February 9, 2016 0

6000 km

By in bangladesh, călătorii, digresiuni, moldova

Mai întâi zici „Doamne, păzește-ne de nebuni”, apoi zici „Dumnezeu cu dânșii”. La urmă zici așa: „Sfinte Sisoie, cum de-am ajuns aici?” Semnul întrebării devine semnul existenței noastre mioritice până nu se va transforma într-un punct definitiv și imperturbabil. Dar mai avem timp. E rău, dar poate fi și mai rău. Deocamdată mâncăm nedumerire la mic dejun, prânz și cină. Înainte de plecare am citit o listă impecabilă de întrebări din partea domnului Gosu în speranța că pe parcursul călătoriei spre Bangladesh voi schița o listă comprehensivă de răspunsuri. M-am înarmat cu „Originea ordinii politice” de Francis Fukuyama și de-un caz că nu ajută – cu „Ordinea și degradarea politică”, tot de el scrisă.

La bordul aeronavei otomane, cu R2-D2 alături, ipotezele erau din cele mai sumbre. De partea întunecată a Forței am trecut noi. Viitorul e în ceață, dar ceața se va destrăma și atunci va fi ce? Zi sau noapte?

La Istanbul e ger, dar nu e la fel de frig ca la Chișinău. Turkish Airlines e probabil cea mai generoasă companie din lume, căci ne face o excursie gratuită în centrul istoric. Sărim peste partea cu Moscheea Albastră în schimbul unei cafeluțe turcești la o terasă scufundată în apele adânci ale melodiilor otomane. Hüzün, ne aducem noi aminte pe neprins de veste, ăsta e dorul turcilor care noaptea privesc în trecut, iar ziua proiectează viitorul. „Deci se poate?”, gândește moldoveanul deprins cu zicala „ușurel, că nu vin turcii”.

Dar e greșit să credem că scenariul modernizării turcești s-a produs peste noapte. Istoria e ca un fluviu care se revarsă, apoi se retrage, apoi se revarsă din nou. La mijlocul secolului XIX otomanii s-au modernizat în perioada tanzimatului, sub sultanii reformiști  Mahmud II și Abdülmecid I. Au reorganizat armata, administrația publică și justiția. Apoi s-au retras. La începutul secolului XX, junii turci au separat religia de stat (prin metode nu neapărat democrate), continuând astfel proiectul de modernizare a țării. Proiectul a dat roade. Astăzi în Turcia avem o societate pluralistă, o economie potentă, o cultură originală cu premianți Nobel în domeniul literaturii și chimiei. Și noi?

Facem totalurile în așteptarea cursei spre Dhaka. Dezrădăcinați, am primit democrația de pomană. Ne-am trezit cu economie de piață și niște documente ciudate care promiteau să ne facă proprietari. Nu am înțeles despre ce era vorba la momentul potrivit. În perioada guvernării comuniste s-a conturat un vector de dezvoltare și un soi de constituționalitate, însă instituțiile publice s-au atrofiat sub presiunea verticalității puterii. Odată ce puterea s-a înșirat pe orizontală, bubele s-au spart și adevărul a ieșit la suprafață gol-goluț. Suntem un stat ratat.

Potrivit lui Fukuyama, non-ratații se bucură de următoarele însușiri: (i) capacitate de guvernare; (ii) supremația legii; și (iii) responsabilitate politică (accountability). Republica Moldova a mers ca racul la toate cele trei capitole. Eforturile de a consolida administrația publică au fost subminate de algoritmul partajării funcțiilor publice conform căruia loialitatea a desființat meritocrația. Supremația legii a fost anihilată prin subordonarea justiției unor interese care nici măcar de grup nu sunt, căci liniile de raportare converg spre același număr de telefon. Responsabilitatea politică a devenit efemeră din cauza faptului că deputații se vând și se cumpără ca oile în târg. La ce bun să-ți exerciți dreptul electoral dacă deputații investiți prin vot ajung să fie transfugi? Majoritatea electorală nu se mai obține în rezultatul competiției politice, ci se achiziționează post-factum.

Problema e că la cele trei însușiri se ajunge pe care evolutivă, fiecare având un traseu independent. Supremația legii și responsabilitatea politică limitează de bună-seamă capacitatea de guvernare care în absența lor ar tinde spre autocrație. De la Fukuyama cetire:

„Este foarte puțin probabil ca țări extrem de sărace și haotice să înființeze instituții complexe într-o perioadă limitată de timp, ținând cont de calea lungă pe care au evoluat asemenea instituții. Mai mult ca atât, instituțiile reflectă valorile culturale a societăților în care s-au stabilit și nu este clar dacă ordinea politică din Danemarca poate prinde rădăcini în contexte culturale diferite. Majoritatea oamenilor care trăiesc în țări bogate, dezvoltate stabil nu au idee cum Danemarca a ajuns să devină Danemarca, lucru care este adevărat și pentru cei mai mulți dintre danezi.”

În Dhaka, la 6000 km depărtare de Republica Moldova, e iarnă și-s 25 de grade Celsius. Un strat de colb s-a depus pe panourile publicitare, coroanele copacilor, podeaua și mobilierul din apartamentul nostru din sectorul Banani. Cu apartamentul ne lămurim noi, dar rămâne cu panourile și copacii? Ne-am aclimatizat, așteptăm musonii.

Între timp, întreabă Hamid:

—Până la urmă Moldova e mai mult ca Danemarca sau ca Bangladesh? I thinks Bangladesh.

Greu de combătut acest punct de vedere. Când călătorești spre casă dinspre est, ai impresia că Republica Moldova e Europa. Străzile sunt (relativ) curate, regulile de circulație (relativ) se respectă, oamenii sunt (relativ) mai educați. Când părăsești țara ai un nod în gât și convingerea clară că în Republica Moldova lucrurile merg mai prost decât în Bangladesh. O civilizație a gheretelor și a nedumeririlor politice. Facturi exorbitante la servicii comunale și vid de oportunități. Vrei să vezi paharul pe jumătate plin și nu poți.

O singură dată am avut un sentiment călduț. La kilometrul zero al capitale un grup de tineri s-au prins într-o horă convențională legată de chiuitura: „unu-doi, unu-doi – plaha la gunoi”. Fiindcă ultima frontieră a responsabilității politice nu sunt alegerile, ci capacitatea poporului de a da cu mătura peste lichele. O pensionară, în fața oficiului central al poștei, îi privea cu admirație. „Bravo, băieți”, a zis bătrâna și parcă m-a pătruns un fior. Așa, de la zero.

Tags: , , , , , , ,

January 7, 2016 Off

Adevărul de pe Hindu Street

By in bangladesh, călătorii

Există oameni care-și pun pe față o mască de gheață ca să camufleze torentul de emoții prăpăstioase care îi subjugă. Se tem că dacă scot dopul, aceste emoții o să țâșnească ca o șampanie dulce-acrișoară în dimineața de după revelion. Nefiind, să zicem așa, de trebuință nimănui. Sau, bunăoară, există oameni care se poartă ca niște măscărici. Trăncănesc într-una. Fiecare minut servește ca umplutură pentru ceva. Ce s-a întâmplat în tramvai. Cum a fost uitat orezul la magazin. Cât de tare a durut un dinte. Iar pe dinăuntru – goi-goluți. Le este teamă să rămână singuri, fiindcă în singurătatea lor nu există nimic, nici măcar ei înseși.

Asta la noi. Așa e civilizația noastră complicată. În Bangladesh e altfel. Sunt tot felul de tradiții, dar odată înrămate, omul din sânul tradiției este simplu ca salam aleikum. Ca regulă vrea ceva de la tine. Și o cere. Fără jenă. Fără să-și piardă demnitatea. Uneori e vorba de un fleac cum ar fi să apari cu el alături în fotografie. Dar până și fleacurile sunt solicitate ca un drept care le aparținea încă înainte să fi apărut tu sau eu pe lume. Durează o vreme până ce-și formulează cererea. Dar nu te îndoi în privința ei: dacă încă nu a fost rostită, înseamnă că e pe drum.

Există o singură excepție de la această regulă: Hamid.

—Hamid, mâine vii după noi la 7.30 că avem ședință la Secretariat.

