May 7, 2017 Off

Kalu și Pappu

By in călătorii, india

„Dar merită oare?” ne întrebam noi, în timp ce jeepul (indienii spun zip) ne scutura vehement pe drumurile de țară din vestul Rajastanului. În călătorie nu știi niciodată cu certitudine ce te așteaptă, cu atât mai puțin în India. La o adică, certitudinea e o noțiune atât de străină de esența călătoriei încât e musai să o abandonezi înainte de plecare. Anume că incertitudinea este cea care cuprinde posibilitatea unei descoperii, a unei revelații, a unei schimbări. Nu cauți revelația stând acasă în fața televizorului. Maximum la ce te poți aștepta, tolănit pe canapea, este să fii informat, dar chiar și în acest caz, nu din prima sursă. Bineînțes, pe drum poate fi și nasol. Ajuns la destinație, poți descoperi, bunăoară, că Tajul negru nu există, dar până și experiența negativă e o experiență, în timp ce tolănitul pe canapea nu e.

Respectiv, cu pletele în vânt și mânile încleștate în carcasa jeepului, ne apropiam de satul de la marginea deșertului Thar, unde urma să urcăm pe cămile și să mergem în adâncul lui. „Ce-o fi, o fi” era concluzia noastră. Pe drum, ne-am oprit la Osian, unde am urcat și am coborât scările unui templu fără să pricepem mare lucru căci templul era îmbrăcat în schele. Evident, acest aspect era irelevant pentru pelerini – zeii sunt deschiși pentru ofrande șapte zile pe săptămână, fără pauze tehnice.

Cămilele noastre, una blondă pe nume Kalu și cealaltă mai brunețică pe nume Pappu, ne așteptau impasibile la intrarea în sat. Stăteau așezate și rugumau mâncarea pe care au înfulecat-o la prânz. Ghidul nostru era un băietan simpatic pe nume Oma. Eu am încălecat-o pe Kalu, iar prietena mea și Oma s-au urcat pe Pappu. Ca să se ridice cămila în picioare, trebuie să te lași puțin pe spate, rezemându-te de cocoașa ei. Pe Oma cămila îl înțelegea și din privire. Deci, iată-ne încălecați, Pappu în față, eu și Kalu în spate, mergând agale prin deșertul Thar.

Pappu era cea nărăvașă. Nu-i scăpa un scaiete pe drum, iar când ajungeam la bifurcație, cămila o lua în mod automat spre sat. Oma avea grijă să îndrepte cămila pe drumul cel bun. O făcea cu blândețe, căci tot el le-a educat. Mă rog, educat e un fel de-a spune, căci Pappu nu se sinchisea să tragă câte o bășinuță (bine că eram în pustiu!) marcând fiecare kilometru cu o gogoașă vierzuie care se asorta de minune cu nisipul roșietic. Mie acest proces îmi era cât se poate de vizibil, căci în mare parte eu asta aveam în vizor – coada lui Pappu. Ce făcea Kalu, idee nu aveam, dar era o cămilă cuminte, cu ochi mari și înlăcrimați parcă.

—Oma, tu nu te plictisești în pustiu? N-ai vrea, bunăoară, să trăiești în oraș? îl întrebă prietena mea.

—Mă plictisesc uneori, dar ce să fac eu la oraș?

—Păi să vezi lumea, de exemplu. Nu ești curios cum e în Delhi?

—Aici poate că mă plictisesc, dar dacă mă duc în Delhi – mor…

Drumul era plăcut, bătea un vânt ușurel și soarele se afla în chindii. Unica problemă erau șlapii care-mi lunecau de pe picioare. Ca să nu-i pierd, i-am scos și i-am băgat în traistă. Era mult mai bine desculț. Da, și asta, să fiu atent când Kalu cobora de pe vreo dună. Pășea apăsat și trebuia să mă las pe spate ca să nu pierd echilibrul. Dar nici nu tare de tot, să nu-i dau idei cămilei că aș vrea să cobor. În rest, n-aveam nicio grijă. Mă legănam în ritmul cămilei și ascultam conversația celor din față. Prietena mea îl descosea pe Oma cu privire la dieta din pustiu.

—Și nu ți-i curios cum e carnea la gust?

—Dacă mănânc carne – mor.

—Dar lapte?

—Laptele-i foarte bun. Pentru lapte nu trebuie să ucizi animalul.

—Dar ouă?

—Ouă niciodată.

—Dar nu ucizi găina ca să-i iai oul?

—Și chestia aia înăuntru ce e? Nu e o pasăre mică?

—Dar pește?

—Ce-i aia?

—Pește, Oma! Cum, nu știi ce-i un pește? Trăiește în apă.

—Piatră?

Oma nu mânca nici pește. Habar nu avea cum e la gust și nu era curios să afle. Treceam pe lângă un grup de case. Rotunde, văruite, cu acoperiș din paie. O fetișcană trebăluia prin ogradă. Oma i-a cerut o cană cu apă. Tânăra i-a adus apă într-un vas de aramă și Oma a băut cu nesaț. După care Oma i-a mai cerut o cană cu apă. Au schimbat câteva vorbe în hindi. Era atâta naturalețe în gesturile lor. Să ceri apă în pustiu și să ți se ofere. Să bei până ce-ți potolești setea. Să schimbi câteva vorbe…

—Și dacă se întâmplă ceva în pustiu, la cine apelezi?

—Ce să se întâmple?

—Știu eu, dacă te mușcă un șarpe bunăoară?

—Odată m-a mușcat o cobră. Dar tatăl meu se pricepe la descântece. S-a rugat la Dumnezeu și a suflat peste rană. În cinci minute mi-a și trecut.

—Ei hai…

—Dacă zic!

—Vrei să spui că nu ai luat niciun medicament și ți-a trecut așa pur și simplu?

—Nu pur și simplu. Taică-miu s-a rugat la Dumnezeu.

Prietena mea era în continuare sceptică.

—Tu îl cunoști pe Dumnezeu? Oma ridică degetul arătător spre cer.

—Desigur că-l cunosc pe Dumnezeu, răspunse prietena mea de parcă de când lumea și pământul toți moldovenii îl cunosc personal pe Dumnezeu. Că nu doar indienii au acces?!

Ce-i interesant e că și indienii, în pofida faptului că-s considerați politeiști, vorbesc despre Dumnezeu ca și cum ar fi o singură ființă. Multe zeități, dar toate sunt manifestări ale unui singur zeu. În esență, e vorba despre același principiu ca și în cazul Sfintei Treimi. Trei sunt unul și unul e trei. Atâta doar că aici se numără cu miile. Să discuți despre Dumnezeu în deșert, călare pe cămile, cu un băiat de paisprezece ani pe care aceste ființe umile și utile îl înțeleg, e o chestie. Are ceva supranatural, de parcă această conversație a început cu multe secole în urmă și nu neapărat în acest loc. Și uite că acum, aici, vorbim despre Dumnezeu. Pe care desigur că-l cunoaștem, chiar dacă prietena mea și cu mine nu suntem pregătiți să credem că Cel de Sus se preocupă de mușcăturile de cobră.

La o oarecare distanță de noi, alergau niște antilope sfioase. Observându-ne, înmărmureau brusc încercând să aprecieze riscurile aferente acestei întâlniri neprevăzute. Dincoace se plimbau niște păuni. Soarele, roșu la față, întârzia deasupra unei dune.

Nici n-am băgat de seamă că plimbarea noastră prin deșert se încheia aici. În ograda păstorului ne așteptau două lavițe, întinse sub cerul liber. Pe cea de-a treia, sub o tufă de bougainvillea se odihnea un bătrânel, îmbrăcat în dhoti și cu turban alb pe cap. Era bunelul lui Oma.

Namaste, l-am salutat după ce am coborât de pe cămile.

Namaste, a zâmbit bătrânul împreunându-și palmele la piept.

Șoferul jeepului ne-a adus câte un pahar de ceai masala. Simțeam un tremur în genunchi, dar totul era prea frumos ca să-l băgăm în seamă. Oma a scos șeile de pe cămile și le-a condus la culcare în timp ce maică-sa ne pregătea cina. Sorbind din ceai, am urcat pe o colină să privim cum soarele dispare după orizont. După ce am terminat ceaiul, Oma ne-a poftit în casă. Mâncare simplă, dar foarte gustoasă. Cartofi. Orez. Curry. Chapati. L-am invitat pe Oma să mănânce împreună cu noi.

—A, nu. Mai întâi oaspeții.

Mâncarea era servită la podea, într-un fel de patio multifuncțional care era și templu, și cameră de zi, și dormitor. „Ce frumos”, ne-am gândit noi „să fii în casă și în același timp să dormi sub cerul înstelat.” În sezonul ploios, care în deșertul Thar nu durează prea mult, familia se strânge sub streașina casei.

După ce am terminat cina, am urcat în jeep și ne-am întors în Jodhpur. A doua zi am plecat din Jodhpur spre Delhi. Am stat o noapte la Delhi și apoi am venit acasă.

Tags: , , , ,

May 4, 2017 Off

Jodhpur Blues

By in călătorii, india

Pe durata întregului traseu Jaipur-Jodhpur, KP a fost băiat cuminte. Ne-am oprit o singură dată. Localul Midway Café era la exact in the middle of nowhere și servea doar nes. Dar era ok. Sunt momente când până și nesul trece drept o cafea decentă. La o măsuță cu două scaune în fața șoselei. Cu un peisaj care putea fi de oriunde. Texas. Sau Mauritania. Dar eram în India. Și Jodhpur era la 130 km…

—Very congested street, a oftat KP în timp ce ne apropiam de orașul vechi.

L-am convins să încerce prin altă parte. Într-adevăr, traficul era impenetrabil. Am ieșit la strada principală și am încercat o scurtătură. De data asta în oftatul lui KP se auzea o nuanță de iritare, inhibată din răsputeri în speranța unui bacșiș. În scurt timp eram blocați din toate părțile. Nu puteam înainta, dar nici nu puteam face cale întoarsă. Ne aflam pe o stradelă îngustă unde circulația, și așa nu ușoară, era obstrucționată de un șir de motociclete parcate în șanț. În fața noastră, încerca să-și croiască drum un tuc-tuc nerăbdător.

—Very congested street, a oftat KP pentru a treia oară în sensul de „e timpul să vă achitați și s-o pișcați din loc”.

Un tip decent până la urmă, acest KP, a cărui oftat nu se pune la socoteală, căci problema lui era mai mare decât a noastră. Cu chiu cu vai tuc-tucul s-a strecurat pe alături. Noi am ieșit din mașină, ne-am aburcat backpackurile în spate, am luat covoarele mogule în mână și ne-am luat rămas bun de la șofer. De aici încolo suntem din capul nostru în această lume albastră.

