September 12, 2014 0

O serie de întrebări existențiale

By in digresiuni

Stau la balcon și mă gândesc la lucrul la care mi-am promis să nu mă gândesc: corupția. În țara cu litera K, în țara cu litera M – tot alfabetul poate fi pus la bătaie – corupția e un animal cu nouă capete pe care este imposibil să-l rezolvi tăindui-le. E musai să sapi la rădăcină, dar cum, căci animalul mai e și invizibil pe deasupra. Te uiți prin sondaje – dezastru. Te uiți prin statistici – nici urmă de ea. Corupția e invizibilă conform definiției, căci dacă ar fi fost vizibilă nu ar mai fi fost corupție, ci caz penal. Dar aflându-mă totuși la balcon și nu îmi birou, îmi permit să fac abstracție de cifre și mă gândesc la actori.

Iată funcționărașul de care depinde construcția unui spital. Iată donatorul care vine cu mijloacele financiare disponibile pentru a-l construi. Iată funcționărașul care-i spune pe șleau donatorului – 10 mii și s-a rezolvat problema. Iată-l pe donatorul oripilat care venind cu daruri se așteaptă la plecăciuni și când colo… câtă impertinență. Dar donatorul e prins în joc căci are un program de implementat că de nu-l implementează, nu realizează Strategia cutare cutărescă și el scrâșnește din dinți, dar nu are încotro, unde mai pui că are un mic buget pentru tot felul de contingențe. Scrâșnește din dinți și face spitalul.

Eu mă întreb de ce? De ce funcționărașul cere mită pentru ceva care-i în interesul lui să fie construit. Să presupunem că donatorul e nărăvaș. Spital nu e. Tranzacție nu e. Dar funcție rămâne în continuare. Fiindcă nu e o funcție dobândită pe merit, ci e un favor obținut de la un cumătru pentru un alt favor făcut altui cumătru. Atâta timp cât la schimbul de favoruri debitului se potrivește cu creditului funcția funcționărașului este la siguranță. Și eu mă întreb prostește, de ce?

Nu e clar că fără acest spital oamenii din raion se vor îmbolnăvi mai des, eventual vor muri și asta din cauza unei avariții neînfârnate? Dar funcționărașului puțin îi pasă. El deja și-a pus fundament și a zidit pereții. Rămâne acoperișul. Iar odraslele fac școală la Londra. Acolo sunt și școli și spitale. Plus că spitalul oricum se va construi în raion. Din banii donatorului. Iar cetățenii din raion vor bate din palme. Funcționărașului. În cartea Michelei Wrong „It’s Our Turn to Eat” dau de o constatare alarmantă. Volumul corupției în Kenia (țara cu litera K) coincide în mod frapant cu volumul asistenței financiare externe. Politicienii fură proporțional cu numărul de școli și spitale construite pe banii donatorilor. Faptul că școlile și spitalele se construiesc oricum îi ajută să se mențină la putere – poporul îi votează. Și eu mă întreb în continuare, de ce?

Întrebarea este dacă nu cumva ar fi fost mai bine să fie lăsați baltă? Fără asistență externă școlile și spitalele nu s-ar construi. Poporul s-ar enerva și i-ar mătura pe politicieni de la guvernare. Ar veni alți politicieni. Probabil la fel de flămânzi. Care vor fi măturați și ei. Lucrurile trebuie să meargă prost pentru ca în cele din urmă să meargă mai bine. Poate că la un moment dat cercul vicios se va rupe. Dar pentru asta e nevoie de oameni educați și sănătoși.

Dar donatorii nu pot să lase lucrurile baltă. Fiindcă la un moment dat s-au prins în joc amestecându-se în politica internă. Imaginează-ți Afganistan (țara cu litera A). Sau Irak (țara cu litera I). Americanii au intervenit crezând că fac bine ceea ce fac. Lucrurile au mers din prost în mai prost. Să abandonezi Afganistanul sau Irakul e ca și cum ai ieși gol în stradă. Ești vulnerabil din punct de vedere etic. Numai rezultatele bune din țara A și I (spitale și școli) îi pot îmbrăca pe americani. Acesta e călcâiul lui Ahile al donatorilor. Sunt șantajabili pentru greșeala care au făcut-o. Și funcționărașul știe perfect acest lucru. Știe că donatorul are nevoie de acest spital la fel de tare ca și cetățenii din raion.