—La șapte și jumătate? Doamne-Dumnezeule, la șapte și jumătate??? Bine am să vin. La șapte și jumătate. Doamne-Dumnezeule…

Fiindcă-i ultima zi din această misiune și nu avem altă treabă decât să facem valizele, Hamid poate să vină după noi la ce oră poftește. Stăm la balcon, privim prigoriile care fac piruete în aer, așteptăm.

Apare negreșit, zâmbetul până la urechi, ochii ne scanează iscoditor expresiile de pe față.

—I am happy now because mind is 100% good.

Asta el despre dispoziția noastră. Care n-are cum să fie proastă căci am hotărât să mergem să vizităm bazarul de pe Hindu Street. Ar fi fost păcat să nu o facem. Două luni de zile traseul nostru s-a rezumat în mare parte la serviciu, apartament și restaurante de ocazie. Și dacă nu mergem la Shakhari Bazar nici astăzi o să iasă că nu am înțeles o ceapă degerată în această misiune.

Aici trebuie de făcut o paranteză, adevărul fiind că din cauza măsurilor de securitate din țară, circulația noastră este în general foarte limitată. Nu se recomandă să hoinărim pe jos, trebuie să evităm locurile aglomerate, în special cele vizitate de occidentali cum ar fi hotelul Westin unde obișnuiam să mulgem cu regularitate bancomatul. La drept vorbind, primele trei săptămâni, tema recurentă de discuție erau țânțarii și teroriștii. În privința celor din urmă eu am o mică teorie, dar poate că-i mai bine să o țin pentru mine.

Ajungem la Hindu Street mulțămită hărților digitale. Hamid mai întreabă câte un bhai (frate), dar hărțile nu mint, ajungem negreșit la destinație.

Coborâm din mașină și ne facem drum prin mulțime. Normal că pe jos e mizerie. Dar ochiul antrenat nu stăruie asupra asemenea mărunțișuri. Strada e colorată generos – așa e la hinduiști. Nu se pierde vremea pe nuanțe. Dacă e roz, roz să fie. Dacă e verde, să fie cel mai strident verde cum numai în cărțile de colorat pentru copii poți vedea. Iese foarte vesel. La etaj, un trib de maimuțe se ocupă de treburile lor maimuțărești. O coajă de banană? O, nu. Nu se poate să o lăsăm așa. Câștigă cine are coada mai lungă!

Intrăm într-o prăvălioară și cumpărăm niște vase de cupru. Bine lucrate. Și simple. În magazinul cu instrumente muzicale îl lăsăm pe Hamid să se tocmească. Mă aleg cu dotara pentru colecție și-mi iese la jumătate de preț. E foarte frumoasă și-s tare mândru de achiziție. În atelierul de sculpturi religioase intrăm pur și simplu din curiozitate.

Parcă ai intra din stradă direct în cea de-a patra dimensiune. Câteva sculpturi de zeițe voluptoase, în pielea goală. Pielea-i de ghips. Și-i albastră. Înțelegem că e zeița Kali. Meșterul aplică ultima tușă de roz pe degetul mic de la piciorul drept, rezemat pe un leuț portocaliu.

—Și băietanul ăsta cu coții ascuțiți cine să fie?, facem semn spre un drăcușor vânăt de furie.

—Astă micul? Ăstuia îi zicem Dracula.

Iată n-am știut că Dracula s-a înregimentat în panteonul hindus. O fi un salt în carieră? O fi o retrogradare? Greu de spus. Cert e că în prezența zeiței cu limba despicată nu e de glumit. Nici chiar dacă ești un vampir de speță ardeleană.

Hamid e musulman și poate că mi se năzare, dar pare a fi un pic gelos pe faptul că ne distrăm mai bine în cartierul hindus decât în restul orașului. Asta-i situația, islamul nu e o religie distractivă. Îl iscodesc, dar el e imperturbabil. Unica, îi pare rău că n-a știut că noi ne dăm în vânt după așa chestii că ne-ar fi adus mai devreme aici.

Ne înțelegem să luăm masa la Haji Birani, localul tradițional din Orașul Vechi, dar când intrăm în cartier, localul e închis căci toată lumea e chemată la namaz. Fața mea redă o profundă dezamăgire și scanerii de alături citesc imediat chestia asta.

—Hai că revenim mai târziu, nu e mare tragedie…

E mare sau e mică? Nu știu. Așa mi-i firea – dacă-mi fac un plan și văd că funcționează îmi fac iluzii și țin morțiș să iasă așa cum ne-am gândit. Și dacă scrie pe față? O fi cazul să ascundem dezamăgirea, cum facem noi, europenii? Sau să lăsăm să se citească, cum ar face-o bunăoară Hamid? Poftim, de descâlcește. La două luni de când stai în Asia ajungi să nu mai pricepi unde se termină europeanul din tine și unde începe o făptură nouă. În tot cazul, dacă mind is not 100% good, Hamid o va face pe dracu-n patru, ca lucrul ăsta să înceteze. Reiese că și Hamid e cu cererea lui, doar că tot ce cere el de la noi e să fim fericiți și bine-dispuși.

Mai târziu, la aeroport îl îmbrățișăm ceva mai lung și mai călduros decât se practică în Europa. Fiindcă în ochii lui Hamid se citește cu litere de-o șchioapă că e 0% happy. Avantajul e de partea noastră. Suntem fericiți în proporție de cincezi la sută. Fiindcă faptul că plecăm este compensat de faptul că urmează să sosim. Acasă.

Tags: , , , , ,

December 4, 2015 Off

Tur-retur Kuala Lumpur

By in asia de sud-est, călătorii

Unii stau binișor locului și-și văd de viață. O vacanță pe an și aia e prea mult. Într-un fel îi și invidiez. Căci au dreptate. Adevăruri, impresii, viață… totul e în minte. Sau în inimă. Sau în suflet. Nu există adevăruri care să le afli peste mări și țări. Și atunci cum să explici setea asta de a călători, de a schimba peisajul, de a te expune voluntar efortului și a te adapta la noi situații, noi oameni, noi culturi? Doar așa și nu altfel. Rătăcitori, nomazi… Târâș-gropiș, numai să nu stăm locului. Ne orientăm în low-costuri, duty-freeuri, miles&smilesuri, bookinguri tot așa cum altădată vânătorii și culegătorii se orientau în junglă citind semnele naturii. Imposibil să ne rătăcim. Dacă avem norocul să găsim un locșor unde nu ne simțim ca acasă, îl colonizăm imediat și-l aducem în zona noastră de comfort. Poate la un moment dat toate astea o să pară inutile și obositoare? Încă nu, ne gândim noi, în timp ce privim luna bengaleză, rotundă ca o blinie, agățată de vârfurile zgârie-norilor din Dhaka.

Asta și-a fost ideea: cât suntem în zonă, să profităm de avantajul proximității și să răscolim țările din regiune. Mai ales că regimul de vize din Bangladesh ne obligă să o facem. Avem permisiune să stăm în țară 30 de zile, după care trebuie să ieșim și să intrăm din nou pentru încă 30 de zile. O scuză foarte convenabilă pentru mici escapade în exteriorul Bangladeshului. Prima pe lista a fost Cambodgia, dar pentru ca să ajungem acolo era musai să facem un popas în Kuala Lumpur. Altfel ne-ar fi costat prea scump. Dintr-un motiv greu de înțeles este mult mai ieftin să procuri bilet până în Kuala Lumpur iar, de acolo, grație programurilor Air Asia, să-ți iei zborul practic pe degeaba în orice țară din Orient. Biletul din Kuala Lumpur în Siem Ream ne-a costat doar 50 dolari. Tur-retur. Cu alte cuvinte, Malaezia a intrat întâmplător pe listă.

Și ce noroc! Kuala Lumpur ne-a cucerit de la prima vedere cu infrastructura ei futuristă, cu amalgamul de etnii care, deși nu se amestecă, conviețuiesc pașnic alături, cu insulițele de arhitectură colonială împrăștiate printre zgârie-nori. Malaiezii reprezintă circa jumătate din populația țării, restul fiind chinezi, indieni sau tot felul de băștinași. Din cauza alfabetului latin folosit în Bahasa Melayu, totul este incredibil de clar, iar când din difuzoare se aude câte un „Pintu pintu” intrăm de-a dreptul în extaz. Asta pentru că în malaieză pluralul nu este altceva decât repetarea singularului: „pintu” înseamnă poartă, iar „pintu pintu” înseamnă porți. Nu, nu două porți. Pur și simplu porți.