Am găsit destul de repede foișorul nostru – Juna Mahal, un haveli de câteva secole, cel mai frumos din orașul vechi. Odaia noastră de la etajul trei se numea Lord Ganesha. După ce am stat în trei odăi cu numărul 1 și două cu numărul 37, iată-ne într-o odaie personalizată. Ușa se deschidea cu lăcata, dinăuntru se trăgea zăvorul – ca pe timpuri. Bărbatul de la recepție, un tip cu bărbuță spaniolă, care se bâlbâia teribil atunci când îl copleșeau emoțiile, ni le-a prezentat pe vecinele noastre – trei țestoase minunate pe care le hrănea odată pe săptămână cu castraveți. Când să facem cunoștință, țestoasele s-au retras subit în carapace, pretinzând că-s niște cutiuțe de bijuterii. Abia peste câteva minute s-au lăsat ademenite de castraveții delicioși. Și unde fac „Hanț!” cu ciocul lor acvilin. Care maniere, soro, dac-avem castraveți la cină!

—Cele mai frumoase rah… rah… rah… sărituri se văd de la terasa de pe acoperișul hohotelului, ne-a informat bărbatul cu bărbuță.

Felul în care se bâlbâia era extrem de captivant. Dacă se opintea la vreun cuvânt, închidea strâns ochii și restul frazei îi țâșnea ca un strănut. Cu toate astea, nu l-am observat niciodată să se bâlbâie când vorbea în hindi. În plus, era mereu cu zâmbetul pe buze, gata să ajute cu orice și, cu cât mai năstrușnice erau ideile noastre, cu atât mai bine. Seara, bunăoară s-a arătat foarte interesat să ne facă rost de o sticlă de vin (tot Sula, doar că un Sauvignon Blanc de astă dată) ca să-l savurăm pe terasa din fața odăii. Sigur, puteam să ne ridicăm și la cea de pe acoperiș, dar parcă nu ne lăsa inima să ne despărțim de cuibușorul nostru. La terasă erau două scaune, dar, ca să vezi, nu era masă. Întreprinzător, bărbatul a scos un fotoliu din odaia noastră și l-a pus alături.

—Dacă vreți e sssscaun, dacă vreți e masă, a zis. —Local style. Hehe.

Dimineața ne-am ridicat pe acoperiș să vedem (a câta oară?) această minune – răsăritul. De parcă și așa nu era suficient de frumos. Un labirint albastru din scărițe și ușițe. Maimuțe pe acoperiș care înțepeneau cucernic la cântarea muezinului, căci da, erau și vreo două moschei undeva prin cartier. Soarele s-a atins mai întâi de fortăreața de pe vârful colinei. Apoi a zăbovit pe cupola albă al unui templu hinduist. În cele din urmă a coborât în cartierul albastru. Și noi din urma lui, tiptil.

Orașul vechi începea să se dezmorțească. Am traversat o piață de zarzavaturi și-am rătăcit bucuroși pe ulicioarele albastre. Trecătorii zâmbeau prietenos fără să ne ia pe sus cu sfaturi și servicii nesolicitate. Din pură întâmplare am dat de templul al cărui cupolă o admirasem ceva mai devreme. Am lăsat șlapii la intrare și am intrat să vedem dacă Vishnu e acasă. Un bărbat împrăștia orez pe podeaua de marmoră. Niște femei luau apă din agheazmatar și stropeau pe jos. Altele s-au cuibărit sub colonadă și îngânau imnuri religioase. Pe pereții templului erau pictate isprăvile lui Vishnu. Lângă perete – o scară.

Așa și nu am înțeles dacă zeul era acasă, dar un lucru a devenit cert: era așteptat. Am simțit atunci un soi de respect pentru această religie longevivă care a rămas aceiași încă de pe timpurile antichității. Dacă nu punem la socoteală triburile din junglă, doar evreii și indienii am manifestat asemenea reziliență. Budismul, creștinismul, islamul – sunt tinerele în comparație cu religia ebraică și hinduismul. Ca să înțelegi această perspectivă, imaginează-ți grecul care s-ar prosterna și astăzi în templul Afroditei. Închipuie-ți un islandez ascultând cum Thor lovește cu ciocanul printre nori. Nu există așa ceva astăzi. Pe când Brahma, Vishnu, Shiva & Co. trăiesc bine-mersi.

Ceva mai târziu am intrat într-un magazin de antichități din apropierea turnului cu ceas. Anticarul, din păcate, era un băiat de oraș, iscusit în a spune brașoave. În ceea ce privește istoria – slăbuț. I-am arătat cu degetul o mască și l-am întrebat dacă-i indiană.

—O da, e indiană și încă-i foarte veche.

—Dar eu îți spun precis că e adusă din Indonezia. Am una identică în colecție.

—Și ce dacă? s-a înfofolit băiatul. Acum în India suntem, deci e indiană.

Ne-a amuzat logica tânărului anticar. Într-adevăr, eram în India. La ce altceva să te aștepți?

În Jodhpur înțelegi cu ușurință de ce celor din partea locului nu le vine să plece, iar cei care vin să viziteze orașul se încăpățânează să rămână. Nuanțele de albastru – toate pe care ți le poți imagina – te hipnotizează. Unde și unde se strecoară câte un galben și un roz, doar așa, în șagă, ca niște excepții care confirmă regula. Nu aveam chef de fortărețe și palate, vroiam să facem asta de dimineață până-n seară – să hoinărim până ce picioarele se întrebau nedumirite dacă avem sau nu soviste. Și noi, având-o, le scuteam la vreo terasă cu grădină, dar nu pentru multă vreme. O cafea, o răcoritoare și albastrul ne chema din nou.

Două nopți, trei zile. Au trecut ca un vis.

Însă înainte de a ne trezi din visare am mai avut parte de o experiență grozavă. Am mers în deșert și am băut ceai. Aproape ca la Paul Bawles. Atâta doar că deșertul nostru se numea Thar. Dar asta e cu totul altă poveste.

Tags: , ,

May 2, 2017 Off

La vie en rose

By in călătorii, india

Diferențele dintre Ramu, șoferul care ne-a adus de la Khajuraho la Agra și KP, cel care urma să ne însoțească de acum încolo, erau atât de mici încât deseori mă prindeam asupra gândului că e aceiași persoană. Aceiași mustăcioară șireată, părul lins, cămașă albastră cu mâneca scurtă. Și totuși, cum poți să zici despre om că-i identic cu altul? Precis că are altă nevastă, alte progenituri, alt traseu de viață. Și poftim, același rezultat! Avea până și un Maruti Suzuki identic cu al lui Ramu. Bine că pe ăsta scria cu litere de-o șchioapă: TOURISM. Un semn distinctiv, cum n-ai da.

În călătoriile obișnuite cum ar fi cele prin Europa, de exemplu, e vorba doar de tine, partenera sau partenerul tău sau, eventual, gașca de drum. În India, în schimb, există întotdeauna această persoană terță – șoferul, care îți invadează spațiul privat și schimbă oarecum dinamica de grup. Când să taci, când să vorbești. Și ce să spui, la urma urmei? Al  nostru e servil, dar e pus pe șotii. Se cereau niște reguli.

—KP, hai să facem o înțelegere. Ne duci acolo unde vrem noi și la ora la care îți zicem. ‘Nțeles?

Ca minimum, KP era extrem de punctual. Dacă ziceam 8 dimineața, la 8 îl vedeai cum și-l parchează pe Maruti Suzuki la poarta hotelului. Cu toate astea, când i-am sugerat să oprească la o benzinărie pe ruta Agra – Jaipur ca să mergem și noi în locul unde până și maharajahii merg pe jos, KP a cotit-o spre un restaurant fițos.

—Ce faci KP? Asta ne-a fost înțelegerea? Parcă am zis, fără restaurante.

—Dacă vreți – luați masa, dacă nu – nu…

—Lasă inițiativa KP. Pun pareu că și benzinăriile au veceu…

Ne-am oprit la un IndianOil. A mers și KP la toaletă, presupun – ca să se convingă. Peste o oră și ceva intram deja în oraș:

—Welcome to Jaipur, a mormăit KP.

Prietena mea porni GPS-ul.

—Vezi că ne duce pe drum greșit.

Nu-mi venea să cred. Parcă ai vorbi cu pereții.

—KP, tu știi unde e hotelul?

—Cum se numește?

Hotelul nostru se numea Umaid Mahal. Nu că i-am fi ținut numele în secret. Culmea culmilor, KP a cotit spre Umaid Bhawan.

—KP, fii atent. Noi cunoaștem your country system. Nu ne-am născut ieri, locuim în Bangladesh și știm totul despre comisioane și mișmașuri. Ei și, să zicem, ne duci tu la un restaurant fițos și consumația ne costă două mii de rupii. Și tu ai un zece procente. Mare câștig? Nu e mai rațional să faci cum îți cerem și dacă suntem mulțumiți, ai un bacșiș din partea noastră, mai generos decât ceea ce primești de la mușteriii tăi. Păi și-atunci care-i buba?

KP tace mâlc, urmează instrucțiunile din GPS. Peste zece minute, ca și cum învârtelile nu erau despre el:

—Welcome to your hotel.

***

La patru treizeci am ieșit să tragem o raită cu mașina. L-am rugat pe KP să ne lase lângă Hawa Mahal și să vină după noi peste o oră. Jaipur e un oraș unical. Bulevarde late, în stil european. Parterul ca regulă e ocupat de comercianți de tot soiul, în schimb la etaj, pe ici pe colo vezi câte o terasă la care localnicii citesc ziare, sorbind din ceaiurilor lor condimentate. Obloane la geamuri – pe alb sau vernil. Culoarea trandafirie – citise prietena de pe net – se datorează vizitei oficiale a principelui Edward al VII-a în 1836 când toate edificiile au fost vopsite în roz la porunca maharajahului. Rozul pal, de piersică, s-a prins. Hawa Mahal, bunăoară, sau cum i se mai zice în popor – Palatul Vânturilor, e o un gigantică orgă trandafirie, amplasată sub cerul liber. În așteptarea sfântului Bach.

Cele mai tranșante sunt curțile interioare. Adevărate palate, chiar dacă veacurile și-au lăsat pecetea. Într-o astfel de curte niște copii jucau badminton că tătăl lor. Aparent, casa le aparținea. Altcineva demult ar fi improvizat o pensiune într-un loc cu asemenea potențial, dar nu, ei jucau badminton fără să le pese de nimic. Era ceva în asta, ceva care nu se lega în niciun fel cu secolul în care trăim. Nici urmă de Putin și Donald Trump. Nici urmă de gadgeturi de ultimă generație și războaie mediatice. Doar badminton. Nu-i lucrul ăsta minunat? Am mai intrat în câteva curți de acest fel. Într-una se afla biblioteca. În alta – un templu. Nu rău, nu rău. Din păcate, totul într-o fugă, căci nu vroiam să ratăm întâlnirea cu KP, care trebuia să ne aducă seara la hotel.

—Welcome to your hotel. Again.

Am stabilit să ieșim a doua zi la opt ca să mergem la Fortul Amber, la câțiva kilometri de Jaipur. Ziceam noi că toate forturile din India arată la fel, dar uite că ăsta a fost diferit. Mai întâi de toate că se afla pe o colină, pe malul unui lac. Un stol de egreți tocmai își lua zborul în timp ce noi ne apropiam. O caravană de elefanți, încărcați cu turiști, urca spre poarta principală. Noi am înconjurat dealul și am parcat în spate, într-un loc unde un tribul lui Hanuman se ocupa de chestiuni administrative.