Iar ștampila se află la el. Și nu e pe gratis.

Tags: , , ,

September 7, 2014 Off

Seppo și Teemu în Muntenegru

By in balcani, călătorii

Intrăm în Muntenegru pe întuneric. Presupun că e munte, presupun că e negru, dar negru e tot ce se vede pe geam căci încă nu a început să se crape de ziuă. Un ofițer de poliție se uită plictisit prin pașapoarte și fără să aplice vreo ștampilă ni le returnează fără comentarii. Și noi care stăteam de-a gata să-l anunțăm că moldovenii călătoresc fără vize în Muntenegru. La patru și-un sfert suntem la Ulcinj, luăm câte un espresso. Ulcinj e un oraș albanez și toți în jur sunt albanezi. De după gard cineva strigă: „Hai, Vanessa! Hai, Vanessa!” Se face 5 și urcăm în autobuz.

Din întuneric se desprinde marea. E toată horboțică. Malul stâncos croiește prin ea, dar valurile mușcă și nu se lasă bătute. Drumul șerpuiește la marginea dintre mare și munte. Ba se ascunde într-un tunel, ba urcă pe o creastă. La Petrovac urcă un chefliu întârziat și-și face simțită prezența pe cale olfactivă. În jurul lui se eliberează imediat câteva locuri. La Budva coboară șase și urcă patru. În mai puțin de o oră suntem la Kotor.

Golful Kotor ne lasă cu gurile căscate. E incredibil de frumos. I se zice fiordul Adriaticii grație munților care s-au prins în horă în jurul golfului. Iar orașul? O băsmăluță. Zidurile venețiene, casele din piatră de var, obloane verzi pe la ferestre- avem noroc să-i admirăm eleganța înainte de cântatul cucușilor și trezirea turiștilor. Ne strecurăm într-o ulicioară, ieșim pe o piațetă, o luăm la stânga – stai că aici deja am fost! Orașul vechi e un triunghi a cărui ipotenuză stă rezemată de munte, în timp ce o catetă se scaldă în apele golfului. Pisicile se plimbă prin oraș revendicându-i denumirea care nu le aparține pe drept. Venețienii i-au zis Cattaro, slavii l-au botezat Kotor. Cotorul cărții, lujerul mărului sau rădăcina penei? Motanii se fac că nu știu. Dau din coadă în direcția Muzeului Pisicilor. O berică Nikšićka înainte de deschiderea muzeului pică la țanc. Muzeul nu e o revelație, dar motănașii din coridorul bibliotecii sunt.

Dar stai că s-au trezit și turiștii. Ruși, norvegieni, italieni, chinezi – nu mai înțelegi nimic. Orașul vechi se face mic și se ascunde în spatele tarabelor cu suveniruri care arată exact așa ca toate tarabele de suveniruri – bibelouri fără noimă, că de nu ar fi denumirea orașului pe ele, n-ai mai ști dacă ești în Muntenegru sau în Portugalia. Terasele contraatacă, prețurile urcă, bateriile se descarcă, cheful trece. Ne retragem strategic pe plajă – facă turiștii ce vor!

Asta e… Prețul succesului e anonimatul. Într-un talmeș-balmeș ca acesta nu mai poți sta pe gânduri încercând să pricepi ce-i cu muntenegrenii, cum sunt ei ca oameni și de ce nu stau laolaltă cu sârbii. Ai impresia că localnicii (sârbi, croați, albanezi și bosniaci) s-au retras într-un univers paralel cu acesta pe care l-au lăsat pradă hoardelor barbare. Iar Kotor între timp se aplatizează. Întâmplător mai face parte din Muntenegru, dar în realitate nu este altceva decât o Destinație Turistică Modernă, o afacere comercială de mare succes de pe urma căreia se hrănesc proprietarii hotelurilor, personalul restaurantelor și producătorii de artizanat. Afacerea e corectă, nu e nimic de reproșat aici.

Coboară seara. Poftim și-un concert de Tom Waits. Dar Tom nu e de față. Avem aici trupa Rain Dogs care va interpreta coveruri. Tribut pentru Tom Waits carevasăzică. Saxofonul e plecat după țigări. Îndată începe. Începe fără el. Saxofonul revine la refrenul piesei Telephone Call From Istanbul care e deja a doua pe listă, iar vocalistul rupe vocea mai ceva ca Tom sau, mă rog, identic cu Tom. Țigara, pălărioara, gesturile – sunt momente când te întrebi dacă nu i-o fi fiind vreun frate sau poate că-i chiar Tom în persoană.