Lăsăm cartierul chinezesc pentru mai târziu. Căscăm gura la Masjid Jamek, o perluță a artei islamice, chit că piața e în reconstrucție și nu putem admira moscheia decât din niște unghiuri foarte deocheate. Traversăm în mare grabă Piața Merdeka, căci cu arșița de afară nu e de glumit. Găsim refugiu în Grădina Păsărilor – potrivit unor surse, cea mai mare menajerie de păsări nebăgate în cușcă. O plasă mare ține de acoperiș, altminteri păsările se plimblă nestingherite printre picioare. Atenție la păuni! E ușor să le calci pe coada luxuriantă când aceasta se întinde pe câțiva metri. Servim cafeaua în compania unei egrete. Asta își ia zborul de la masă fără să achite nota. Pelicanii o privesc dojenitor – îi cunosc năravul. Ne împrietenim cu un ibis – nu e cel mai frumos băiat din cartier, dar are grijă să ne arate calea. Unica problemă, e cam taciturn. Altă treabă papagalii.

Părăsim paradisul de bună voie. Ne face din ochi Chinatown cu ispitele lui gastronomice. Avem noroc să ne așezăm sub o umbrelă. Peste un sfert de oră începe să toarne cu găleata. Nouă ne e bine, mai cerem un rând de bere în timp ce-i urmărim pe chelneri care improvizează imediat o streașină prin care să se scurgă apa în strădă și nu în farfurii.

Cerul se face senin, dar picioarele vor să rămână în Chinatown. Picioarele astea merită medalie de aur și, ivindu-se ocazia, o primesc negreșit. Medalia ia înfățișarea unui cârd de pești maseori care se aruncă înfometați asupra lor. Serviciul costă o nimica toată, dar durează numai zece minute. Primele șapte mori de râs, peștii te gâdilă îndrăciți de-ți vine să te dai pe jos. Normal că mai și dai din picioare. Ei se retrag, dar numai ca să se dea din nou năvală cu puteri înzecite. Peste șapte minute înveți să le dai crezare acestor buze moi și… când colo – timpul a expirat. Picioarele, alintate, se învoiesc să te ducă la hotel cu condiția că iei poziția orizontală și nu te mai miști până a doua zi dimineața.

Pe toate astea le reușim înainte de a completa turul în Cambodgia. De retur, schimbăm macazul: primul lucru, ne cățărăm pe Menara KL – un turn de telecomunicații de 420 metri, care oferă o panoramă impresionantă asupra orașului. Plus că avem ca-n palmă zgârie-norii Petronas care din 1998 până în 2004 au fost cea mai înaltă clădire din lume. Ideea e că, dacă ne-am fi cățărat pe Petronas cum au făcut-o Sean Connery și Catherine Zeta-Jones în Entrapment (1999), nu am fi văzut decât cel de-al doilea turn. Respectiv, suntem la etajul superior de pe Menara KL. Pentru un sfert de oră de prostrație trebuie să trecem prin următoarele: 1. așteptarea minibusului (gratuit) care ne duce până la turn; 2. controlul de securitate – anchetă completată; 3. poză în picioare pe fundal verde; 4. rând la ascensor; 5. poză așezat pe fundal verde; 6. prostrație; 7. vizita obligatorie la magazinul cu suvenire; 8. rând la ascensor; 9. eschivarea de la pozele inopinate cu panoramă pe fundal (în locul celui verde); 10. așteptarea micobusului (gratuit) care să ne scoată de pe perimetrul edificiului. Vizita nu costă ieftin și, judecând după tot tacâmul cu serviciile suplimentare, viitorul financiar al turnului este garantat.

Seara o petrecem pe ulicioara Jalan Alor, în cartierul Bukit Bintang. După ora 5 și până se mijește de ziua, Jalan Alor este capitala gastronomică a Asiei de Sud-Est. Mâncare stradală chineză, vietnameză, malaieză, arabă, thailandeză – ce nu găsești aici?! Un maraton de gusturi și arome în timp ce noi cu chiu și cu vai ne calificăm pentru proba de 100 de metri. Începem ușurel cu o cafea vietnameză, care-i un fel de espresso oriental. E a naibii de tare – are gust de ciocolată amară și se servește cu un pahar de ceai complementar. În schimb, după așa dopaj, ne vine și pofta de mâncare. Broscuțe și stridii – ce poate fi mai delicios?

A doua zi avem timp pentru un copitan, un fel de cafenea malaieză în Little India. Cafeaua albă e foarte polulară în regiune. În esență e un „3 în 1” – cafea, zahăr și lapte praf, dar le iese foarte bine. Ajungem aici luând metroul din Bukit Bintang până în Brickfields. Mai departe e mai complicat. Potrivit unor căutărilor de pe Google, templul chinezesc Thean How este cel mai frumos din Asia de Sud-Est. Mergem să verificăm. Templul e de un alb imaculat, foarte elegant. Dragonii de pe acoperiș zgârie jucăuș norii. Pe terasa templului un bătrânel chinez stă și meditează cu ziarul în față. Într-un foișor s-a instalat o tipesă cu un termos de cafea și o țigară. Femeia plânge. Afară plouă…

Chinezii sunt pragmatici vis-a-vis de religie. În fond, un templu este pur și simplu un spațiu public. Poți citi viitorul, poți înregistra căsătoria. Poți cumpăra suveniruri sau să aprinzi bețigașe. Depinde ce vrei. Dacă ai nevoie, poți veni cu un termos de cafea și o țigară și să-ți bocești tot sufletul până nu mai rămâne loc pentru tristețe.

La plecare, taximestristul ne lămurește în privința miracolului malaezian. Din punct de vedere politic, e o monarhie constituțională. Regele este ales pentru un termen de cinci ani din rândurile sultanilor din provincii. Sunt 13 la număr, din care nouă sunt sultanate. Sultanii se ridică pe tron prin rotație. Miracolul economic se ține pe uleiul de palmier. Acesta-i adăugat în petrol (avem și din ăla!) din care rezultă cea mai bună motorină din lume. Dar există o problemă: plantațiile de palmieri au fost invadate de șobolani. Soluția au oferit-o șerpii care-s mari amatori de șobolani. Datorită ofertei, populația de șerpi a crescut vertiginos. Dar și aici a fost găsită soluția: chinezii se dau în vânt după zeamă de șarpe. Întrebarea e – ce se va întâmpla cu chinezii?

Pe mijlocul autostrăzii, în semn de răspuns, stătea un pantof rătăcit. După toate aparențele, made in China.

Tags: , , , , , , ,

November 27, 2015 Off

Angkor une fois

By in asia de sud-est, călătorii

A doua zi dimineața sau, mai bine zis, noaptea, căci mai e vreo oră până să se crape de zi, mergem să vedem una din celelalte șapte minuni ale lumii – templul din Angkor Wat. E întuneric beznă. Traversăm un pod, luminându-ne calea cu felinarele din telefoanele mobile. Încojurați încă de vreo sută de oameni care fac la fel. Grăbiți să prindem un loc bun pentru a întâmpina răsăritul soarelui. Ca niște francmasoni, zău așa! Ne poziționăm în fața lacului, templul se reflectă perfect în oglinda lui, atâta doar că suntem în rândul doi – primul rând e ocupat de chinezi, care-s mai matinali pe semne. Ori au venit decusară?

Soarele răsare și priveliștea e cu adevărat sublimă. Templul se profilează pe fundalul rozaliu ca o coroană regală. De fapt, imaginea trebuie să evoce un munte. Muntele Meru ca să fim exacți, sălașul zeilor din panteonul indian. Prima bucată de pământ adusă de Vișnu de pe fundul oceanului cosmic. Ca să vezi… iată de ce lacul e un atribut atât de important al templelor khmere! Fără lac imaginea nu ar fi fost completă. Templu – munte; lac – ocean cosmic.