Pe interior – un adevărat Versaille. Grădinarii se pare se pricepeau bine la geometrie. Și nu numai la ea. Mai pune și optica, căci Shish Mahal sau Palatul Oglinzilor tot aici e. Urcam niște scări,  coboram… alt univers. O desfătare. „De-am mai găsi și o cafea în general aș fi pe culmile fericirii” zisei și, ca să vezi, căutând veceul am dat de cafeneaua Coffee Day care ocupa o aripă mai dosită a fortului. Minune, nu altceva!

Pe colinile din preajma orașului păunii trăiesc în sălbăticie. Nu-mi închipuiam că acești generali de salon știu să zboare. Sau, mă rog, ce fac ei acolo – sărituri în lungime? Căci se opintesc sărmanii, bătând iute din aripi, după care cad ca o torpilă la vreo zece metri distanță. Buf! se aud generalii în tufiș. Să ne facem că n-am auzit.

Seara am urcat la o altă fortăreață, Nahargarh, de pe care cică orașul se vede ca-n palmă. Ne-am așteptat la o invazie roz, dar din păcate, ori fortul era prea sus, ori orașul prea mare. Partea veche, cea trandafirie, abia dacă o intuiai. Am urcat pe un turn și am stat acolo la taifas în așteptarea asfințitului. Punându-le pe toate la un loc, reieșea că tocmai petrecusem cea mai frumoasă zi din epopea noastră indiană.

—Mai stăm? întrebă prietena mea.

Și eu care eram întors cu spatele la soare, am privit în urmă și-am sărit ca ars:

—S-a dus deja. Hai să mergem.

Două nopți petrecute la Jaipur e prea puțin. E un oraș cu caracter. Gândește-te: Cairo sau Marrakech? Cafegii, bazar, grădini secrete. Și totul trandafiriu. O viață ca-n poveste, en rose. Dar fie și-așa. Următoarea destinație e pe albastru. Mai e puțin și se isprăvește aventura noastră. Deci mâine din nou la drum, da?

Tags: , ,

May 1, 2017 Off

În căutarea Tajului Negru

By in călătorii, india

Cea de-a doua soție a lui Shah Jahan, Mumtaz Mahal a murit la 38 de ani după ce l-a născut pe al paisprezecelea copil. În memoria ei, regele a demarat construcția unui mauzoleu pe care l-a numit Taj Mahal. Aceste evenimente s-au întâmplat în 1631. Vreme de douăzeci și doi de ani, Shah Jahan a trăit în lumea amintirilor. Amintirile se solidificau și se transformau în marmoră albă. Iar când Tajul a fost terminat regelui nu i-a mai rămas nicio amintire. Răvășit, el a poruncit construcția unui mauzoleu negru, geamăn cu Taj Mahal, pe celălalt mal al râului Yamuna. Ideea era ca și după moarte, o căsuță de amintiri să o alimenteze pe cealaltă.

Am aflat despre Tajul negru dintr-un documentar pe care l-am vizionat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Eram sigur că celălalt Taj e tot atât de real ca și primul. Eram sigur pentru că-l văzusem în imagini și m-am ambiționat să-l arăt prietenei mele. Îmi închipuiam că e pe undeva prin preajmă. Poate că-i mic și-i abandonat. Atâta doar că Tajul negru așa și a rămas pe hârtie – un testament trădat, sortit uitării. Succesorul la tron al lui Shah Jahan, fiul său Aurangzeb, a fost mai pragmatic din fire. El s-a autoproclamat rege și l-a închis pe taică-su în Fortul Agra. Partea bună e că din Fortul Agra, Taj Mahalul se vede ca-n palmă.

Drumul din Khajuraho la Agra a fost destul de plăcut. Ramu s-a dovedit a fi un șofer foarte serios. Intervențiile lui erau rare și la temă. Ne-a atras atenția asupra unor monumente care ne-au lăsat cu gurile căscate. De exemplu cele de la Datia. Pur și simplu uluitoare. Când am închis gurile ele deja erau în spatele nostru. La prânz am mers pe mâna lui Ramu și am mâncat într-un palat butaforic. În schimb Ramu nu a mers pe mâna noastră și am ratat ocazia să facem un popas la Gwalior. Poate pur și simplu nu a vrut să ne trezească. Plus că ne-a picat bine să ajungem devreme în Agra. O altă chestie pe care am rezolvat-o din mers, tot prin Ramu, a fost că ne-am găsit șofer pentru restul călătoriei. Întâmplător sau nu, socrul lui Ramu avea o agenție la Agra care oferea astfel de servicii. Șoferul urma să rămână la dispoziția noastră până la Jodhpur de unde noi intenționam să ne întoarcem la Delhi cu trenul.

La chindii deja intram în oraș. Aveam rezervare la pensiunea Coral Court, la câțiva pași de intrarea la Taj Mahal. Tipic pentru India, lângă Coral Court mai era și un Coral Tree, dar am avut noroc căci distanța dintre cele două era de doar 30 de metri. Imediat ce-am intrat, Suraj, amfitrionul nostru, ne-a oferit o băutură răcoritoare. Cu gesturi elegante a început să ne treacă în registru:

—Și de câtă vreme stați în India?

Fiecare hotel din India are câte un catastif în care se introduce toată informația despre oaspeți. Că e mare sau e mic hotelul, registrul e la fel de gros și nu se limitează la informațiile de contact. Îi interesează totul. Din ce oraș vii, în ce oraș pleci. Pe unde ai intrat, pe unde ai de gând să ieși. Și mai ales când. Sperăm că informația asta e analizată ulterior de un suspus care, cu egală meticulozitate, o transcrie într-un registru electronic din care țâșnește în mod automat orarul optimizat al trenurilor. Însă modul în care această procedură birocratică e realizată de Suraj, emană o considerațiune maximă față de bietul călător. „Treaba voastră e să vă relaxați, treaba noastră e să ne facem munca” pare să sugereze întreaga ținută a lui Suraj.

O pasăre rară pentru sub-continent, acest Suraj. Înalt, lat în spete, cu trăsături fine și o coamă ca de leu. „Arată ca un rege” ar zice un personaj de-al lui Naipaul. După ce a aflat că lucrăm pentru guvernul din Bangladesh a ținut să ne-o prezinte pe nevastă-sa – Meena, care desigur că a fost încâtată să ne cunoască. Suraj s-a oferit să ne trimită o sticlă de vin indian în odaie. Marca vinului, să mă scuzați de expresie, s-a dovedit a fi Sula – un Cabernet Shiraz foarte decent. Habar n-aveam că indienii se pricep la vinuri, dar uite că e o industrie în plină ascendență. Am savurat vinul pe terasa adiacentă camerei – teracotă arlechin, vazoane cu flori, inclusiv bugainvillea noastră iubită, o semilună culcată și o frumusețe de rezervor cu apă, identic cu ăla care i-a servit drept reper lui Dev Patel în filmul „Lion”.

Nu era nicio grabă, dar fiindcă tot eram matinali și ne aflam la câțiva metri de Taj, în zorii zilei următoare ne-am prezentat la mauzoleu. Am prins nărav se pare că – un răsărit de soare la Varanasi, unul la Khajuraho și acum, poftim – Taj Mahal.

—Nimic deosebit, constată prietena mea. Arată ca un bibelou gigantic.

—Are totuși ceva… solemn? am încercat să iau apărarea Tajului.

Cuvântul potrivit e „somptuos”. De o eleganță impunătoare și foarte costisitoare. Și totuși nu pot să neg că arată la fel ca bibelourile de marmoră care se vând cu duiumul la tarabele cu suveniruri. Ceva îi lipsește mauzoleului, nu-mi prea îmi dau seama ce. Poate că-i lipsește contextul. În esență, Agra e un oraș banal, murdar și haotic. Și dincoace – Taj! Altceva dacă acest Taj Mahal ar fi fost amplasat într-un oraș care să i se potrivească ca și eleganță, sau, cel puțin, într-un cadru natural virgin. Bunăoară în deșert. Ca și celebrul Koh-i-Noor, Taj Mahal e un diamant fără ramă. Sau poate că-i vorba de faptul că un mauzoleu e realmente o casă care n-a fost niciodată locuită. Palatul e casa regelui. Conacul e casa boierului. Templul e casa zeului. Întotdeauna se cere a fi simțită prezența personajelor. Pe când aici: „Hei, Mumtaz Mahal, ești acasă?”

„Sunt acasă” răspuns o pasăre-rinocer. Își făcuse cuib colțul de sud-est al paradisului. Noi ne-am bucurat de prezența ei și am examinat-o îndeaproape. Ea nu s-a sinchisit de prezența noastră și s-a lăsat examinată. Judecând după penajul gri și aspectul preistoric, era un Ocyceros birostris. Desigur, suratele ei din Malaezia sunt mai făloase, dar e prima pe care am văzut-o în libertate. Și încă unde!

La amiază am înfulecat un sandviș la Costa după care am mers la un magazin de covoare. Sunt țări care se pricep la covoare și țări care nu se pricep. Aici, în sudul continentului ele sunt o raritate. Dar în virtutea dinastiei mogule care s-a aflat la cârma Indiei vreme de câteva secole, Agra a însușit acest meșteșug. Covoarele din Agra și cele din Kașmir au o reputație excelentă. Magazinul în care am intrat era gestionat de doi frați. Mezinul ne-a oferit câte un ceai și a început să-și aștearnă comorile pe jos. Responsabilitatea mea era să aleg și să consiliez. Din start le-am respins pe cele cu ornamente persane. Cele din mătase aveau niște prețuri de mai să-mi țâșnească lacrimile, însă tratativele erau specialitatea prietenei mele. Partea grea venea după ce ne opriserăm la o duzină de covoare din lână. „Prea sus” a remarcat prietena după ce proprietarul a scăzut zece procente din preț. I-a oferit jumătate din sumă la care el a scos un horcăit ambivalent. „Eu vorbesc foarte serios” a insistat prietena mea, sorbind din ceai. „Ne gândim la astea două, numai că acuma depinde de voi”. Frații au organizat un consiliu.

—Suntem de acord, au zis eu după ce s-au sfătuit o vreme, dar avem o mare rugăminte. Când o să plecați din magazin să nu-i spuneți șoferului cu cât le-ați cumpărat. Chestia e că o să ne ceară comision. Dacă întreabă spuneți-i că ați plătit o sută de dolari pe ambele. Că ne mănâncă de vii cu comisioanele lor.

Sistemul indian e de așa natură că din orice chilipir e nevoie să te împarți. O bucățică ție, una – vecinului, încă una – nevestei vecinului. Altfel nu funcționează. Șoferului bunăoară i se plătește pentru faptul că a adus clienți, chiar dacă ideea nu a fost a lui. Chestia asta cu dubla contabilitate ne-a pus în gardă, dar prețul pe care l-am plătit părea să fie unul just. „E un preț corect” ne-a liniștit Suraj când i-am povestit la cină despre achizițiile noastre.