Doi tipi fac semne disperate în direcția celor două scaune libere de la măsuța noastră. Credem că se vor mulțămi cu scaunele, dar nu, ei vor și compania noastră. Facem cunoștință. Suntem din Finlanda. Eeeppoo și Eeppoo, aud eu prin vocea răgușită a Falsului Tom.

– Deci vă numiți la fel?

– Nu, nu, nu, zice Eeeppoo mai tânăr. Ne cheamă Seemmuu și Seemmu.

– Identic, nu?!

Cel cu cartea de vizită e Teemu, iar celălalt, ne dăm seama mai târziu, e Seppo. Seppo ridică brațele până la mijlocul burții stringând din umeri după care le ridică într-un gest de c’est la vie până la nivelul umerilor. Seppo, zice Seppo. Teemu e inginer civil într-o companie multinațională. Lucrează la tot felul de proiecte, de la poduri la condominiumuri. Ne întreabă dacă am auzit de Aarno Ruusuvuori. Îmi aduc aminte că da, căci e primul intrat din enciclopedie. Și bineînțeles, admirăm arhitectura scandinavă. Teemu pare foarte mulțumit de ceea ce face în viață. Seppo pe de altă parte a lucrat doar două luni în anul curent, trăind pe ajutorul de șomaj care în Finlanda se ridică la circa două mii de euro pe lună. Are casă în pădure, are biștari și ne invită la pescuit în Finlanda. No problem, zice Seppo și ridică brațele până la mijlocul burții.

Pornind de la nivelul bunăstării fac pod către Aki Kaurismäki pe care-l apreciez enorm, dar sunt nevoit să remarc că personajele sale nu sunt din cele mai înstărite. Oh, zice Seppo, după care Teemu ne informează că Aki e un chefliu notoriu care strică reputația finlandezilor la festivalurile internaționale de film. Odată s-a ridicat pe scenă și abia de-l țineau picioarele. Dar e artist, conchide Teemu, presupunând că i se iartă. C’est la vie, strânge din umeri Seppo și-și mai comandă o halbă de Nikšićka.

Între Romeo Is Bleeding și Downtime Train aflăm că Seppo nu se prea împacă cu nevastă-sa. Urma să vină și ea la concert dar s-a supărat pe Seppo și aici Seppo a ridicat teatral brațele până la nivelul umerilor, după care s-a decis să caute veceul. Între timp, Falsul Tom arunca banane în ciocolată către publicul animat și ne provoca la o sesiune participativă inspirată din Down By Law: I scream, you scream, we all scream for ice-cream. Ultima se presupunea că trebuie să o cântăm în cor, dar tocmai aici Seppo apare alături de vocalist și se oferă voluntar să-i țină isonul. A înțeles imediat care-i treaba și, chiar dacă se ținea pe picioare mai rău decât Kaurismäki la decernarea Palmierului de Aur, a declarat cu gravitate că we all scream for ice-cream.

Și aici am avut o mini-revelație căci, de fapt asta și este spiritul locului. Nu e vorba de sârbi sau croați, muntenegreni sau albanezi. Turiștii și orașul sunt țesuți împreună. Evident, Kotor e despre munte și mare, dar mai ales Kotor este despre aceste întâlniri minunate, personaje deșucheate, situații încurcate. Azi Falsul Tom cântă în fața publicului cu finlandezul Seppo, iar mâine o să fie altceva. Iar poimâine cine știe, dar ceva precis că o să se întâmple. Și ce dacă Tom e fals, iar Seppo e un șomer finlandez cu casă, undiță și nevastă? Totul se mișcă ca-n vis de parcă am fi pasagerii unei nave. E la nave va…

A doua zi dimineața, în conformitate cu instrucțiunile a doi finlandezi petrecăreți urcăm la cetate pe calea cea trudnică economisind astfel 6 euro de persoană. Tragem o sperietură zdravănă în momentul în care trecem pe lângă o curte cu câini, dar instrucțiunile se dovedesc a fi corecte așa că după ce ne-am venitilat cu brutalitate plămânii iată-ne sus, lângă Biserica Sfintei Maria Dătătoare de Sănătate, de unde Orașul Vechi se vede ca-n palmă. Iar în portul orașului e ancorată o corabie uriașă. Mai înaltă decât zidurile cetății, mai înaltă decât turlele bisericilor, corabia vine să-i înghită pe ruși, chinezi, italieni, spanioli, finlandezi, americani și să verse în stradelele medievale o nouă porție de turiști bezmetici.