Odată ce soarele s-a cocoțat pe creasta templului întoarcem capul și… Maică precistă! suntem înconjurați de mii de oameni! Ăștea când au apărut oare? Toată atenția noastră era fixată pe centrul sistemului solar și, când colo – suntem mai mulți decât mi-aș fi imaginat! Îi lăsăm să mai caște gura și intrăm negreșit în templu. Lumina e blândă, iar umbrele sfidează imaginația. Parcurgem teritoriul fără grabă, admirând basoreliefurile. Nivelul de sus e consacrat paradisului și e dominat de apsare. Acolo nu se întâmplă mare lucru – apsarele par să fie născute toate de aceiași mamă. La mijloc – Suryavarman II-a și suita regală. Jos – prăpăd cum și era de așteptat.

La ieșire din templu ne dăm seama că este abia ora șapte. Reușim să facem rost de un espresso, spațiul este echipat de minune pentru turiștii matinali. Dl Veasna sforăie în tuk-tuk, întins într-un hamac agățat de tavanul caleașcăi. Pe semne că-i foarte comod pentru orele de așteptare. Mai să-l rătăcim printre tuc-tucuri, dar lui nici nu-i păsa. Facem cale-ntoarsă, încă marcați de spectacolul luminii.

Seara o dedicăm asfințitului. La câțiva kilometri de Seam Reap, pe malurile lacului Tonle Sap, se află un sătuc plutitor. Se numește Chong Kneas. Sătenii trăiesc din pescuit. Altceva nu știu să facă, respectiv, dacă pește nu e, nimic nu e.  Toate casele de locuit sunt plutitoare. Niște bidoane cu aer le țin pe linia de plutire. Bărcile sunt unicul mijloc de transport. Copilandrii se joacă în apă așa cum la noi s-ar juca în nisip. Plutitoare e școală, plutitoare e stația de polție, plutitor e barul din sat. O barcă roșie pe care scrie Coca-Cola se ocupă de livrări. O dată pe an, când apa din râu scade sub nivelul acceptabil, satul își adună casele plutitoare și o ia din loc ca să-și arunce ancora în mijlocul lacului Tonle Sap. Cu tot cu școală, poliție și bar. Așa o situație.

Toate chestiile astea – răsăritul soarelui la Angkor Wat, apusul la Chong Kneas par să fie desprinse dintr-o altă realitate. Sunt atât de fascinat încât uit cu desăvârșire că-i ziua mea de naștere. Asta e de bine. Ne întoarcem la hotel. Ceea ce urmează e atât de hilar, încât e musai să fie regizat de Kusturica. Primul lucru care-mi trezește suspiciunea este faptul că pe marginea piscinei sunt prinse niște lumânări ca din biserică. „O-o”, îmi zic în sinea mea, „stai că începe!”. Și, într-adevăr începe. Bora, băiatul de la recepție, ne poruncește să intrăm în bazin. Nu e mare scofală, intrăm fără să cârtim. Brusc toate luminile se stâng. Din întuneric apare Bora și colegul său, cu un tort. În tort stă înfiptă o lumânărică. Bora și colegul său cântă „happy birthday” în timp ce eu înot în stil bras în direcția lor. Și mă îmflă râsul în timp ce dau din brațe. Fiindcă este tare bizar să-ți cânte cineva „mulți ani trăiască” în timp ce înoți, dar nici să stai pe loc nu ai cum.

În pahare cu picior, Bora ne toarnă ceva care în închipuirea sa e un vin local. Tăria are nu mai puțin de 40 de grade și arată caraghios în pahare de șampanie. Aducem din cameră un vin și-l servim și pe Bora. Mai să se înece săracul. Ceea ce pentru noi e ambră zeiască pentru cambonieni e borș acru. Facem schimb – „vinul” local revine localnicilor și vinul spaniol nouă. Toată lumea-i mulțumită.

În ziua următoare, ultima din micuța noastră escapadă, mergem cu mașina pe muntele Phnom Kulen, loc sacru pentru cambodieni. În anul 802, aici s-a proclamat așa-zisa declarație de independență. Regele-zeu Jayavarman al II-a a hotărât că nu mai e cazul să-și facă griji în privința suzeranului de pe insula Java din Indonezia actuală. Nu s=au ținut cuvântări despre for the people și by the people, dar în scurtă vreme imperiul embrionar a înghițit popoarele vecine, afirmându-și hegemonia în Asia de Sud-Est continentală. Imperiul s-a ținut în picioare până în 1431, când thailandezii au intrat în posesia mingii.

Intrăm în templu desculți și cu ofrande. Lăsăm florile de lotus la picioarele statuii culcate. Ne aducem aminte de lecția însușită în Sri Lanca: după degetele de la picoare poți să-ți dai seama dacă Buddha doarme sau e mort. Ne interesăm. Just resting, ne comunică un călugăr. Într-adevăr, ține ochii deschiși și pare foarte mulțumit de starea de nirvană. Pe spatele lui Buddha scrie în khmeră și în engleză: „Please don’t write on Buddha.”

Următorul popas îl facem la cascadă. Ce pot să zic despre ea? E mai mare decât cea de la Saharna, dar mai mică decât Niagara. Mi-a căzut tronc inimii. Nu-mi imaginam că o cascadă poate fi așa… așa… Chiar nu știu cu ce să o compar. Imaginează-ți: stai la bazele ei, pe niște pietre golașe, în jurul tău e jungla tropicală, de sus cade o tonă de apă, stropii te gâdilă pe tot corpul, un cârlig de curcubeu stă atârnat de un ram. Asta e ideea generală. Un loc potrivit pentru declarația de independență.

Ne pare rău că sejurul nostru se încheie aici. Din punct de vedere economic Cambodgia poate să se ia de mână cu Republica Moldova. În plan politic încearcă să mimeze democrația. Este guvernată de o coaliție, aceiași în ultimii douăzeci de ani. Are până și un pur și simplu rege, care a dansat balet prin capitale europene – la propriu! Cambodgienii nu sunt foarte mulțumiți. Dar zâmbesc enigmatic pentru orice eventualitate. Poate dacă bunăstarea s-ar fi măsurat în altceva decât dolari per capita, Cambodgia ar fi ieșit campioană la frumesețe? Nu „poate”. Precis.

Tags: , , , ,

November 26, 2015 Off

Angkor What?

By in asia de sud-est, călătorii

Nu tocmai speriați de avioane – abia coborâsem din unul, dar… șirul ăsta de grăniceri la intrare în Cambodgia? Să nu uităm că până la începutul anilor 80 țara era guvernată de un monstru. Erau zece la număr, mă refer la grăniceri, și ne-am apropiat timizi de prima persoană, o doamnă în uniformă cu regalii, care ne-a aruncat o privire feroce. „Tăiați-le capul!” a comunicat dânsa dintr-o privire. De fapt, într-o engleză rudimentară, ne-a trimis să completăm anchetele de imigrație. Aeroportul era dotat cu wifi și cu bancomat. Am scos precipitați bani pentru viză, faptul că nu aveam poze ne-a costat doi dolari în plus, lucru acceptat pe loc fără zarvă. Ne-am deplasat cuminte până la ofițerul din extrema stângă, observând cum pașapoartele noastre „călătoresc” de la o persoană la alta agonisind ștampiluțe și semnături. În fine… n-a fost o treabă complicată.

La ieșire din aeroport ne aștepta Dl Veasna, șoferul tuk-tukului. Ochii și buzele ca pe statuile lui Buddha. Zâmbetul ca la Mona Lisa – fără dinți. Am urcat în caleașcă și pe-aici ne-a fost calea. Siem Reap, la primul contact, nu părea un oraș ditamai fascinant. Hoteluri de cinci stele alineate de-a lungul autostrăzii, atâta doar că porțile erau păzite de statui de tigri și elefanți. Aerul era aromat, căldura suportabilă. Climă mediteraneană, după cum ne-a avizat ghidul de călătorie.

Hotelașul Trei Camere ne-a cucerit din prima. Stil colonial, spațios, curat, cu piscină. La recepție suntem întâmpinați de Bora care numai în genunchi nu se pune, dar la orice rugăminte reacționează cu un râs copilăros. Eram lihniți de foame, astfel încât am comandat ceva la repezeală. Cum ar fi vețeluș cu mango, iarbă de lămâie și furnici. Îl întrebăm pe Bora cât de mari sunt furnicile și el ne arată (foarte plastic de felul lui) cum furnicile merg în șir indian. Curat ca în Tom și Jerry.