Seara am mers să vedem Fortul Agra, care la drept vorbind seamănă foarte mult cu Fortul Roșu din Delhi. Adevărul în ceea ce privește forturile din India este că dacă ai văzut unul, le-ai și văzut pe toate. Dar cum să spui nu, când e vorba de locul în care marele Shah Jahan a fost ținut în „arest la domiciu” de către fiu-su? La ghișeul pentru turiștii străini un pensionar englez, asediat din toate părțile de așa-numiții „ghizi” era în prag de criză:

—Ce vor oamenii ăștea de la mine? strigă englezul cu glasul celui care strigă în deșert. —Ce, n-au mai văzut un străin?

Noi am mai văzut străini cu nervii la pământ. Cu câteva zile în urmă eram, probabil, și noi la fel. Între timp am învățat lecția: chiar dacă nu știi ce cauți și unde vrei să ajungi, fă-te ca și cum ai ști. Și treci pe-alături fără a-i băga în seamă pe „suflori”. Funcționează negreșit: prada lor sunt inocenții și naivii cărora aceștea le oferă instantaneu o „Introducere în indianistică”.

Și mai e una – nu-i întreba unde se află Tajul negru. Riscul e că o să ți-l arate.

Tags: , , ,

April 27, 2017 Off

Tata Motors și Kama Sutra

By in călătorii, india

—Și unde anume mergeți în India? ne-a întrebat un coleg de la birou înainte de plecare.

—Păi, să vedem… Delhi, Varanasi, Khajuraho, Agra…

—Aham… Khajuraho!

Khajuraho nu poate fi pronunțat fără un „aham” prin de semnificație. Și nu mai contează că după Agra planificăm să mergem la Jaipur și Jodhpur. Faima locului se datorează templelor decorate cu statui erotice și cât n-ai insista că te pasionează patrimoniul cultural al antichității indiene, tot nu vei scăpa de zâmbete complice. „Da-da. Patrimoniu cultural, sigur.” Deci asta e. Mergem la Khajuraho și șoferul nostru se numește Rambiritch Rao. Prietena mea își notează în agendă: Ram-bi-ritch Rao.

Ieșim din oraș fără să privim în urmă. Da. Varanasi. Asta e: splendid și oribil deopotrivă. Cel mai potrivit e să-l vezi din luntre fără să pui piciorul pe uscat. Deși Sonu și Ravi au fost băieți de treabă și e meritul lor că am avut ocazia să-i apreciem latura „splendidă” ștergând câte ceva din „oribil”. Într-un mod pervers, eu i-aș mai da o șansă, dar prietena mea – categoric nu. Peste două ore de mers cu mașina (călătorim într-un Tata Motors de culoare albă) peisajul urban se schimbă pe unul mai rustic și e numai bine să facem un scurt popas.

—Ram, zic eu.

Nicio reacție.

—Ramu…

Tot nimic. „Ajută-mă”, o rog pe prietena mea, care deja deschisese agenda.

—Ram-biritch-rao, încerc din nou.

—Da?

Între timp eu și uitasei ce vroiam să-l întreb. Ah, da… popasul. Rambiritch Rao operește mașina la o ceainărie pe marginea șoselei. Își întinde dezinvolt brațele, face câțiva pași sprinteni, își comandă un ceai. Ochii îi zâmbesc, în general e un personaj foarte amuzant, un optimist firesc, aș zice. Eu îmi iau un Sprite Masala, iar prietena mea își comandă o Fanta. Golesc sticla din câteva înghițituri lacome.

Trecem prin Allahabad fără să oprim. Un oraș prăfuit, lipsit de caracter. Ațipesc, dar nu pentru prea mult timp.

E o schimbare de nuanță în peisaj. Pământul e arid, arămiu la culoare. Unde și unde se vede câte un copac cu frunze uscate. Tot roșu, identic cu pământul. Dar la orizont se profilează niște munți nu prea înalți și peste puțină vreme ne apropiem de ei. Drumul e în mare parte accidentat, Rambiritch Rao face manevre ca să evite porțiunile de drum în curs de reabilitare. În tot cazul, urcăm pe un platou. Îmi aduc aminte ca prin ceață ceva despre Podișul Deccan, pe semne că despre el e vorba. Șoferul nostru oprește motorul și iese din mașină cu niște documente. Se întoarce imediat, dar pleacă din nou, preocupat. Plictisiți, examinăm inscripțiile de pe camioanele pestrițe, decorate cu multă ingeniozitate. Interesant oare ce înseamnă „use deeper at night”?

—Iar dincolo, zice „use dipper at night”, observă prietena, cu doi „p”.

—O fi vreo glumiță practicată între camionagii? Genul foloseșteți pamperși ca să nu blochezi circulația, încerc eu să înjgheb o teorie.

Aparent, motivul staționării a fost trecerea frontierei dintre Uttar Pradesh și Madhya Pradesh. Din câte se pare, în curând o să ajungem la Rewa. După Rewa urmează Satna. Iar după Satna – Panna. Și apoi – Khajuraho. Printre copacii roșietici, unde și unde se mai strecoară câte un palmier. Soarele e în chindii. Și oricât de mult n-am privi noi harta, Rewa pare să păstreze distanța…

Profit de următorul popas ca să-mi iau ceva de mâncare. E un local fără pretenții, dar veceul e relativ curat. Cel mai elementar lucru în India este să ceri orez și dal. Carnea e mai bine s-o eviți. Un puști de vreo 10 ani aduce gustarea. E tare nostim băiatul. O privește cu coada ochiului pe prietena mea și zâmbește jenat. „Cum te cheamă?” îl întreb în bengaleză din care atâta boabă știu. Dar bengaleza nu e hindi și băiatul nu pricepe. La drept vorbind nu prea mi-i foame. Prietenei mele, dacă nu îi este foame, nu mănâncă. Eu îndes mâncarea în mine. Ca un contabil pentru care e obligatoriu ca debitul să fie egal cu creditul. Îi fac semn băiatului și-i dau cincizeci de rupii pe care le acceptă fără să sufle o vorbă. Dar continuând să zâmbească jenat.

La Rewa, în loc să o luăm pe drumul de ocolire, traversăm orașul pe toată lungimea lui. Asta ne răpește din timp, iar la ieșire din oraș cât pe ce să greșim direcția. Prietena mea, care-i mai pricepută la navigație, tocmai ațipise, iar eu și cu Rambiritch Rao eram ca și făcuți pentru a încâlci ițele. Drumul dintre Rewa și Satna a durat o veșnicie. Plus că era și accidentat peste măsură. Dar cum altfel să înțelegi dimensiunea Indiei dacă nu scrutând orizontul și numărându-i gropile. Asta am vrut, asta am obținut. Tocmai treceam pe lângă un templu hinduist când prietena mea deschise ochii.

—O menajerie aici? se miră ea. Intrarea în templu era decorată cu statui de tigri și elefanți.

—Tu cred că tare-ai obosit, dragă, chicotesc eu. —E India. Templu.

Șoferul nostru mesteca ceva cu nesaț.

—Rambiritch Rao, tu rugumi pan? întrebă prietena.

Mulți șoferi din peninsulă rugumă betel pentru efectele lui energizante. Dar de fapt e un drog. Rambiritch Rao încetinește motorul, deschide ușa și scuipă pe jos.

—Pan-na, zice șoferul arătând în drumul din față.

—Aa… Nu de Panna ziceam, întrebam dacă rugumi betel?

Șoferul deschide iar ușa și scuipă ultimele resturi de betel.

—Da fiindcă tot ai menționat, cât a mai rămas până la Panna?

—Pan? Șoferul nostru e încurcat de-a binelea. Pan sau Panna?

—Panna.

—Patru patru zero, răspunde el, bucuros nevoie mare că ne-a păcălit.

Gluma-i bună dar după ce trecem cu succes de Panna, vreme de un ceas rătăcim printr-un defileu și deja-i întuneric beznă. Unde și unde farurile luminează câte un semn pe care scrie: „Atenție! Pericol de animale sălbatice” Și fiind noi în India nu e vorba de lupi, ci de tigri. Iar defileul pare să nu aibă capăt.

Ajungem la Khajuraho cu mânile încleștate în bancheta din față. Ca și toți șoferii din India, Rambiritch Rao ne îndeamnă să sunăm la hotel. Nici nu vrem să auzim de așa ceva. Îi spunem șoferului că hotelul nostru se cheamă Ramayana și-i dăm adresa.

—Ramada? precizează șoferul.

—Nu Ramada, ci Ramayana, îi spunem.

Rambiritch Rao operește lângă un pierde-vară și-i cere indicații:

—Ramaya Hotel?

—Ramada?

—Nu Ramada, Ramada – nu! strigăm amândoi într-o după ce coborâm geamul mașinii. Ramaya-NA!

Șoferul repetă și el:

—Ramaya-NA!

—Nu, n-am auzit.

Prietena mea deschide aplicația din iPhone și-i dă indicații precise șoferului. Acum stânga, acum pe giratoriu, acum la dreapta. În cele din urmă, tot ea localizează hotelul și bucuroși nevoie mare parcăm în curte.

Rambiritch Rao dă să-și ia rămas bun de la noi dar cum să lăsăm omul să facă cale-ntoarsă la o oră atât de târzie? Cum n-ai da, am fost camarazi la drum și nu se poate să-l lăsăm să-și riște viața.

—Uite cum facem, îți plătim noi odaia peste noapte și dimineața te pornești la drum.

Șoferul e mișcat de la atâta bunăvoință dar nu vrea în ruptul capului să ne oblige și promite că o să conducă cu grijă.

—Nici vorbă, îi spunem și-i facem semn băiatului de recepție. Noi plătim dar voi vă asigurați că el rămâne.

Angajații hotelului sunt fericiți să ajute, mai ales că în felul ăsta mai câștigă și un ban.

Ne cazăm, dar nu desfacem backpackurile. Prietena mea e lihnită de foame, nu a mâncat toată ziua. Eu ca și cum aș fi sătul. Dar îmi comand, totuși, o salată de roșii din moment ce bucătăria lucrează doar pentru noi. Peste jumătate de oră, timp în care reușesc să beau o halbă de bere, vine și salata. Dar nu-s decât niște roșii feliate. „Asta-i salata?” întreb eu, sincer nedumerit.

—…de roșii, mă completează bucătarul.

Ei, asta e. Poate nu e chiar salată, dar cert e că-i de roșii. Prietena mea și-a comandat un Club Sandviș și niște cartofi pai. Am furat jumătate.

Ca s-o terminăm cu logistica, l-am rugat pe băiatul de la recepție să ne găsească o mașină spre Agra pentru ziua următoare. Peste jumătate de oră vine cu răspunsul:

—Douășpe mii, zice el.

—Fii serios, face prietena mea. De la Varanasi până aici am ajuns cu nouă mii. Opt mii e ultima ofertă.

Se întoarce peste zece minute:

—Nouă mii cinci sute.

—Nouă mii.

—Nouă mii cincizeci.