Tags: , , , ,

August 25, 2014 Off

Mărul și moscalul

By in digresiuni

La drept vorbind nu-mi place această expresie – „moscalul”. O etichetă urâtă. O înțeleg. E explicabilă și pe alocuri e justificată. Justificată din cauza la крымнаш și alte manifistări ale fanatismului rusesc. Dar totuși urâtă fiindcă nu-i decât o etichetă. În calitate de etichetă servește unui singur scop: construcția dușmanului. Îmi aduce aminte de timpurile sovietice cu ale sale „cemodan, vokzal, rossiya”. Din cauza acestei etichete cândva am încetat să citesc autori ruși. Și mi-a luat vreo 20 de ani până ce m-am curățat de acest handicap. Tot pe-atunci hotărâsei să nu mai călătoresc în est. Moscova era o localitate non grata. M-am lecuit.

A recidivat. Din cauza lui Putin. Putin fără ideologie mai era cum era. Acuma s-a potcovit. A realizat (din senin?) că are o misiune. Să facă Rusia puternică. Să o elibereze de onegiști, de homosexuali și de alte elemente decadente ale vestului amoral. A început cu micul. Yukos și Pussy Riot. Apoi a anexat Crimea. Poporul a bătut din palme. În mare parte din suflet. L-a eliberat pe Hodorkovski căci nu mai avea nevoie de el. Are nevoie de încă 20 de ani. Și, da, își permite să fie generos.

Dumnezeu i-a dat cele zece porunci lui Moise, însă lui Adam i-a zis simplu – nu mânca mărul. O interdicție destul de dubioasă, iar faptul că era vorba de mărul din Pomul Cunoașterii o face și mai obscură. O fi prostia inocentă, dar, totuși, să mănânci un măr, fie el și al cunoașterii, nu e totuna cu să ucizi, să furi, să dorești femeia vecinului, ș.a.m.d. Cele zece porunci sunt raționale și au menirea să demarcheze limitele moralei. Din acest punct de vedere legile biblice sunt precursoare ale statului de drept. Cu ele e clar ce-i permis și ce-i interzis. Un contract social parafat de divinitate.

Pe de altă parte, interdicția de a mușca din măr e irațională. Sensul ei sacru este să nu încalci cuvântul lui Dumnezeu. Indiferent dacă are sau nu are noimă. O interdicție care nu afirmă decât un singur lucru: Dumnezeu e atotputernic. Ai încălcat cuvântul – marș afară din rai.

În sens profan, deși cu ambiții mesianice, Putin emite porunci la stânga și la dreapta: să nu mâncați mere moldovenești (întâmplător tot e vorba de mere!), să nu consumați homari din Uniunea Europeană, să nu beți vinuri georgiene, să nu purtați lenjerie dantelată, să nu rostiți vorbe necenzurate. Et cetera. Interdicțiile lui vor să-i penalizeze pe „dușmani” dar îi paralizează pe ruși. Iraționale, acestea au același sens – să vestească că Putin e atotputernic. Și că omul se face vinovat nu în funcție de lege, ci în funcție de loialitatea sa față de regim. Sună cunoscut, nu-i așa?

Tags: , , ,

August 24, 2014 Off

Nordul fără sud

By in călătorii

„Tal-linn, tal-linn” așa-mi imaginasei că bat clopotele în Tallinn, capitala Estoniei. Cele catolice și cele protestante deopotrivă. Dar ele tăceau. Cele catolice tăceau fiindcă erau puține, iar cele protestante – fiindcă nu le stă în fire. Protestantismul este imun manifestărilor excesive de religiozitate. Pun accent pe o spiritualitate fără complicații, înrădăcinată în ce-i etic și rațional. La fel și estonienii. Am găsit o capitală europeană pusă la punct cum s-ar spune. Foarte curată. Foarte comodă. Foarte civilizată.