Aventura veritabilă începe a doua zi când avem în program circuitul mare al templelor din Impreiul Khmer. Suntem șmecheri să lăsăm Angkor Wat pentru a doua zi la răsăritul soarelui așa că facem primul popas la Angkor Thom. Templul se numește Bayon și e incredibil de frumos. Când zic „incredibil” mă refer la două chestii: 1. faptul că gura ne rămâne căscată pentru tot restul zilei; și 2. faptul că patrimoniul cultural greco-roman pare să fie supra-apreciat și asta doar din cauza că suntem parte dintr-o civilizație eurocentrică. Dacă schimbi unghiul de vedere, înțelegi că antichitatea khmeră este zdrobitoare – un imperiu edificat pe baza tehnologiilor de irigare a solurilor și a competiției pentru hegemonia ideologică între budism și hinduism. Jayavarman VII-a, de pe baso-reliefurile templului din Angkor Thom, taie ca-n curechi siamezi și vietnamezi. În semn de confirmare a celor menționate.

Spre deosebire de Angkor Thom, Preah Khan e un templu mai intim. Hoardele de turiști sunt lăsate în urmă, poate din cauza că ne apropiem de ora amiezii și soarele arde nemilos. Îl ignorăm, n-avem timp să stăm la taclale cu soarele. Admirăm apsarele de pe zidurile templului și ne gândim la paradis. Ăsta nu ți-i paradis? Să le vezi cu ochii tăi, să le pipăi (în sensul bun al cuvântului), să inspiri aerul înmiresmat. Ehe!.. D-apoi când ajungem la Neak Pean (următorul pe listă) suntem deja alintați cu basoreliefuri. Cu atât mai bine, căci Neak Pean este în realitate un lac artificial cu o insuliță de templu pe mijloc. Dar ce bizar, și lacul, și cerul, și lotușii par să fie parte dintr-un templu mai mare și mai frumos, plăzmuit de cel care le-a creat pe toate și pe toți. Inclusiv și pe noi, norocoșii…

Mai avem câteva temple pentru după amiază. Merită să-l amintim aici pe cel de la Banteay Kdei, unde jungla și-a revendicat drepturile asupra pământului, astfel încât acum este inseparabilă de ruine. În fond, rădăcinile arborilor multiseculari asigură o stabilitate stucturii mult mai plăcută văzului decât schelele din amfiteatrele romane sau grecești.

La ieșire, deja amețiți de atâta frumusețe:

—More temples? Ne întreabă Dl Veasna de parcă ar fi vorba de încă o partidă de belot înainte să se crape de ziuă.

O, nu! Gata pe azi. Lăsăm loc de impresii pentru a doua zi.

Tags: , , , , ,

November 13, 2015 Off

Vânătoarea de apartamente în Dhaka

By in bangladesh, călătorii

Cele 8 luni petrecute în regim de așteptare a proiectului nostru din Bangladesh nu au fost irosite în zadar. Am descoperit locuri pitorești din Moldova și am urmărit o duzină de epizoade din House-Hunting International. E vorba de o emisiune la Travel Channel în care tot felul de cupluri – care mai bizare, care mai obișnuite – urmau să facă o alegere din trei opțiuni și să se mute cu traiul peste mări și țări. Muntenegru, Ucraina, Thailanda, Costa-Rica, Anglia – ce numai n-am văzut! Evident, cu gândul la Bangladesh, unde se prespunea să luăm cu chirie un apartament pentru 2 ani.

Ideea e următoarea: la Gâsca Verde ne simțeam foarte bine – micul dejun cu fresh din ananas, omletă – ai naibii de picantă, spălatul și călcatul rufelor incluse în cost, grădina de pe acoperiș unde stăteam ore în șir la taifas cu Tawrique. Nemaivorbind de păsărelele care ne vizitau zilnic la terasă. Dar parcă poți considera hotelul casă? Doi ani sunt totuși doi ani. Respectiv, în cel de-al doilea sfârșit de săptămână am ieșit la vânătoarea de apartamente.

Am optat să mergem printr-o agenție. E posibil și la direct – numărul de blocuri marcate TO-LET este practic nelimitat. Doar că din stradă nu pricepi mare lucru și „vânătoarea” poate deveni la un moment dat extenuantă. În plus, agenția oferă un avantaj tare important: mobilarea apartamentului. Evident, asta nu include elementele de decor, dar cel puțin, mobilierul e nou. Respectiv, la ora nouă dimineața, imediat ce am consumat omleta picantă am coborât în curte unde ne aștepta Hamid. Din partea agenției a venit o echipă de vreo patru inși, echipați cu o listă de apartamente și o engleză rudimentară. Șeful echipei era unul Sayyif, un tânăr cu bărbuță, din care informația urma să fie scoasă cu cârligul. Planul „vânătorii” era în mâinile lui.

Am început cu două apartamente care erau amplasate în spatele bulevardului Gulshan. Vechi și prăfuite. Spațiu mult și aiurea. Baia într-o stare deplorabilă. Am strâmbat din nas. Am ieșit cât ai zice pește. I-am comunicat lui Sayyif că vrem apartament nou. Presupun că această etapă făcea parte din planul original căci următoarele două apartamente erau cu câteva clase mai sus decât primul. Unul din ele avea sală de forță, dar din geam nu se vedeau decât pereții blocurilor vecine.

—What thinks you? s-a interesat Hamid.

Nu e bine. Madame pune preț pe securitatea zonei, starea mobilierului și numărul de băi. Boss, adică eu, ține morțiș la panoramă. Niciunul nu-i mulțumit. Și atunci lui Sayyif i-a venit o idee „genială” din afara planului.

Apartamentul din cartierul Banani, strada 25 ne-a lăsat fără cuvinte. La parter – o grădină îngrijită și un havuz stilat. Trei dormitoare, livingul și sufrageria – toate spațioase. Trei balconașe. Terasa de pe acoperiș ne-a lăsat cu gura căscată. Am observat un uliu (haliastur indus) care plana grațios în fața blocului. Categoric, aici e de noi. Eram gata copți pentru a-i comunica decizia lui Sayyif, când Madame a remarcat cimitirul. Cimitirul!!! Zero feng shui, energie negativă și tot tacâmul. În pofida argumentelor și oftaturilor de rigoare din partea-mi, vânătoarea nu se termina aici.

Am mai găsit apartamente potrivite. Câteva din ele erau chiar drăguțe, dar toate opțiunile erau second best. Unde mai pui că și chiria se încadra în buget. Securitate, terasă, prospețime, spațiu… am decis să facem abstracție de cimitir. La urmei nu e chiar alături, ce să-i faci dacă terasa oferă panoramă? Am comunicat decizia noastră agenției.

Negocierea chiriei a durat câteva zile. La prețul indicat inițial s-au adăugat vreo zece procente. Cică a fost o greșeală de calcul. Au vrut avans pentru jumătate de an. Au pretins că serviciile comunale să rămână pe seama noastră. Le-am zis că renunțăm. Prețul a scăzut cu cinci procente. Am rămas pe poziția noastră. Avansul de șase luni s-a redus la trei. Prețul a scăzut cu alte cinci procente. Serviciile au fost integrate în preț. Am acceptat. Într-aceiași seară am mers la DCC1 Market să selectăm mobilierul.

Altă epopee. DCC1 Market e un gen de Calea Basarabiei numai că în loc de hot-dog se vinde sinkara. Mobilierul nu era de marcă, dar calitatea era acceptabilă pentru gusturile noastre rafinate. Atâta doar că peste câteva zile când mobilierul „selectat” a fost instalat în apartament, ne-am pus mâinile în cap. În locul mobilei noastre minimaliste am dat peste niște vechituri de marcă. Nu că lucrurile nu ar fi fost cândva noi… cu vreo douăzeci de ani în urmă poate, dar erau uzate peste măsură! Bilal, șeful de șantier, ne punea gogoși cum că uzura s-a produs din cauza transportului. Pe naiba! Eram la pământ.

Hai că nici Bilal nu se lăsa. Cică de câte becuri avem nevoie? Cum omule câte becuri? Să le pui pe toate că după aia ne lămurim noi pe care să le includem și pe care nu!