—Nouă mii și ne duce strict până la hotel.

În zori am mers la templul cu statui erotice. L-am găsit cu ușurință mergând pe jos căci Khajuraho e o localitate minusculă, practic un sat. Complexul, care datează din secolele X-XII, e format din vreo șapte temple și o grădină nemaipomenit de frumoasă. La acea oră matinală eram doar noi și încă o duzină de vizitatori. Câteva femei cucernice, înfășurate în sari multicolore vărsau apă pe jos înainte de a intra să se roage. Nici un gest de-al lor nu sugera acel „aham” complice care ne-a urmărit în timp ce făceam planurile de călătorie. După felul în care se rugau, atmosfera părea mai degrabă castă decât încărcată de sexualitate. Greu de presupus ce era în mintea zidarilor din antichitate. Abundența figurilor cuprinse de o frenezie erotică părea să sugereze un cult al fertilității. Ceea ce nu-i fecund, e sterp, deci nu-i de bine. Adio roadă! Și totuși nu exclud că „procesul de creație” era nelipsit de tot felul de comentarii frivole: „Pe ăsta unde-l pun – deasupra sau dedesupt?” sau „Dar ce-ar fi să o țină trei?” Bazaconii. În tot cazul nimic impur și, dacă tot e vorba de poziții erotice, noi n-am numărat decât trei. Ca și în viață, totul s-a dovedit a fi reductibil.

Când am revenit la hotel, l-am găsit pe Rambiritch Rao la micul dejun. Radia de fericire și nu părea deloc grăbit. Tipic pentru el, se întindea și își pleoscăia burta. Alături de Tata Motors de culoare albă, radia un Maruti Suzuki nou nouț, alb și el. Noi treceam în custodia celuilalt șofer, care se numea pur și simplu Ramu și care urma să ne ducă la Agra.

Șederea noastră la Khajuraho a fost criminal de scurtă dar cu siguranță plăcută. Se recomandă oficial cuplurilor tinere care habar n-au cu ce să se ocupe în luna de miere.

Tags: , , ,

April 25, 2017 Off

Adevăratul Hotel Marigold

By in călătorii, india

—Ce taci? Ești cumva supărat pe mine?

Desigur că nu eram supărat pe prietena mea. Ajuns în odaia noastră din Marigold Hotel, parcă luasem apă în gură. „Ce-a fost asta?” mă tot gândeam. Eram în continuare șocat. Deși drumul nostru de la stația de tren până la hotelul din Varanasi nu a durat mai mult de un sfert de oră, era mare minune că am reușit. Pentru început am luat un taxi „oficial” din stație la 250 rupii. „Știi unde se află hotelul?” „Da, știu.” „Ne duci până la el și te plătim când ajungem, OK?” „Dar dacă mașina nu trece?”, se interesă candidatul nostru. „Dacă nu trece, o lași și ne conduci pe jos, merge așa?” „Da.” Asta a fost înțelegerea.

Ajunși în centru, șoferul începe să se agite. Frânează la un colț de stradă și zice că mai departe nu poate înainta. „Păi și hotelul?” „E la stânga.” Harta noastră indică că e la dreapta. „Așa nu merge”, îi zicem, „vii cu noi și te plătim la hotel cum ne-am înțeles.” Nemulțumit, șoferul iese din mașină. Cere indicații. Unul zice la stânga, altul la dreapta. „Mergem la omul în uniformă și întrebăm de el”, insistăm noi. Șoferul dă enervat din mână și dispare în mulțime. Ne apropiem de polițist. În jurul nostru se formează roiul de suflori. Polițistul îi trage un băț peste picioare unuia mai insistent și roiul se dispersează. Refuzăm să luăm un ricșa că-i aceiași belea. Ne orientăm singuri, după harta din iPhone. Din urma noastră se ține scai unul, care cică-i fratele șoferului și pretinde să-i dăm 250 rupii. Fiind enervat de-a binelea, îl trimit la plimbare, iar el mă crucește pe la spate. Cred că suntem primii turiși care au scăpat basma curată.

Peste jumătate de oră bate cineva la ușă. Tânărul ochelarist – desculț, în șorturi – e Sonu, proprietarul hotelului Marigold. Sonu ne invită la terasa de pe acoperiș ca să ne ofere niște informații utile despre ce și cum e la Varanasi. Aflăm imediat că nu suntem primii oaspeți din Moldova. Cu o lună și ceva în urmă aici a stat o moldoveancă pe nume Nadejda. Serios. E trecută în registru.

Ne ridicăm pe acoperiș. În fața ochilor, de la nord spre sud șerpuiește Gangele. Dincolo de Gange nu e nimic. Undeva, în spate, trebuie să fie stația de tren, pe care sperăm să nu o mai vedem niciodată. Pe flancuri se află labirintul. Îi explicăm lui Sonu care sunt necesitățile noastre. Mai întâi de toate firul Ariadnei. Fără un om de încredere, va fi dificil să explorăm orașul vechi. Ne-ar face plăcere și o plimbare cu barca, dar iată întrebarea – la asfințit sau la răsărit? Și cu prima ocazie o mașină care să ne ducă la Khajuraho.

—Nu e mai bine cu trenul? se interesă Sonu.

O, nu. Cu trenul mai bine nu. Peste încă o jumătate de oră avem răspunsuri la toate întrebările. Ravi, prietenul lui Sonu, e ghid cu acte în regulă. El ne va însoți la o plimbare prin oraș. La șase dimineața ne va aștepta barcagiul ca să ne plimbe pe Gange la răsăritul soarelui. Lumina de dimineață e mai potrivită în Varanasi care-i amplasat la vest de Gange. Iar la zece avem mașină spre Khajuraho. Ceea ce apreciem enorm în persoana lui Sonu e claritatea. Prețurile sunt OK, batem palma.

Cu Ravi mergând în față, gesticulând și oferind explicații, șocul matinal e dat uitării. Varanasi e un labirint în care minotaurii blânzi se plimbă printre trecători. Fără să muște, fără să le pese de hrană. Vacile au aerul că ar fi pe cont propriu, că știu exact unde se află și încotro țin calea, dar au oare stăpân? E musai ca cinceva să le mulgă, mă gândesc eu, încercând să-i fac portretul unei cornute cu genele lungi. Vaca se ia din urma mea. Eu renunț.

—Ravi, tu ai auzit de tizul tău, Ravi Shankar?

—Evident, zice Ravi de parcă l-ar cunoaște în persoană. E unul dintr-ai noștri. În Varanasi sunt multe școli de muzică. Ravi Shankar, cum să nu. Unii vin să învețe să cânte la sitar de peste hotare.

—Și de Coldplay au auzit? Cică au făcut un videoclip în Varanasi anul trecut.

—Evident, zice Ravi.

Labirintul prin care hoinărim are ceva bizar. Orașul nu seamănă cu medinele arăbești, concentrice, care au în miezul lor câte o moscheie și ale căror ziduri sunt un fel de coajă de nucă. Varanasi e asemenea unor mușuroaie prinse în lanț de-a lungul Gangelui. Fiecare ieșire din mușururoi e un ghat, literalmente niște trepte care coboară dinspre templu spre Gange. Orașul are 83 de ieșiri de acest gen, cele mai importante fiind unsprezece la număr. Călăuziți de Ravi ieșim spre unul din ele, poate cel mai renumit deși, totodată, și cel mai macabru.

Manikarnika, sau Ghatul Arderii e la picioarele noastre. Ravi ne face semn să nu facem poze căci e mauvais ton. Ne așezăm pe trepte și privim fără să suflăm o vorbă. Câțiva bărbați coboară mortul, înfășurat într-un giulgiu alb, în apele Gangelui. Apoi îl ridică și-l lasă pe mal. Cineva, un dalit, se va ocupa de lemnele necesare pentru incenerarea cadavrului. Cenușa va fi risipită deasupra apelor. Daliții sunt cei de neatins, sunt în afara castelor. Doar ei au voie să atingă morții și, prin urmare, nimeni nu are voie să se atingă de un dalit. „Mi se pare injust”, zice Ravi, „ei ne petrec în ultimul drum, fiecare este în cele din urmă atins de un dalit iar noi refuzăm să-i atingem.”

Nu toate cadavrele sunt supuse ritului incinerării. De exemplu, nu copiii mici și nu sadhu – asceții. Se consideră că ei nu au nevoie să fie purificați prin ardere deoarece sunt fără păcat. La fel și femeile gravide, căci într-al lor pântece există un suflet pur. Corpurile lor sunt lăsate să plutească în Gange. Dintr-un motiv cu totul diferit, nu-s incinerați nici cei care au murit fiind mușcați de cobră. Se crede că moartea lor nu e una definitivă, respectiv, însoțiți de documentele de rigoare, aceștea sunt lăsați să plutească pe râu în speranța că-i va pescui cineva care are antidotul.

Din difuzoare se aud niște manele, ceea ce nouă ni se pare un sacrilegiu. „Moartea nu e o tragedie”, explică Ravi, „cei morți sunt acuma cu Dumnezeu. Tristețea pe care o simțim noi, cei rămași, e cea a despărțirii.” Din această cauză femeile nu-s lăsate să participe la ritualul incinerării. Ca să nu facă tragedie. „Tot ceea ce suntem e luat cu împrumut – apa care ne potolește setea, pâinea… Odată și odată vine momentul să dăm înapoi ce-am luat.” Varanasi e un loc în care te împaci cu moartea. Înțelegi că-i inevitabilă. Înțelegi că suntem cu toții frați și surori în virtutea faptului că suntem vremelnici pe acest pământ după care… după care ne dizolvăm în noaptea cosmică. Și înțelegând asta, poate învățăm să prețuim viața altfel decât o prețuiam mai înainte. Bună, dacă înțelegi să faci bine.

Cine-a zis că dacă privești prea mult în abis, abisul începe să privească în tine? Avem grijă să nu ne reținem prea mult la Manikarnika. Plus că s-a și înserat. Coborâm spre un alt ghat, Dashashwamedh, unde-i multă lumină.

Dincoace preoții și-au încheiat deja pregătirile pentru rugăciunea închinată Gangelui. Bat tobele, sună clopotele. Gangele e important. Potrivit credinței hinduiste, Brahma a trimis pe pământ un puhoi de apă ca să potopească uscatul. Shiva a evoluat consecințele și a lăsat ca apele să curgă printre pletele sale. Calea lactee și Gangele sunt același lucru. Seară de seară, vreme de secole, se face această rugăciune. Noi și încă câteva mii de suflete, unii veniți de departe pe corăbii, îi suntem martori. Preoții suflă aer în scoici. Stropesc mulțimea cu apă. Aprind lumânări, lumânările ard. Aerul, apa, focul – elementele dătătoare de viață sunt aduse ca ofrandă zeilor. Noi am primit, noi dăm înapoi. În semn că știm cui aparțin ele și cui aparținem noi.