E drept că rusa se vorbește la tot pasul, judecând după faptul că rușii reprezintă circa o treime din populația țării, dă de bănuit faptul că „eliberatorii” n-au reușit să facă prea multă mizerie în această țară ordonată. Da, știu – nu e bine să generalizez și să cad pradă stereotipurilor. Și totuși, fiți de acord că vastul teritoriu „binecuvântat” de lumină care vine de la răsărit se deosebește  radical de Europa. Între Minsk și Amursk este foarte normal să vezi veceuri disfuncționale, oameni supărați în uniforme, vânzători cu chipuri impenetrabile și babuște care te măsoară din cap până-n picioare. Deci se poate și fără mizerie.

Orașul vechi (Vanatallinn) e un paradis turistic. În inima lui se află Curtea Regelui Danez. Orașul a fost danez în secolul XIII când danezii l-au dat în chirie teutonilor. Pe ăștea îi ținem minte în legătură cu bătălia de la Narva când cavalerii teutoni, sub greutatea armurilor s-au înecat în lacul Neva, fiind păcăliți de novgorodenii conduși de Alexandru. (Sau ăștea erau deja suedezii???) În tot cazul, Alexandru a devenit Nevski. Iar teutonii au rămas în Estonia, alături de estonieni, rezistând asediului condus de Ioan cel Groaznic. Petru cel Mare a stat în Estonia care i-a plăcut atât de tare încât a hotărât să se întoarcă aici și să nu mai plece. În secolul XIX estonienii și-au inventat un steag. L-au iubit în mod clandestin etalându-l pe la nunți și evenimente mondene. În 1918 el s-a legalizat. După eliberarea din 1940 estonienii au revenit la dragostea clandestină. Îl ascundeau sub cuvertură. Securiștii îl găseau și-i trimiteau pe stăpâni „la culcare” în Siberia.

Acum estonienii sunt europeni, folosesc smartcarduri, se bucură de standarde de viață mai înalte decât cele ale Portugaliei și uită treptat de Siberia. Doar că Siberia nu uită de estonieni. Deși drepturile le sunt apărate în fel și chip (inscripțiile bilingve sunt omniprezente), rușii din Estonia au fost reduși la statutul de „arabi” făcând statisticile criminalității și constituind un gen de a cincea coloană formată din admiratori ai lui Putin. De ce oamenii nu pot pur și simplu să se bucure de o viață mai bună?

Bucuria e un lucru greu. Cu cât mai mult te strădui cu atât mai puțină bucurie. În 2009 Estonia a fost cea mai nefericită țară din Europa. Cea mai fericită din Europa (în 2012) a fost Albania. Ca să nu-și strice bucuria cu statisticile proaste Estonia a renunțat să mai facă parte din acest clasament dubios. S-a focusat pe PIB și pe serviciile publice de calitate.

Beau un vin în cartierul Rotermanni și mă bucur de viață. Cartierul respectiv a căpătat a doua viață după ce uzinile au fost convertite în studiouri de design, restaurante și hotele. E un loc pe care londonezii și newyorkezii l-ar adopta fără să clipească. Uite-așa o soluție elegantă din punct de vedere arhitectural pentru zona din calea fluxului interminabil de pasageri care coboară de pe vapor și „prind coadă” la orașul vechi au găsit estonienii. Cu siguranță că oamenii ăștea știu ce-i aia plan urbanistic. Lucrurile se leagă în Tallinn într-un mod care mai apoi pare firesc. În timp ce noi chinuim de mai bine de un an strada pietonală.

Diferența e că estonienii nu se complică. Ei, când au o idee, chiar dacă nu e genială, se apucă să o implementeze. De obicei le iese bine fiindcă înainte de a sufleca mânicele se gândesc la toate chițibușurile. Nimic nu le scapă. Rezultatul iese genial chiar dacă ideea părea banală. Noi, din contră: ideile geniale ne vin la o halbă de bere. Ca regulă, le abandonăm. Dacă nu le abandonă, suflecăm mânecele. Ne apucăm de lucru înainte ca să facem socotelile. Ajustăm proiectul pe parcurs. Înlocuim piesele bune cu piesele ieftine. Iese banal, chiar dacă ideea părea genială. Așa și trăim.