Dar cel mai important lucru, ne ațâța Bilal, este să luăm o decizie cu privire la culoarea draperiilor.

Uită de asta Bilal. Te rog să mă crezi că draperiile nu-s pe departe cel mai important lucru. Mobila asta trebuie să plece imediat și în locul ei să vină mobila cea nouă pe care am selectat-o. Bilal se ținea scai din urma noastră cu mostrele pentru draperii.

Am să încerc să fac tot posibilul ca duminică mobila cea nouă să fie instalată.

Nu încerca, Bilal. Mobila va fi instalată, ori noi nu ne mutăm.

Surprinzător, dar duminică mobila buclucașă a fost totuși instalată. Luni, când ne-am mutat, în apartament era curat și totul era nou-nouț. Frigider de marcă, mașină de spălat nouă, aragaz plită cu patru arzătoare, cuptor cu microunde, aer condiționat – totul era cât se poate de bine aranjat. Ce-a fost asta? ne întrebam buimaci. Mentalitatea noastră basarabeană admite că, dacă nu ești vigilent, vei fi tras pe sfoară în privința la te miri ce mărunțiș cumpărat de la piață. Dar să urci niște vechituri la etajul șapte în speranța că acest lucru va trece neobservat?

Am remarcat că în Bangladesh lucrurile merg bine dintr-a treia încercare. La a treia rundă am nimerit peste un apartament potrivit. Dintr-a treia încercare am ajuns la o înțelegere cu privire la chirie. Tot dintr-a treia am adus mobilă normală în casă. E cam anapoda chestia asta cu trei încercări dar dacă așa stau lucurile aici, ne adaptăm și noi, căci nu avem încotro. În fond, suntem și noi în cea de-a treia misiune, încercați de multe, așa că nu ne plângem.

Mulțumiți de rezultat, ne-am instalat în dormitor. Sub saltea foșnea enigmatic polietilena…

Tags: , ,

November 1, 2015 1

Durga Puja

By in bangladesh, călătorii

Din grădina de pe acoperișul hotelului Gâsca Verde, cerul se vede albastru. Două păsări răpitoare planează în înaltul lui. O libelulă jovială se face una cu ramul lăsându-se fotografiată de aproape. Dincoace, o coțofană pitică orientală (Copsychus saularis) ne salută în bengaleză. Are drepturi depline să o facă căci se întâmplă să fie pasărea oficială a Bangladeshului și, într-o țară unde statutul contează, acesta nu e lucru mic. Oricum, nu ne-am așteptat la asemenea cinstire. La ce ne așteptam? Un regim draconic de securitate. Umiditate sporită. Cer cenușiu. Trafic demențial. Mult stres. Multe gângănii. Ei bine, cu referință la cele din urmă, acestea sunt prezente la apel. De țânțari comuni nu ne temem, dar ne temem de ăia malarici și de dengue. Totuși, în ultimul an, țânțarul dengue a făcut 1963 de victime în Dhaka, la o populație de circa 12 milioane. Prin urmare, statistic vorbind, suntem 99% în siguranță.

Din colegii de la birou, Prodip este unicul hinduist. Și fiindcă am nimerit exact la țanc, ne invită la el acasă să sărbătorim Durga Puja – o festivitate care durează cinci zile și este închinată zeiței Durga. E o nebunie, desigur, dar acceptăm cu mare bucurie, căci unde-ai mai văzut tu așa ocazie să participi la o ceremonie în mediul ei natural, însoțit de prieteni. Paranoici de felul nostru, îl întrebăm pe Hamid, șoferul din partea proiectului la care lucrăm dacă o să fim în siguranță.

Some safe, zice Hamid.

—Asta cum adică some?

Vrem detalii cu privire la măsura în care suntem în siguranță, dar ne lămurește Hamid că nu e vorba de bandiți, doar că e un sat, e întuneric și, după cum urma să ne convingem imediat, e un soi de a merge la club. În sat e veselie mare. Primul popas îl facem la o discotecă. Nici vorbă de dansuri ritualice – niște puștoaice se hâțână armonios în ritmuri bollywoodiene, doar că spectacolul suntem chiar noi. De îndată se eliberează un rând de scaune în fața scenei, cineva ne servește cu dulciuri locale. Toată lumea stă cu ochii pe noi, mare minunăție – trei străini în mijlocul unui sătuc prăpădit din suburbiile Dhakăi. Prodip e foarte mândru de sine, doar că din cauza responsabilității pe care și-a asumat-o, are fața ca de lemn. Își amintește să zâmbească doar când ne poftește la el în casă.

O casă mică, dintr-o singură odaie în care locuiește o generație. Părinții stau vizavi, copii stau cu ei. O fetiță de paișpe ani căreia îi provocăm râsul, deși se rușinează teribil și își ascunde gura cu dosul palmei când râde. O cheamă Mitoo. Băieții sunt doi la număr. Cică are 10 ani, iar noi nu credem căci pare să fie destul de zdrăvenel. În cele din urmă aflăm că are doișpe ani și deja nu ni se mai pare la fel de mare. Ăla micu tre să aibă vreo 5 ani. Cine are 10 așa și nu am înțeles, dar iată că intră bunelul, tatăl lui Prodip, de 92 de ani, rezemat în toiag, genul patriarhul familiei. Suntem serviți cu niște fructe exotice, după care Hamid ne îndeamnă la drum căci mai avem de „verificat” două temple.

Același concept. Discotecă, doar că dansatorii sunt mai mult băiețași. Explodează de bucurie și ne invită să intrăm și noi în joc. Not safe, este verdictul lui Hamid așa că noi mergem la următoarea țintă.

Ca să înțelegi, lumina din sat ține mai mult de beculețele aprinse cu ocazia festivității, tre să avem grijă pe unde pășim, nu-i exclus să fie o coadă de câine, un picior de ied sau o groapă de scurgere. Localnicii (ăia care nu-s intrați în transă), se țin scai din urma noastră. Prietenoși din fire și beți de veselie – unde să mai vadă moldoveni în Dhaka dacă nu prin intermediul lui Prodip? Ideea cu Durga Puja e că timp de cinci zile lumea trebuie să fie fericită și asta e ofranda principală. Dimineața, hinduiștii se roagă în templele provizorii – niște instalații din bețe, îmbrăcate în pânză colorată, luminate ca pomul de Crăciun când coboară întunericul. Noaptea e pentru fiesta, iar la a cincea zi, statuile zeiței sunt suite în bărcuțe și lăsate să fie duse de curenții acvatici până în Oceanul Indian.

Ne întoarcem la Gâsca Verde, încă exaltați, dar cu certitudine safe. Diferența de fus orar insistă să ne țină treji. Ori asta, ori impresiile care, pentru a treia zi în Bangladesh, sunt halucinante. Chiar suntem aici? Chiar această lume se află pe aceiași planetă cu Republica Moldova? Să fie adevărată această noapte tropicală sau e doar un vis care ni se năzare?

La sfârșitul săptămânii de muncă imporvizăm o zeamă moldovenească. Tare bună! Atâta doar că la desert ne mulțumim cu niște pitaya, căreia i se mai spune și fructul dragonului.

Tags: , , ,

September 24, 2015 2

Revoluția rataților

By in digresiuni

Nu vreau să jignesc pe nimeni. La drept vorbind, dacă citești mai jos, te vei convinge că nici nu poate fi vorba de vreo ofensă aici. Din păcate, în țărișoara aceasta, înjghebată fără prea multă inspirație, să fii un ratat e aproape un merit. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că drumul spre reușită e pavat doar pentru cei cu obrazul gros, gata să meargă oricând la compromisuri etice, corupți în faptă și în spirit. De-ar fi doar politicienii… Orice domeniu de activitate social-economică este subordonat unei singure reguli – cea a bășcăliei. Conform acestei reguli trebuie să iei înainte de a da, să profiți fără a crea, să arunci praf în ochi în loc să spui lucrurilor pe nume, să urci în vârful piramidei sociale călcând fără scrupule pe trupurile prietenilor și dușmanilor.