Poate de asta am venit la Varanasi. Să înțelegem cât de mărunte sunt o mare parte din preocupările noastre zilnice. Și ce dacă am tras o sperietură de dimineață? În fond n-am pățit nimic. Pățit a fost șoferul care a rămas fără 250 de rupii. Iar Ravi e un înțelept de douăzeci și cinci de ani, care a fost un puști când și-a început cariera în turism, întâlnindu-i pe turiști în stația de tren și oferindu-se în calitate de ghid. „Cum Ravi, te-ai ținut și tu de escrocherii?”, ne mirăm noi.

—Glumiți? Eu sunt Regele Escrocilor. Dar ochii lui, de copil încă, zâmbesc.

A doua zi ieșim din hotelul Marigold înainte de cântatul cucoșilor. Coborâm spre ghat în compania lui Ravi. Credincioșii matinali deja fac abluțiuni în apele Gangelui. Urcăm într-o luntre. Barcagiul o ia de-a lungul malului spre sudul orașului. Vâslele urcă și coboară într-un ritm care peste puțină vreme devine ritmul nostru. Lumina e feerică. Razele numără treptele ghaturilor. Pe trepte un grup de copii practică yoga. Sunt vreo douăzeci la număr și toți par a fi foarte concentrați. Barcagiul întoarce luntrea spre nord. Frontoanele templelor sunt decorate cu svastika. Ne apropiem de Manikarnika, locul funest pe care l-am vizit aseară. Arată diferit la această oră matinală. De fapt, arată așa de parcă moartea nu există.

—Știi, Ravi, în occident svastika are conotații foarte negative. Ai auzit de Hitler?

—Evident, zice Ravi. Cu același ton, de parcă l-ar cunoaște pe Hitler în persoană.

—Ce crezi că s-a întâmplat cu Hitler după moarte?

—Arde în iad, desigur.

Pe la opt ne întoarcem spre hotel. Reușim să luăm micul dejun într-un un local de alături. În mod neașteptat, o parte din meniu e în ebraică, iar meniul include humus și șakșuka. Mănânc-o, Adolf!

E timpul să ne urnim din loc. Sonu are misiunea să ne conducă până la mașină și să se asigure că suntem pe mâini bune. Zice să-l sunăm dacă ceva nu e în regulă și ne dă o carte de vizită. E guraliv, ca de obicei, dar el e la curent. O vreme în urmă s-a înscris la niște cursuri ca să învețe să tacă. A tăcut vreme de o săptămână. N-a scos o vorbă. Cred că ia fost foarte greu.

Denumirea hotelului Marigold e ideea lui. Inspirat din film bineînțeles. Fără „best exotic” ca să nu plătească drepturile de autor. Dar toți vecinii l-au criticat. „Cum nu poți tu, Sonu, să dai hotelului o denumire normală? Lakshmi sau Shakti, de exemplu?” Dar deja există vreo patru Lakshmi și vreo cinci Shakti, ceea ce-i avantajează mult pe escroci. Sonu a vrut să fie diferit. Se bucură când îi zicem că am ales hotelul din cauza denumirii.

Între timp se apropie mașina care urmează să ne ducă la Khajuraho. Ne luăm rămas bun de la Sonu. Dacă nu era el, cu toate lucrurile puse la punct, șederea noastră la Varanasi ar fi fost un coșmar. Dar și așa suntem bucuroși să plecăm. Avem în față 400 kilometri de drum prin India. Ce altceva să mai vrei?

Tags: , , , ,

April 22, 2017 Off

Swatantra Expres

By in călătorii, india

În seara celei de-a doua zile a călătoriei, ne prezentăm la gara de tren, nădăjduind să luăm expresul de la ora 20:35 spre Varanasi. Intuiția ne călăuzește spre ghișeile de bilete, chit că ale noastre sunt cumpărate din timp, bine-mersi. În jurul nostru se strânge un roi de „sfetnici”. Îi ignorăm cu stoicism. În cele din urmă, casierița ne informează că Swatantra Expres întârzie cu trei ore. Ne confirmă locurile din vagonul de clasa 1 A/C în compartimentul C. Sens să stăm în acest viespar de sfetnici nu prea este, așa că alegem un tuc-tuc și mergem să căutăm un local decent în Connaught Place.

Să umbli brambura cu backpackul în spate nu e mare plăcere și ne-a părut rău că nu-l mai aveam la îndemână pe Rahman, șoferul nostru din cursul zile. La zece fix, dânsul s-a prezentat, radios și transpirat, în fața hotelului Treebo Natraj Yes Please. A dat drumul la aer condiționat (fără suprapreț), a pornit radioul (melodii bollywoodiene) și, iute ca săgeata, ne-a adus la Fortul Roșu. L-am lăsat în parcare, cu tot cu backpackurile noastre și am mers pe jos de-a lungul zidurilor roșii ale fortăreței. Fiind primul obiectiv turistic de pe traseul nostru, ne-am predat fără luptă, fascinați de eleganța formelor arhitecturale din perioada Marilor Moguli.

—Mogulii ăștea au ceva cu Mongolia? se interesă prietena mea.

Mai mult sau mai puțin. De fapt, ei sunt descendenții lui Tamerlan, care a construit un imperiu, a cărei capitală era Samarkand, în Uzbekistanul de astăzi. Tamerlan și-a inventat o lengendă potrivit căreia era înrudit cu Genghiz Han, ce-i drept doar în virtutea căsătoriei sale cu o nepoată a marelui han. Dar să-l lăsăm la parte pe Tamerlan. Un nepot al acestuia, prințul Babur, a cucerit teritorii vaste în India și a întemeiat o nouă dinastie în 1526. Până la mijlocul secolului XIX India a aparținut mogulilor. Babur, Akbar, Jahangir, Șah Jahan, Aurangzeb – numele lor o să figureze des pe traseul nostru.

Influența meșterilor din Samarkand și Buhara se vede de la o poștă. Aceleași forme, doar că mai pe cărămiziu. Și totuși, privindu-i zidurile masive, este greu de imaginat că Fortul Roșu a fost vreodată teren de bătaie. Elefanți de paradă – da. Tunuri – da. Haremuri și trândăveală – da. Fortul Roșu e un simbol al puterii într-o măsură mai mare decât un instrument al puterii. În mod simbolic, britanicii l-au „judecat” aici pe ultimul împărat mogul, înainte de a-l exila în Birmania. Și tot simbolic, aici s-a înălțat pentru prima dată tricolorul Indiei independente.

Ideea noastră era să luăm prânzul în Chandni Chowk, dar am renunțat din cauza îmbulzelii de acolo. Pentru Rahman zona era impenetrabilă, să mergi pe jos – prea cald. Am schimbat planul și am decis să mergem în Hauz Khas, un cartier hipsteresc din sudul orașului, unde cică-i plin de cafenele, restaurante, galerii de artă și magazine. Greu de imaginat dar… Pe la mijlocul drumului, Rahman își încearcă norocul:

—Poate facem un popas la Padma Bazar?

—Fii atent, Rahman. Mergem unde zicem noi că mergem. Mai întâi la Hauz Khas. Apoi, dacă avem timp, la Qutb Minar. Apoi, la ora șase ne pornim spre gara de tren. După care ești liber și poți merge la Padma Bazar. În India trebuie să știi exact ce dorești.

Hauz Khas e un loc minunat. Dacă am fi știut ne-am fi cazat aici și am fi făcut mai bine. Nu e mare avantaj să stai în Paharganj, aproape de gara feroviară. Oricum ai nevoie de un mijloc de transport ca să ajungi până acolo, chiar dacă e la o câțiva metri distranță. Aici în schimb ai prânz, cafeluță și magazine de antichități. Tot aici ai un lac, un parc și niște ruine, la umbra cărora e o plăcere să zăbovești. Însă avem suficient timp și pentru Qutb Minar, un minaret dintr-o epocă anterioară mogulilor, adevărata coloană a infinitului. Mă rog, are înălțimea de 73 metri.

Acoperind și acest obiectiv, ajungem la concluzia că sejurul nostru la Delhi a fost cât se poate de rezultativ, iar imaginea pe care o avem despre capitala indiană – completă. Un oraș prin care are rost să treci, dar nu prea are rost să te reții. Mergem la gară, Rahman!

—Și cu Padma Bazar cum rămâne?..

Indienii, când sunt puși pe șotii, fac apel la cele mai rușinoase mijloace. „Mi-i foame”, zice Rahman și cum să refuzi omul când e vorba de prima treaptă a piramidei lui Maslow? În felul ăsta te prind în plasă, pe muchia dintre absurd și moral. Un litru de lapte pentru bunica care-i țintuită la pat. O coajă de pâine pentru șapte guri hămesite. De obicei, asta e doar momeala. Restul se măsoară în bani.

—Nu-ți fă de cap, Rahman. Într-un sfert de oră ești liber să faci ce vrei.

Într-un ceas târziu, din nou la gară. Stăm pe scările de lângă peronul cu numărul 11 și așteptăm Expresul spre Varanasi. Pe peron stau întinse pe jos câteva familii de călători. Două indience în șalvari sforăie duse, cuprinzându-și traistele. Oricum e cald. Un copilandru gol la funduț își croiește drum printre ele. O mămică îl trage înapoi și-i bagă o bomboană în gură. Capul familiei tronează desculț peste paisprezece piese de bagaj.

La sosirea trenului începe un proces de fierbere pe al cărui rost îl intuim ceva mai târziu. Mai întâi de toate se formează o coadă lungă de oameni care se țin umăr de umăr. Trenul frânează, iar vagoanele de dormit încep să fie luate cu asalt. Gloata forțează ușile, geamurile, orice numai ca să obțină un loc de șezut. Noi observăm asediul din fugă, căci clasa 1 A/C se află la celălalt capăt al trenului. Navigăm printre pasageri, valize, bidoane, cu backpackurile săltând soldățește în spate. Ceva îmi atinge dureros umărul, dar nu avem timp de pierdut. Sau poate că avem timp suficient, dar în agitația asta nu poți sta să analizezi. În cele din urmă intrăm într-un vagon care pare să fie al nostru. Găsim compartimentul C, ocupăm cușetele de jos. Intră o bunică și se așează neceremonios alături de prietena mea. Un studențel se așează alături de mine. Trenul se urnește din loc.

Anticipăm rugămintea de a face schimb de locuri, dar nu, bătrâna urcă sprintenă la etajul doi, fără să ne zică ceva. Problema e moșneagul care, negăsind loc alături, e nevoit să se mulțumească cu cușeta din compartimentul vecin. Se produce un schimb de replici în hindi, noi habar nu avem despre ce e vorba. Peste câteva minute intră conductorul și ne cere mânios biletele.

Watt eez yo birf, întreabă conductorul într-o engleză oribilă, uitându-se pe bilet.

—17 noiembrie… dau eu să zic.

Zis eez not yo birf. Watt eez yo birf?

Prietena mea pricepe, în cele din urmă pricep și eu. Nu e vobra de birth (naștere), ci berth (cușetă). Îi zic că pe rezervare nu e indicat, dar ne-au fost confirmate cușetele de jos. Conductorul se domolește:

—Yess… lower birf, but rron wagon. Cum, I show yo birf.

