întâmplă?

Tags: , , , ,

October 28, 2014 Off

Muzeul relațiilor eșuate

By in balcani, călătorii

Normal că eram tentat să trec frontiera din Slovenia și Croația astfel încât să fiu cu inima împăcată pentru lucrul făcut ca lumea. Trebuia să verific negreșit dacă Croația e parte din Balcani sau, la fel ca Slovenia, e o zonă de hotar. Și da, imediat ce treci frontiera vezi mici nuanțe: iarba parcă nu e la fel de verde, casele nu sunt la fel de ordonate, fețele nu radiază cu aceeași intensitate ca în Ljubljana. Dar nu cumva lucrurile par să fie așa din cauza că asta caut? Vreau să văd Balcani și ochii mei caută să aleagă Balcanii cărora le-am pus deja o etichetă! Cu siguranță că această etichetă nu cuprinde esența lui homo balcanicus așa că hai să nu sărim la generalizări prea devreme.

Coborâm la kolodvor – stația de autobus – și primul lucru încercăm să facem rost de niște kune. Banca fiind închisă, dăm să scoatem parale din bancomat – dar câte!? Scoatem 300, iar, între timp, realizez că panoul casei de schimb valutar anunță rata de 75.

– Ce faci, dragă, n-ai scos decât 4 euro din bancomat – cu banii ăștea nu cumpărăm nici o cafea!

Extragem două miare și pricepem imediat că ceva oricum nu e în regulă. Prețurile sunt prea mici ca aceste 2000 de kuna să se consume într-o perioadă rezonabilă. Înțelegem mai târziu. Rata de 75 era pentru 10 euro probabil, ori era o virgulă la mijloc pe care n-am băgat-o în seamă. Putred de bogați, alegem să călătorim în centru cu cel mai ieftin mijloc de transport: tramvaiul.

O calitate care sare în ochi: Zagreb nu e pentru turiști (cum e Kotor) sau pentru consultanți străini (cum e Priștina). Zagrebul e pentru croați. Transportul, spațiile publice, zonele pietonale, terasele, magazinele sunt gândite pentru croați. Orice cetățean, de la primul om al orașului până la ultimul bețiv pare să aibă locul lui sub soare. Drumurile lor se intersectează fără a întâmpina obstacole și fără a crea confuzie. Turiștii, care cu siguranță au ce face la Zagreb (panourile informative tre să conțină la vreo 30-40 de obiective turistice!) se amestecă cu populația locală. Merg la localuri unde stau localnici, vizitează biserici la care localnicii merg să se roage ș.a.m.d. În sensul ăsta, Zagrebul pare să fie un oraș autentic ceea ce e bine. Într-un fel îmi aduce aminte de București. Nu e împovărat de chestii năstrușnice care să captiveze atenția a niște gură-cască, dar ține la patrimoniul său cultural. Zagrebul e strictul necesar – mai bine așa!

Din păcate Muzeul de Artă Naivă unde speram să apreciem operele lui Generalić e închis. E sâmbătă seară și angajații au treabă să se odihnească în rând cu lumea. Cum ziceam – turiștii sunt pe locul doi. Același lucru și la Atelierul Meštrović  – un sculptor croat consacrat care, printre altele, este autorul statuii ecvestre ce-l reprezenta pe regele Carol I al românilor ridicat în 1939 la București și a statuii lui Brătianu din aceeași capitală. Pupăm lăcata. Avem mare noroc cu Muzeul Relațiilor Eșuate care-i deschis până seara târziu.

E o găselniță acest muzeu. Spre deosebire de un muzeul obișnuit, printre exponatele lui nu găsești obiecte care țin de patrimoniul cultural. Ce găsești în schimb sunt tot felul de obiecte personale: o cutie de chibrituri, un topor, o rochie de mireasă, o scrisoare de suicid, o denunțare la poliție în privința unui viol, un router wifi, semințe de măsline, etc. Fiecare exponat este însoțit de o notiță personală din partea proprietarului – ce a fost frumos și ce n-a mers. Unele sunt lacrimogene. Unele sunt triviale. Unele sunt revelatorii. Altele sunt pur și simplu comice. Lângă routerul wifi scrie laconic: „Am încercat. Incompatibili.” Uneori te umflă râsul, iar alteori te apucă ceva de inimă. Dar, per total, m-au impresioat profund două chestii:

  1. Cât de vastă e geografia relațiilor eșuate și cât de similare sunt experiențele umane. Fie că e vorba de relații eșuate în cupluri din India sau Taiwan, fie că-i vorba despre britanici sau ruși – bucuriile, suferințele, eșecurile, rănile, recuperarea sunt niște chestii trans-culturale. Nu știu dacă-i Hollywood de vină, dar asta e realitatea – iubirea și necazurile ei sunt categorii universale;
  2. Felul în care Muzeul Relațiilor Rupte sfidează noțiunea de muzeu. Muzeul e un loc al memoriei, nu-i așa? Dar tradițional, muzeile sfârșesc prin a deveni o arhivă a operelor de artă sau a operelor despre care se zice că au o valoare istorică, adică au aparținut unui om însemnat. Și cu memoria personală ce facem? O dăm la gunoi? Tocmai pe ea, care reprzintă esența lecțiilor pe care ni le oferă viața?

Am ieșit din muzeu un pic copleșiți. Foarte multe voci bâzâiau în cap. Un bâzâit bun și necesar, dar greu de consumat dintr-o singură înghițitură. Iar peste Zagreb se lăsa noaptea în aceiași viteză cu care conștientizam că orașul ăsta are încă suficiente mistere, iar noi nu prea avem timp.

La ieșire din țară, ofițerul de gardă luptă vehement cu baza de date, recepționând instrucțiuni prin telefon. „Ctrl-Alt-Del” pare să fie unica soluție. Între timp, el privește chiorâș în pașaportul meu albastru și ia la mișto viza kosovară. Circumspect, îmi cere să depun amprenta digitală de parcă pașaportul biometric nu e o sursă credibilă de informații. Mă comformez, n-ai cu cine te pune în poară, dar în sinea mea, îmi zic că în Slovenia astfel de lucru nu mi s-ar putea întâmpla. Categoric, frontiera Balcanilor e între Slovenia și Croația. Deși, asta-i situația, acum că Croația e membră a UE homo balcanicus e o specie pe cale de dispariție. Să sperăm că și noi vom fi acolo într-o bună zi. Abia atunci vom sta de vorbă despre culoarea pașaportului. Lucrul care mă amuză e că la plecare din Slovenia, culoarea azurie a pașaportului revine ca subiect de conversație. Constat că în curând va deveni bordo la care omul în uniformă zice:

- No way, man, keep it blue! Keep your identity!

Tags: , , , ,