La ce bun aceste metafore? E clar și fără ele cum stau lucrurile pe Tărâmul Mioritic. Pentru a reuși să faci o carieră academică, de pildă, trebuie să începi prin a organiza niște ospățuri. Abilitățile de cercetare sunt redundante. Cine o să stea să numere câte publicații ai și, mai ales, câte referințe la ele s-au adunat în publicațiile internaționale? Dacă te lansezi în politică e musai să te pricepi cum să manipulezi opinia publică, oferindu-i un spectacol fără pereche. Cunoștințele în materie de politici publice sunt redundante. Cine să le implementeze? Din ce bani, că nici pentru vilele din Holercani nu avem suficiente finanțe?

Deunăzi stăteam la o terasă și, fără să vreau, trăgeam cu urechea la conversația de la masa vecină. Niște tineri discutau prevederile unui acord de parteneriat. Partenerul, din câte am înțeles, era din Milano. Tema discuției era cum să-l tragă pe sfoară pe italian. Au convenit ca în loc să-i ramburseze banii, să pretindă niște cheltuieli operaționale fictive. Căutau să plaseze capcane în acord astfel încât să fie imposibil să fie chemați în judecată. Invocând orice. Iată un model de afaceri, schițat după „succesul” imperiului lui Plahotniuc. Valoarea adăugată e redundantă atâta timp cât fluxurile de numerar se scurg dintr-un oarecare buzunar în al lor.

Și așa mai departe. Orice domeniu în care poți pretinde o performanță e corupt. Nu e vorba de mită. E vorba de o aiureală care stă la temelia vieții publice din Republica Moldova. Lifturile sociale s-au comercializat peste măsură. Accesul persoanelor oneste este limitat. Eșecul celora care, prin minune, se strecoară este garantat.

Respectiv, suntem în Piața Marii Adunări Naționale. Fără lideri. Fără scopuri bine definite. Din simplul și banalul motiv că a ajuns cuțitul la os. Gata să ratăm (a câta oară?) șansa de a da afară din cetate această perversiune a spiritului. Trec pe lângă corturile din fața Casei Guvernului și nu știu cum da nu mi-i vesel. Ideea e bună dar… speranța e încătușată de trei lucruri cu care nu mă pot împăca. Iată despre ce e vorba:

  • Incoerența cererilor protestatarilor. E legitim să ceri demisia persoanelor cu funcții de răspundere din instituțiile publice care au admis furtului miliardului și, chiar și acuma, tergiversează identificarea și pedepsirea vinovaților. E natural ca suspiciunea față de liderii partidelor aflate la guvernate și bănuite oarecum de complicitate în ceea ce privește „escrocheria secolului” să atragă după sine pichetarea sediilor partidelor respective. Dar demisia Guvernului și a Președintelui? Alegeri anticipate? Această cerere poate fi înțeleasă doar în situația când liderii mișcării ar veni cu o ofertă politică alternativă și cu șanse reale de a-și asuma guvernarea. Or, în realitate, ideile transformării Platformei DA în partid politic sunt embrionare, iar liderii viitoarei formațiuni politice sunt „împrumutați de aiurea” fără avizul sau consimțământul acestora;
  • Existența unei agende nedeclarate. De mai bine de jumătate de an am șters din lista de canale favorite patru canale care pretindeau să-mi spele creierul. Am ales să mă „alimentez” cu știri de la JurnalTV și Realitatea, înțelegând prin asta că o televiziune trebuie să mă informeze corect și să nu încerce să mă înregimenteze în calitate de potențial alegător al patronului respectivului canal. Și acum ce mă fac dacă horoscopul zilei se încheie cu îndemnul de a ieși la proteste? Nu-mi rămâne decât Realitatea. Ajung la concluzia că ceea ce se întâmplă în PMAN este o sinteză între o mișcare civică autentică, folosită pe post de berbec de luptă și interese politice disimulate. Ca să fie clar, nu m-ar deranja ca verii Țopa să dea o lovitură de grație Imperiului Odios, dar aș prefera să-și facă agenda explicită, să-și anunțe intențiile și să umple vidul politic pe care-l creează pe eșechierul de dreapta cu un program inteligibil;
  • Primitivismul metodelor de protest. Mă uit cu strângere de inimă la țăranii care scot patru sute de lei din buzunar (poate ultimii) ca să-i „susțină” pe protestatarii care rămân să doarmă în corturi și nu înțeleg. Cei care sunt în PMAN, sunt de bună voie sau fiindcă acesta este un job? Mi-e și teamă să învinuiesc pe cineva pe nedrept, dar cred că pichetarea Guvernului ori e un sacrificiu binevol, ori nu are sens. Altă treabă donațiile. Ele sunt binevenite atâta timp cât Platforma Civică își propune o agendă de activități menite să facă „schimbarea până la capăt”. Fie că e vorba de litigii strategice, fie că e vorba de campanii de sensibilizare a opiniei publice, eu înțeleg că astea costă. La fel înțeleg că atâta timp cât societatea civilă va implementa în mod exclusiv programele donatorilor, noi vom fi lipsiți de o societate civilă autentică. Prin urmare, în condițiile când intențiile Platformei DA ar fi clare, iar transparența utilizării mijloacelor financiare ar fi asigurată, aș considera că ține de datoria mea să contribui.

Critic și îmi pare rău că critic. În fond, sunt solidar cu cei care cer întoarcerea miliardului furat și pedepsirea vinovaților. Doar că pentru a înceta să fim ratați e necesar să nu mai ratăm. Să nu ratăm din lipsă de onestitate. Să nu ratăm din lipsă de scrupule față de mijloacele utilizate. Și să nu ratăm din ignoranță.

Tags: , , , , ,

September 7, 2015 Off

Serafimii

By in călătorii, moldova

—Ei râdeau de mine și-mi ziceau: nu fi proastă, ești tinerică, du-te la vreo nuntă, prinde-te în horă. Da’ eu de mititică îl aveam pe Duhul Sfânt în suflet. Fugeam de ei și mă ascundeam în biserică. Veneau pe urma mea, dar eram tânără și iute la picior. Când le auzeam pașii, mă făceam nevăzută în pădure sau mă pitulam în tufiș. Așa scăpam… Am avut și un ghiavol în familie. Frate-miu, Dumnezeu să-l ierte, că era comunist. Îmi venea să-l omor cu mâinile mele câte necazuri mi-a făcut. Dar m-am rugat și mi-am zis așa: „Doamne, tu cum ai răbdat pentru păcatele noastre, așa am să răbd și eu pentru tine”. După ce a murit îl vedeam în fiecare noapte în vis, până când într-o noapte s-a arătat în straie curate și a strigat așa, cu putere: „Tu-do-ra”, și am înțeles că rugăciunile mele au fost auzite și s-a eliberat de păcat.

—Vă siliți? întrebă Maica Teodora. Să vedeți, le am scrise pe toate în caiet.

Bătrâna intră în căsoaie și rămâne acolo suficientă vreme ca să ne întrebăm dacă nu cumva o fi uitat de noi. Poate e cazul să plecăm? Dar iat-o că se întoarce negreșit, apăsând pe toiag. „Să știți că eu am citit în cărțile sfinte și am înțeles. La început eu nu puteam pricepe – cine e Fiara, cine-i Antihristul? Și-am înțeles: Lenin e Fiara!” În caiet scria citeț, cu litere chirilice, dar respectând întocmai gramatica de pe timpuri.

Era în Postul cel Mare când i-am văzut cu ochii sufletului. Patru îngeri pogorâseră din ceruri, dar li se vedeau doar capurile și aripile. Îngerii râdeau vesel și așa m-a cuprins și pe mine o bucurie, iar trupul mi se făcu ușor de nici nu-l mai simțeam…

Prima însemnare era din 1961, iar ultima din 1972. Vreme de zece ani, îngerii, sfinții, heruvimii și serafimii o vizitau pe Maica Teodora de la Mănăstirea Răciula și-i făceau trupul ușor… Caietul nu era gros, să fi fost vreo 12 pagini în total. Le-am citit la repezeală în timp ce bătrâna ne întrerupea pentru ca să ne explice mai amănunțit cum arătau îngerii. Stilul propozițiilor era repetitiv, dar era ceva magic în chestia asta căci ajungeau să se întipărească în memorie ca și cum ar fi fost o mantră. La plecare bătrâna a insistat să-i scriem pe o hârtiuță numele noastre ca să se roage pentru noi…

Îngerii lui Kundera nu râd. Îl imită pe diavol dar sunetele care le ies pe gură aduc mai degrabă a scâncet decât a râs. Pe când îngerii Maicii Teodora sunt veseli și aduc bucurie în suflet.