Fâstâciți, îl urmăm pe conductor, din nou cu backpackurile în spate și un pic alarmați. Un truc nou? Dar nu, totul e pentru binele nostru, compartimentul spre care ne conduce e mai spațios și, într-adevăr, ne face semn spre cușetele de jos. Are chiar și ușă glisantă care se închide. Pe cușete stau două rânduri de albituri în pachete sigilate.

—Zis eez yo birf. Fast class.

În sfârșit. Legăm backpackurile de cușete, așternem albiturile, ne culcăm. Peste jumătate de oră:

—Aaaaa, țipă prietena arătând cu degetul în spațiul de sub cușeta mea. Un șoricel!

—Și ce vrei să fac, să găsesc o pisică? răspund îmbufnat și mă întorc pe cealaltă parte.

Adorm negreșit, iar pe la două noaptea îmi dau seama că e rece de-a binelea. Scot salteaua de sub mine și îmi învelesc prietena. Pot dormi la fel de bine și pe cearșaf. Adorm iarăși și nu mă mai trezesc până dimineața. Prietena mea deja făcu ochii pari:

—Știi, mă tot gândeam unde s-o fi ascuns șoricelul, iar dimineața l-am văzut din nou. S-a oprit pe mijlocul compartimentului și m-a privit fix în ochi. Tremura de frică. Și chiar era drăguț.

—Vezi, India deja își face efectul, am zis eu zâmbind mulțumit.

Era în jur de ora zece. Peste o oră am ajuns la Varanasi.

Tags: , , , ,

April 22, 2017 Off

India, Yes Please

By in călătorii, india

De la balconașul nostru din cartierul Banani, așteptam călătoria în India cu frică și entuziasm. În plan peisagistic, Bangladeshul nostru era un reper temeinic: aceiași speță de oameni, același vacarm, același haos organizat. Dar ce comori! Comorile Indiei, cele râvnite, cele dosite, cele risipite pe izlaz – acestea erau obiectivul nostru de bază. Am planificat cu minuțiozitate traseul. Despre așa-zișii suflori, altfel spus, bișnițari sau pur și simplu escroci de scară mică, ne-am documentat suficient înainte de călătorie. Încă puțin și-i vom cunoaște pe primii din ei.

Dacă Phileas Fogg a reușit să făcă înconjurul lumii în 80 de zile, noi aveam la dispoziție douăzprezece zile depline pentru să ajungem la New Delhi, să luăm trenul spre Varanasi, să arendăm o mașină care să ne ducă la Khajuraho, Agra, Jaipur și Jodhpur, după care să încheiem călătoria la Delhi. Din fericire, am fost ajutat de un bun coleg, Nikhil, cu care făcusei studiile la Madrid, care ne-a făcut rost de bilete la tren – o sarcină complicată pentru nerezidenți, căci primul lucru care te întreabă prestatorii de servicii online este numărul de mobil din India.

Înainte de a părăsi aeroportul am avut grijă să ne procurăm numere locale, să scoatem rupii din bancomat și să comandăm un taxi „oficial” la preț prestabilit. N-am reușit să părăsim bine aeroportului și…

—Need A/C?

—Sigur, omule, pornește-l.

—Încă 150 de rupii.

Atunci nu-l porni. Dacă începi să arunci cu banul la stânga și la dreapta ai pierdut bătălia înainte de a o începe. Terenul de luptă s-a conturat imediat după ce am ajuns în cartierul Paharganj, adiacent stației de trenuri, unde aveam cazare la Treebo Natraj Yes Please Hotel. Mizam din toată inima pe „yes, please”. Taximetristul a început să se agite din timp, a întrebat de patru ori adresa a sugerat să sunăm la hotel de pe celularul său. E un truc știut. El telefonează naiba știe unde, acolo ni se comunică că nu există rezervare sau că nu există așa hotel sau că a ars anțărț, după care taximetristul vine cu soluția, ducându-te la alt hotel. Nu, omule, uite adresa, du-ne aici și nici un fel de telefoane. Taximetristul a oftat adânc și a coborât geamul ca să întrebe de localnici. Aici începe trucul numărul doi, căci printre localnici sunt profesioniști care preiau ștafeta oferind indicații care te conduc cu exactitate într-o fundătură unde cel mai probabil vei găsi un No Please Hotel.

Observăm de la o poștă o veche sală de cinematograf – Imperial Cinema, la care se făcea trimitere pe rezervare. Vedem și-un „yes please” dar nu, nu e al nostru. Ăsta se cheamă Cottage Yes Please. Ne strecurăm înapoi după care strada se transformă în târg și mașina nu are trecere. Un „ghid” se oferă să ne conducă pe jos. Ne dăm seama că direcția e aiurea și-i spunem șoferului să facă cale-ntoarsă spre Imperial Cinema. Cobor la Cottage Yes Please, care nu e al nostru și întreb unde-i al nostru. Ca să vezi e chiar vizavi. Uf. Prima bătălie câștigată.

Cu excepția faptului că așa-zisa „terasă” există doar nominal, pe acoperiș, odaia noastră din Treebo Natraj Yes Please corespunde așteptărilor. Lenjeria e veche dar curată, stilul Indira Gandhi (adică ceaușist, dar mai pe indian), ceainic electric, două sticle cu apă plată, frigider și un televizor mic. Aer condiționat. Ne înarmăm cu aparatele de fotografiat și țâșnim în oraș.

Ieșim din cartier și o cotim la stânga. La cealaltă stângă un sfetnic local se ia din urma noastră. În cămașă albă, curată, senin la chip și cu mustăcioară. Inspiră încredere. Prin urmare un escroc. Profităm de indicațiile lui ca să aflăm drumul spre Connaught Circle, după care-i facem semn că nu avem nevoie de însoțitor.

—Eu, însoțitor? Pur și simplu merg în direcția oficiului care se află la capătul străzii.

Intrăm în așa numitul Birou de Informații Turistice să cerem o hartă. Hartă nu au, dar au o sumedenie de sfaturi gratuite și o gamă întreagă de servicii dubitabile. Bilete la tren? Mașină? Cazare? Din orice punct în orice punct. Ideea este că biletele la tren vor fi contrafăcute, mașina inexistentă, iar hotelurile în altă parte. Zicem că intrăm mai târziu. La ieșire sfetnicul nostru ne așteaptă. I-a trecut supărarea.

—Din ce țară sunteți? Americans?

Turiștii proaspăt sosiți sunt pradă ușoară. Pe chipul nostru se citește o listă de întrebări, iar oferta de răspunsuri nu se lasă mult așteptată. La colțul străzii, sfetnicul nostru se oprește după cum a promis. Se vede că acesta e teritoriul lui. Nu reușim să facem zece pași de-a lungul autostrăzii, că suntem „luați în primire” de altul, făcut dintr-o bucată. Un tip arătos, cu plete lungi și bărbuță spaniolă. În cămașă denim cu mânicele suflecate. Cu o carte sub braț. Mersi, dar n-avem nevoie de ghid.

—Eu, ghid? Pur și simplu mă plimbu pe-aici și exersez limba spaniolă. ¿Habla ustedes?

Cât pe ce să deschid gura, dar surprind la timp privirea aspră a prietenei mele. Are dreptate, nu e cazul. Gigoloul hispanofil merge țanțoș la câțiva metri în față, arătând cu fiecare gest non-verbal că el, într-adevăr, pur și simplu se plimbă.

Intrăm în restaurantul indian Pind Balluchi și cu aere de experți comandăm paneer masala, jeera pulao, chicken tikka masala. Dar mai întâi de toate – două berici. Berea locală se numește Kingfisher și e o desfătare după regimul draconic din Bangladesh. Mâncăm pe săturate. Altă viață.

Sătui, intrăm într-o librărie. Mi se aruncă în ochi un roman întitulat „Plăceri dificile” publicat de Penguin India. Nu cunosc autoarea dar titlul mi se pare foarte potrivit pentru aventura noastră de pe sub-continent, prin urmare îl păstrez. Prietena mea se apleacă după o carte de pe raftul de jos.

—Madame, I can see your back! remarcă vânzătoarea cu o mină complice.

Dăm să desfacem traistele auzind limpede „can I see your bag?”. Ah, nu asta. E vorba de chiloței. În India poți să-ți etalezi buricul cât poftești, dar numai nu your back, căci poate să iasă cu scandal. Plătim pentru „Plăcerile dificile” și revenim la hotel. Ne tocmim cu recepționistul în privința unui șofer pentru ziua următoare, intenționând să mergem la Fortul Roșu și Chandni Chowk. Iar seara să fim lăsați la Gara de Tren. Pentru 1500 de rupii, mașina e la dispoziția noastră pe durata întregii zile. Deci, am hotărât. Dar mai avem o singură rugăminte și mizăm vehement pe un „yes please”.

—Ne-ar face mare plăcere să ne scoateți două scaune și, eventual o masă, la așa-zisa terasă de pe acoperiș. Și un tirbușon dacă se poate.

Urcăm sus. Într-un sfert de oră apar scaunele. Încă peste zece minute vine și masa. Lipsește doar tirbușonul. Împing dopul în sticla de Cabernet Sauvignon chilian, cumpărat cu previziune din aeroportul din Delhi și torn în pahare:

—Pentru plăcerile dificile, puiuț! zic eu.

—Să fie într-un ceas bun, zice prietena mea.

Tags: , ,

March 30, 2017 Off

Degetul arătător

By in bangladesh, călătorii

Am lămurit situația. O istorie întreagă, ce mai! A început cu Hamid, palid la față, gata să fie concediat dar prea mândru să admită că a greșit.

—Fii atent, Hamid. Deci tu întârzii, pe noi asta ne supără și tot tu stai supărat de parcă noi am fi vinovați de faptul că ne-am supărat. De ce nu zici nimic dacă tot întârzii? O scuză sau ceva de genul, că nu-ți cerem să-ți pui cenușă pe cap.

—That time not talking because you angry, that’s why.

—Și dacă tu nu zici nimic cum crezi că o să ne treacă?

Ca un copil, zău. Mie-mi aduce aminte de adolescența mea, că și la noi în familie scuzele nu prea erau în vogă. Cine călca pe bec, tatona terenul peste ceva vreme prin fraze de contol, inițial reci, apoi din ce în ce mai calde. Până la primul zâmbet. După care nu mai căutam pricină. Normal, că atunci când prietenia și relațiile profesionale sunt puse pe același cântar, ambiguitatea pe care mi-o permiteam în copilărie nu mai reprezintă o opțiune. Pentru Hamid e unica opțiune. Poate a trece furtuna de la sine. Poate că n-o să ne mai pese.

—So I am little man and all things I do my understanding mistake.

Aici Hamid negociază. Hai că poate a greșit că a întârziat. Doar n-o să-și ceară scuze că nu și-a cerut scuze. Cum și-am bănuit, în mintea lui Hamid, „omul mic” e cel care cere iertare și nu cel care cu adevărat a greșit. Puternicii nu greșesc niciodată. Nu în Bangladesh. Îi explicăm șoferului că nu e intenția noastră să-l facem „mic”, ci să evităm tensionarea relațiilor, mai ales în situația când realmente e vorba de greșeala lui. Că e simplu să zică, căutați-vă alt șofer, doar că, vezi tu, noi nu-i zicem să plece, ci să rămână atâta timp cât serviciul pe care ni-l prestează nu e o favoare oarecare, ci o muncă care presupune anumite exigențe. Inclusiv de punctualitate. Și de o elementară politețe. Greu. Foarte greu.