O idee banală de-a estonienilor a fost să facă în orașul vechi un Centru al Literaturii pentru Copii. Îi mai țineți minte pe Manșon, Jumagheată și Barbă-de-Mușchi? Da, e vorba de eroii copilăriei noastre sovietice, personaje inventate de estonianul Eno Raud pentru cartea ilustrată de Edgar Valter. Încă mai am cartea. La parterul centrului (intrare gratis!) copiii pot privi desene animate făcute după cărțile autorilor estonieni. Pot intra într-o colibă și asculta sunetele naturii. Pot răsfoi edițiile vechi ilustrate cu suflet de Edgar Valter și alți ilustratori estonieni. Și pot împrumuta cărți din biblioteca muzeului. Etajul unu este pentru pentru expozițiile temporare. Mi s-a nimerit să vizitez expoziția unei desenatoare din Israel, Lena Renko (belarusă de orgine). Fascinant. Pe cerdac, generația tânără poate sta cuminte pe scaune personalizate cu desene haioase făcute de aceiași ilustratori. Sau își pot face de cap căci loc este destul. Noi îl avem pe Guguță ilustrat frumos de Isai Cârmu. Dar muzeu nu avem. Pentru că suntem geniali?

Estoniana este o limbă mai mult cântată decât vorbită. Nu seamănă cu nici o limbă cunoscută mie. Familia ugro-fină. Rudă cu finlandeza și ungara. O ascult în timp ce merg cu troleibuzul nr.6 spre Grădina Zoologică. Stațiile sunt anunțate de parcă s-ar apropia în vârful degetelor de pasageri, după care – hopa! s-ar deschide odată cu ușile printr-o explozie de veselie. Așa sunt stațiile estoniene. Ajung la menajerie. Spațiu mult, inclusiv și pentru animale. Stau de vorbă cu un stârc abisinian. Vrea să stabilească contacte culturale cu vecinul său – cocostârcul comun. O întreb de viață pe ursoaica polară. Se plânge de ursulețul ei care se poartă nasol, adolescent fiind. Mârâie dojenitor în direcția odraslei care tocmai a intrat cu fundul într-o roată și nu se poate elibera din ea. Le vorbesc animalelor în română căci asta e. Înțeleg.

În avionul care mă duce din cea mai nefericită țară din Europa în cea mai fericită, am noroc de un vecin guraliv. Bombăne într-una în estoniana lui. Nu-i tace gura nici atunci când mănâncă. De altfel, toți au terminat deja, el mai are. Vorbește cu vecinul din spate, vorbește cu vecina de alături, vorbește cu pasagerii din rândul de vizavi. Du-du-du și du-du-du. Încep să-mi revizui atitudinea față de limba estoniană. Sper că spune ceva interesant. Fețele estonienilor nu par a fi foarte fericite. La aterizare ni se spune good buy cu tradiționalul thank you very much.

„Veri muci, veri muci”, repetă ca un ecou sâcâitor estonianul. Banal.

August 14, 2014 Off

București, unde ești?

By in balcani, călătorii

Balcanii se trezesc la București dimineața devreme. O iau agale pe Calea Griviței spre Calea Victoriei. Balcanii sunt în fețele mahmure a cheflegiilor, în siluetele vagabonzilor de ocazie și în sunetele unui radiou care sparge dimineața în țăndări. Niște Balcani universali care ar rămâne la fel de balcanici chiar dacă i-ai întâlni într-o gară din Marseille sau Amsterdam. Nu ține de loc. Ține de spirit. În Calea Victoriei, ei încetează sau, mă rog, încetinesc să mai fie la fel, căci dincolo începe Micul Paris, dincolo sunt stâlpii înțelepciunii de la Humanitas Kretzulescu, iar mai jos de ei – Lipscanii te ademnesc la o cafea. Întâmplător, unicul local din Lipscani deschis la această oră matinală este Gyros. Tot un fel de Balcani.

În trenul Chișinău-București am cunoscut-o pe Doamna Mașa. Nu e Doamna Bovary, dar e personaj. Blondă, corpolentă, guralivă. În primul epizod, Doamna Mașa, barmeniță în vagonul-restaurant parlamenta nemțește cu niște turiști din Germania. Nemții, postați în fața tejghelei mâncau semințe de răsărită și se împotmoleau tot mai adânc în gestalt. La frontieră, barmenița mă rugă să le zic în engleză să meargă prin vagoanele lor căci vine controlul pașapoartelor. Nemțeasca ei se termina înainte de faza cu pașapoartele. Eine bier, eine schnapps… A apucat câte ceva din germană pe vremurile când bărbatul ei („răunișul” Vasile, prezent de fața locului în calitate de mecanic la căi ferate) făcea slujbă la Berlin. Dar ofițerul poliției de frontieră – tot doamnă – se descurcă foarte bine englezește și fără ajutorul nostru.