Am intrat în biserică. În antreu stătea o călugărița și scria ceva într-o carte. Am văzut-o desculță și m-am întrebat dacă n-o fi cazul să mă descalț și eu. Intrați, intrați, mă îndemnă dânsa. Am intrat. Geamurile erau deschise larg și lumina din afară scălda cu generozitate altarul, amvonul, candelele, icoanele. O pereche de muște bâzâiau înverșunate și-atunci nu știu ce m-a apucat, dar îmi veni să râd, căci totul era atât de… real. Muștele astea… În biserică? Era ca și cum aș fi fost iar mic și intram în casa bunicii și acolo tot bâzâiau muștele și era tot atâta lumină. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă – când mă întorceam spre mașină nu-mi mai puteam ține râsul. Parcă-l apucasei pe Dumnezeu de barbă.

Ciudat, foarte ciudat. La drept vorbind noi nici nu planificam să ajungem la Răciula. Ne-am propus să vizităm biserica din lemn din satul Palanca, dar într-o intersecție le-am văzut pe toate cele patru mănăstiri pe un indicator și ne-am zis că n-ar fi o idee chiar atât de rea. Răciula a fost primul popas. Ne dădeam cu ghicitul – oare ce-o să ni se mai întâmple?.. La Hârbovăț am băut apă din fântâna bisericii. Apa era dulce. Lângă câțiva metri erau niște știubeie. La Hârjăuca preotul ne-a mironisit din proprie inițiativă. Ne-a întrebat doar dacă vrem. Ne-a uns frunțile cu mir și atât. La Frumoasa ne-a prins furtuna…

Eram în mașină și afară turna cu găleata. Ce facem? Eu eram de părere că e musai să așteptăm. Și dacă-i o încercare? Trebuie negreșit să terminăm acest traseu. Cele patru mănăstiri din părțile Călărașilor sunt amplasate sub formă de cruce și dacă intri în trei fără să-i treci pragul celei de-a patra e ca și cum ai lăsa rugăciunea neterminată. Ca și cum te-ai închina Tatălui și Fiului lăsându-l la o parte pe Sfântul Duh. Să nu se supere… Ieșim la unu, doi, trei?

Am fugit prin ploaie și ne-am ascuns sub o streașină. Am măsurat din ochi distanța până la biserică și-am înțeles că tot uzi o să ajungem. Așa și-am stat în biserică – uzi, până au început să bată toaca de vecernie…

La ieșire din Frumoasa cerul se făcu iarăși senin. Razele lunecau pe podgorie. Norii se ascundeau după deal, iar pământul scoteau aburi. Precis că trebuie să fie un curcubeu pe undeva. Am oprit mașina să cercetăm cerul. Așa și a fost: deasupra locului de unde ne întorceam strălucea un pod multicolor.

…Dacă stau să mă gândesc, nici măcar nu-s religios. E drept anul ăsta mi-am promis să nu-l supăr. Am lăsat un spațiu pentru „și dacă totuși există?” Și dacă oricum nu, atunci cine ne-a fost călăuză în această călătorie minunată?

Tags: , , , , , , , , ,

September 2, 2015 Off

Cald, prea cald

By in digresiuni, eseuri

Regele și regina erau goi în fața poporului. Goi erau nebunii, dar parcă te poți aștepta la altceva de la ei? Caii, bineînțeles, fără șa. Goale erau turnurile, mai ales pe dinăuntru. Forme fără fond, au zis unii care autorizau construcția mansardelor și consumau fonduri municipale. Dar formele au rămas goale. Care pe negru, care pe alb. Un băiețel cu gândirea euclidiană tocmai ridică un deget providențial dar, din fericire, maică-sa, nevasta Croitorașului, era alături ca să-l plesnească prompt peste mână.

—Lasă că mergi tu la școală și afli care-i cel mai falnic râu din Europa.

Băiatul a retras mâna, preferând să rămână filosof. Din manualele școlare urma să afle multe adevăruri despre univers, dar cum n-o suceai, cum n-o învârteai cu reforma educațională, tot reieșea că suntem cea mai frumoasă împărăție din lume.

La consiliul regal se turna vin și se mâncau găluște.

—Și dacă o să strige cineva că suntem goi? se dădu cu părerea regina, sfioasă de felul ei.

—N-o să se întâmple. Ultima dată când au strigat ceva de genul ăsta, am venit noi și ne-am dezbrăcat în fața poporului. Acuma, na, chiar dacă se mai întâmplă, le spunem că așa sunt standardele europene și nu putem altfel. Transparență, domnilor!

Regina înghiți gălușca. La urma urmelor, ei știau și poporul era la curent, și Croitorașul nu avea nici o vină. Așa era vectorul. Una e când poporul nu mai poate răbda, iar elitele nu mai pot conduce. În împărăția noastră nu merge așa. Răbdarea e o virtute, așa zic principiile și valorile tradiționale.

Într-adevăr, era foarte cald și pur omenește puteai să-i înțelegi pe cei din suita regală. Croitorașul oftă adânc căci, cu așa principii și valori, afacerea lui se ducea de râpă. Încă mai spera. Ceva mai devreme îi veni să-și verse supărarea pe Nebun. Dar i-a trecut după prima halbă de bere. Gheretă, pavaj ecologic – ce mai contează?

Croitorașul și-a imaginat cum se privește în oglindă și, în loc să se vadă pe sine, îl vede acolo pe Nebun, gol și îngenuncheat, cerând mână și oferind inimă. Un coșmar.

În fine… omul își face meseria după cum îl duce mintea și dacă nu-l duce mintea o face oricum, la fel cum fac majoritatea cetățenilor. Nicio problemă, domnule Nebun, ține-ți-o tot așa, nu e nevoie de nisip și pietriș sub pavaj că oricum se va ridica în valuri hundertwasseriene. Și costă mai puțin. Iar ghereta, dacă o muți mai în spate, nu o să mai supere pe nimeni și nu se vor lua internauții de dumitale. La urma urmei, e mai multă nevoie de nisip și pietriș pentru o casă de piatră, oricine ar face la fel. Eu nu pun nisip și pietriș sub croială, dumitale nu le pui sub pavaj. Suntem chiți.

La intrare în Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” iehoviștii distribuiau cărticele despre Dumnezeu. Un domn și o doamnă, îmbrăcați în haine curate, deși cam vechișoare, stăteau răbdători pe băncuță, la umbră.

În sfârșit cineva îmbrăcat în țara asta, s-a gândit Croitorașul, dar imediat a găsit o fisură în gândul acesta și a început să-l descoase. Pe semne că e o regulă la ei ca cei convertiți să mai convertească și pe alții. Se cheamă misionarism. Cât mai multe suflete convertite. Undeva, dincolo de firmament se face contabilitatea și cei care adună mai multe suflete primesc bonus. Un loc la masa îngerilor. O viață împăcată după moarte. O melodie pentru cei tineri. E ca un joc cu mai multe nivele. Primul suflet te ridică la nivelul de neofit. Următorele zece te fac martor. După prima sută ajungi să speri la un loc mai aproape pe nuni. Totul e o tranzacție, iar tranzacția este atomul economiei de consum. Consumi timp, cheltui speranțe, agonisești nemurire. Croitorașul deveni agitat. De bună seamă, Dumnezeul lor este gol.

…Teoretic, poate că totul e curat și martorii cred în ispășirea păcatelor? Precis că așa stau lucrurile, se entuziasmă pe loc Croitorașul, nu vedeți că până și Calul oferă chestii pe degeabă întru ispășirea miliardului furat. Teoretic. La modul practic însă, Croitorașului îi era foarte sete fiindcă afară era foarte cald. El băgă mâna în buzunar și nu găsi acolo nimic în afară de o gaură uriașă prin care se scurseseră toate îndoielile și speranțe sale.

Urmare a acestei descoperiri Croitorașul intră în primul lombard (afacerea respectivă mergea în ascensiune) și își amenetă foarfeca, acul și ața.

Sfârșit.

Tags: , , ,