Cel puțin situația s-a detensionat și drumul spre Secretariat nu mai e un calvar.

Între două ședințe, ca să nu pierdem timpul în trafic, mergem în musaferie la un proiect înrudit cu al nostru. Ni se oferă cafea și masă de birou, ca între prieteni. Peste câteva clipe lângă masă noastră își face simțită prezența o femeie, mică de statură și cu un set de hârtie igienică în mână. S-a furișat atât de tiptil încât am tresărit ambii. Zicem, mersi, nu e nevoie, iată deja avem unul pe masă. La care ea arată cu degetul spre setul nostru. I-l înmânăm, ne dă altul la schimb. Tranzacția se face în tăcere fără ca noi să-i pricepem rostul. Dar dacă asta e regula, ne conformăm.

De la colegii noștri aflăm că pe fată o cheamă Shima și că Shima nu vorbește engleza. Nici vorbă de formule de politețe. Vă rog, poftiți, cu plăcere – nu există așa ceva în Bangladesh. Shima cea desculță, cea îmbrăcată în salwar kameez de un oranj amenințător, Shima de statura unei copile de 10 ani, ne fixează cu privirea sa metalică care nu pare să aparțină acestei lumi.

Peste zece minute e din nou alături de masa noastră. Ne privește sever și arată cu degetul spre cănile goale. Le predăm fără să zicem pâs. După prânz, vine din nou. Avem doar niște cutii goale de la KFC. La spatele Colonelului Sanders, un gândac de bucătărie înaintează prudent, face o scurtă analiză a situației pe teren și, văzând-o pe Shima, bate imediat în retragere.

—Pe astea? arătăm spre cutiile cu logotipul Colonelului.

Shima face semn că nu. Dar ce altceva ar vrea să-i dăm? Rămân doar laptopurile și notițele noastre. Suntem un pic nedumeriți. Ne arată cu degetul spre coșul de gunoi de sub masă. Hm… Să aruncăm resturile prânzului încolo? Mă rog, asta ne-am fi priceput și singuri. Dar după ce scăpăm de resturi, Shima ne face semn cu mâna să-i predăm coșul. Shamusha nai, i-l predăm. Adică, probleme nu-s.

Ca o stafie, Shima, de temut. Chiar și după ce am plecat de la oficiul colegilor noștri, tot am rămas cu senzația că din clipă în clipă apare Shima, ridică încet degetul arătător, îl împinge în direcția ta și doar din privire, fără să deschidă gura, te întreabă din senin:

—Documentele la control, vă rog!

Sau nu. Fără „vă rog” că e redundant pe meleagurile astea. Doar documentele. Și controlul. Se poate cu degetul că e clar și așa.

Tags: , , , ,

March 23, 2017 Off

Toate lucrurile la locul lor

By in bangladesh, călătorii

Apoi te deprinzi. Dumnezeu cu furnicile astea, zici. Sunt atât de mititele. Sunt atât de rapide. Sunt atât de istețe. Ca atare Bangladesh poate fi un loc destul de simpatic. Chiar frumos. Dacă n-ar fi atâta mizerie. Și arhitectura e destul de elegantă. Dacă nu te uiți pe jos. Și oamenii îs plăcuți. Dacă n-ar fi atât de hrăpăreți. Și printre izul înțepător dinspre gunoiști se mai strecoară câte o aromă de iasomie. Toate astea sunt valabile cu condiția că nu luptăm cu morile de vânt. Sau, mă rog, când radem un cap de balaur și înainte ca să răsară altul.

Iar după o săptămână grea la birou mergem spre casă și totul e bine și frumos. În fața blocului, un vecin își spală mașina. În curte, niște fetițe joacă badminton. Personalul din serviciul de pază e absorbit de dinamica jocului. Nu-mi dau seama de ce, dar scena respectivă mă face să retrăiesc senzația pe care am încercat-o într-o seară de vineri, la Chișinău, când prietena mea își parca mașinuța proaspăt achiziționată în curtea blocului, iar eu, la balcon, lăcuiam niște scânduri din care vroiam să fac o etajeră. Sau, dacă sap și mai adânc, e o senzație pe am mai simțit-o și în copilărie după ce, bunăoară, terminam de măturat orgada bunicii în zi de vacanță. Un gen de „toate lucrurile la locul lor”, dacă ar fi să-i dau titlu acestui sentiment.

Ne-am pus în gând să tragem o raită prin cartier sâmbăta, dar dis-de-dimineață turna cu găleata. Abia ne-am strecurat afară printre două rafale de ploiță tropicală. Am evitat o băltoacă superbă urcând pe scările moscheii din Gulshan. Poarta parcului era închisă. L-am înconjurat pe o stradă aflată în plină reparație. Noroc de cărămizi – am sărit de pe una pe alta până am ajuns la Oficiul Horticulturistului, amplasat la extremitatea opusă a parcului. Prietena mea s-a pus pe jar. A ochit două specii de bugainvillea, una cu petale roz și alta cu petale albe. „Ești sigură?”, am ezitat eu, preocupat de modul în care urma să le transportăm la Chișinău.

—Găsim noi o soluție. Și am mai adăugat două tufe mici de iasomie indiană.

Da, dar cum? Iasomia încape în căni și nu prezintă o provocare majoră. Pentru bugainvillea, prietena și-a imaginat niște țevi de plastic. „Iar rădăcinile le învelim în sacoșe”.

—Poate le ticsim în cutia de la whiskey?

Într-o săptămână provocările noastre au adăugat câțiva centimetri. Să te bucuri? Să nu te bucuri? Domesticite, florile ne priveau cu încredere și fremătau aprobator din tulpină. „Găsim noi o soluție” le-am zis.

Deunăzi am mers în parcul din apropiere și, stând așa pe băncuță, cu cartea pe brațe, hop și un pescăruș albastru. Zbura direct spre noi, dar și-a schimbat brusc traiectoria și a aterizat pe o schijă. „Uau” am zis noi și am apreciat pasărea. Peste câteva minute, pescărușul a plecat la pescuit, iar locul lui a fost preluat de altul – diferit, mai mic. S-a ascuns în frunziș și a venit al treilea, cu ciocul roșietic și penele de pe spate brune. Trei specii de pescăruși într-un sfert de oră. În drum spre casă am observat un vrej de fasole cu frunze gigantice care s-a cățărat până la etajul șapte de la blocul din vecinătate. „Uau” am zis noi și am apreciat vrejul de fasole.

Hamid, pe de altă parte, ne-a dezamăgit. De o bucată de vreme i s-a pus pata să-și ia mașină pentru a o da în chirie și a face o para în plus. Altă temă pentru el nu există. Frații, cică, i-au promis 5 lakh pentru mașină, dar în loc de asta au investit banii în reparația casei. Și au mai cerut și de la el. Aici la Hamid s-a produs un relationship disconnect – de o lună și ceva nu mai comunică cu familia. Unul din frați e taximetrist în Kuweit, celălălt lucrează la un supermarket în Italia. I-au trimis o poză cu teracota proaspăt instalată. El nu le-a răspuns. A zis că o să le trimită poza cu mașina, imediat ce și-o procură. În capul lui Hamid sunt numai cifre, necesități și o singură obsesie: mașina.

Bengalezii au o trăsătură: înainte de a-ți cere o favoare, încep să se plângă de viață, de acoperișul care curge, de gurile care necesită să fie hrănite, de fiicile care trebuie măritate, de nevestele care pun presiune. Ferească sfinții să-i întrebi de câți bani au nevoie. Cifra care o să-ți fie comunicată o să te lase cu gura căscată. Mai rău, simplul fapt că ți-ai dat osteneala să întrebi, va fi considerat ca un început de ofertă, după care ei se vor aștepta să negociezi. Refuzul însemnând relationship disconnect. Dar dacă nu le poți da o mie de dolari, ei acceptă și suta. Între bengalezi, situația asta poate fi evitată, dacă la rândul tău începi să te plângi de viață, acoperiș, copii și neveste. Ceea ce înseamnă „nu”. Aluziile sunt din etichetă. Pe de o parte, ele îi permit solicitantului să evite solicitarea nemijlocită. Pe de altă parte, ele permit celui de la care se solicită ajutor, să iasă basma curată.

Nu și dacă ești foreigner. Stereotipul impregnat în mentalitatea bengalezilor, este că străinii sunt putred de bogați. Și e nasol din partea lor să nu-i ofere sărmanului bengalez o mie de dolari. Și e idiot acel bengalez care ratează o astfel de oportunitate. Străinii sunt iubiți ca vacile care urmează să fie jertfite de Eid Mubarak.

L-am simpatizat pe Hamid pentru faptul că nu părea să fie un bengalez ordinar. Acum însă, șoferul nostru, turuie nestingherit despre bani. Noi ne facem că plouă. Dar e jenant. Și-i incomod. În cele din urmă: „Măi, Hamid, tu te aștepți ca noi să-ți oferim ajutor?”

—Nu, nu, nu… This is your understanding mistake.

El cică ne spune ca la prieteni. Oare? Și, considerându-ne prieteni, nu se așteaptă la nimic?

A doua zi, șoferul nostru întârzie cu douăzeci de minute. E o problemă, căci avem ședință la Secretariat și riscăm să nu ajungem la timp. Nu e problema lui Hamid. Traffic problem. Bosumflat pe faptul că-i cerem socoteală, Hamid nu scoate o vorbă. Căci aici intervine o altă regulă bengaleză: să nu ceri niciodată iertare. Să admiți că ai greșit e totuna cu a pierde fața. Riscurile reputaționale sunt enorme. Și noi ce ne facem? Suntem vinovați de faptul că Hamid a întârziat?

Când eram mic îl aveam pe Rex. Acuma na, nu e bine să compar omul și câinele, dar doar ca să ilustrez punctul de vedere. Deci Rex. Dacă te răsteai la el, ieșea afară pe portiță și se posta în mijlocul străzii. După ce ne dădeam seama de lipsa animalului de companie, îl strigam dulce: Rex, Rexunea, Rexuleț. Rex – neclintit, acolo unde ne așteptam să fie. Cu spatele spre ogradă, ofensat. Când îl strigam, nu întorcea decât capul, dar doar pentru o miime de secundă. Și nimic. Nimic până nu mergeai după el și-l luai în brațe. Din acel moment câinele (coșcogea vițel!) te ierta în mod oficial și te lingea pe obraz. Dând, bineînțeles, din coadă. Atâta doar că omul e om, câinele e câine și n-avem nevoie să fim linși pe obraz.

Revenim acasă pe jos. La balconaș ne așteaptă tufele de bugainvillea și de iasomie indiană. Care nu cer decât apă.

Tags: , , ,