A trecut medicul, ne-a întrebat de sănătate. Ca să nu-l dezamăgim, ne-am plâns de căldură. A remarcat că în această privință medicina nu poate face nimic.

Epizodul doi. Deja pe pământ românesc. În vagonul-restaurant se cântă în slavona veche. Curioși, ieșim din cupeu ca să vedem care-i faza. În fața tejghelei stau doi croați care-i cântă Doamnei Mașa cu multă evlavie. Barmenița ascultă. În acest scenariu există ceva suprarealist. Intrăm în cupeu după care ieșim iarăși. Nu, nu ni s-a părut. Mai târziu ne înfruptăm din crenvurști și ouă prăjite. Doamna Mașa îmi „bagă” și-o bere Chișinău. E rece de la frigider.

Motivul pentru care m-am lansat în acest mini-blitzkrieg la București au fost librăriile. Mai exact, Vivian Maier, albumul de fotografii al căreia l-am ochit în librăria de carte englezească Anthony Frost, cea de lângă Humanitas Kretzulescu. Sau, dacă e să o luăm de la origini, motivul e Ion Grosu care-i vinovat fără vină de această pasiune mai recentă pentru fotografia alb-negru. Sau nici așa. Motivul e Nikos Economopoulos, fotograful grec care a zis că pentru a face o fotografie bună e nevoie să mergi dincolo de context. Ceea ce nu e ușor.

Dincolo de context e București. De fiecare dată când vizitez un oraș străin mă întreb ce-i cu el? Dihotomiile de tipul curat/murdar, modern/provincial, frumos/urât nu mă incită. În așa fel nu afli prea multe despre spiritului locului. Și sunt convins că fiecare oraș are un spirit al locului pe care îl poți desluși dacă ai suficientă răbdare. Cu București e mai complicat căci orașul nu-mi e tocmai străin. Am fost aici de atâtea ori încât îmi vine greu să separ actualitatea de nostalgia tarabelor la care se vindeau casete audio cu reproduceri piratate de la ECM pe vremea când eram student și-mi făceam practica de licență la București.

Cu fotografia e mai simplu. Stai la pândă și vânezi momentele vizuale. Le capturezi și apoi le descifrezi. Fotografia e o metodă de a descifra realitatea. Tarabele au plecat. Au venit la schimb grafitti. Bucureștenii au rămas. Au rămas expresiile de pe chipurile lor. Oameni grăbiți. Busy-busy. Oameni crispați. Zâmbesc rar, deși glumesc des. Ca pe vremurile lui Caragiale, cred. Oameni luminați la chip de înțelepciunea unui citat din cartea care se află deschisă pe masă. Alături de ceașca de cafea și carafa cu flori. Oameni care se respectă. Statutul social se măsoară în universități și se vede prin gaura din genunchiul blugilor. Oameni curioși până la un anumit punct.

Am să zic o banalitate dacă am să menționez că librăriile bucureștene mă compleșesc cu rafturile lor, cu terasele din spate și bericile din curte. De aceea n-am să zic nimic. Prietenii știu de ce.

La chindii, cu Vivian Maier în rucsac (și cu un vraf de Paul Bowles amestecat cu un Codrescu, un Hrabal și un Oz) mergem înapoi la Gara de Nord. Tot la vagonul 5, tot la Doamna Mașa. A văzut că citim și a apucat-o mila. Și imediat ne-a povestit cum a fost Doamna Mașa la nuntă în Iași (că doar n-o să citim tot drumul!). A fost invitată de un pasager care făcea naveta Iași-Chișinău vizitându-și logodnica basarabeancă. Navetistul a răbdat un an. După care a urmat invitația la nuntă. Doamna Mașa a fost cucerită de moda europeană de a pune pe masă atâta cât se mănâncă. Și a apreciat faptul că se dansează într-o veselie. Cavalerii își cereau permisiune de la Domnul Vasile care semna acceptul cu un oftat. „Dacă n-ai putere să mă dănțuiești, bate din palme!”

Doamna Mașa nu e o fotografie. E un text.

Tags: , , , , ,