March 6, 2019 0

Politicieni la limita unei crize de nervi

By in digresiuni

Ultimul bastion al democrației moldovenești – alegerile, a cedat. Despre „libertatea și corectitudinea” lor nu se poate vorbi decât punând aceste noțiuni în ghilimele și asta în pofida declarațiilor oficialilor de la OSCE care au văzut (cum sunt aduși votanți din partea stângă a Nistrului) dar nu s-au priceput (că aceste voturi au înclinat balanța în favoarea celor care deja se află la putere). Alte elemente constitutive ale acestui proces au fost compromise iremediabil cu mult înainte de desfășurarea scrutinului. Presa liberă și independentă este în mare parte controlată. Invalidarea rezultatelor alegerilor în Chișinău a arătat cum stăm în ceea ce privește loialitatea instituțiilor publice. E adevărat, sunt loiale. Dar nu față de propriul lor mandat și, desigur, nu față de cetățeni. Opinia votanților este irelevantă, integritatea candidaților este o ficțiune, justiția este manipulată după placul celor (celui) care o controlează.

Acest lucru nu e de mirare. Practica, bine șlefuită, a utilizării deputaților transfugi, deja a scos în vedere cât de relative sunt rezultatele alegerilor. Votezi un comunist și obții un pedist. Scamatoria respectivă se produce în spatele cortinei, acolo unde sunt folosite una din cele două formule magice pe care le are la îndemână cel-al-cărui-nume-nu-poate-fi-rostit. Ambele formule magice țin de lumea numerelor mari. Prima se măsoară în bani, cea de-a doua – în ani. Despre cum anume se folosesc aceste formule a vorbit public o deputată comunistă, doamna Elena Bodnarenco încă în 2016. Bineînțeles, niciun organ nu s-a autosesizat, fiindcă nici un organ nu funcționează în regim auto. (Pardon, CNA a citat-o pe doamnă în calitate de martor, însă, din prudență dânsa nu s-a prezentat, nevrând, probabil, ca oferta de bani să se transforme într-o ofertă de ani.) În rezultatul acestei magii avem ceea ce avem – un partid minoritar, ajunge să formeze un guvern majoritar. Mai merită oare să ieși la vot după ce ți se face una ca asta?

Speranța moare ultima, dar, în cele din urmă, tot moare. Pe 24 februarie am ieșit la vot. Un vot mixt. Alcătuit din elemente deosebite. Cel mai deosebit element a fost cel de factură criminală (deși, paradoxal, integru). Autorul (sau co-autorul) furtului secolului a împrăștiat pomeni la stânga și la dreapta, dar mai ales la stânga, astfel încât a rupt o bucată neașteptat de mare din electoratul care, prin definiție, ar fi revenit socialiștilor. Ce-i drept, Președintele (adesea suspendat) al Republicii Moldova și exponentul declarat al socialiștilor a promis propriului electorat (cândva demult) că va lupta împotriva oligarhilor aflați la putere. Poate că dânsul a și luptat după culise, dar acest lucru nu prea s-a observat. În tot cazul, inamicul, cu care, în funcție de conjunctură, a votat împreună pentru schimbarea sistemului electoral și alte chițibușlâcuri de acest gen, a prevalat. Poate că electoratul lui a tras concluzii. Sau poate că lupta cu sistemul oligarhic prin mijloace învățate în est, nu este atât de eficientă ca lupta cu mijloace învățate în vest.

Despre elementul „activ” al acestor alegeri se pot spune multe. Utilizarea factorului administrativ nu este o noutate. În acest sens orice partid de guvernământ a beneficiat, licit sau ilicit, de un start favorabil. De ce-ar fi pediștii o excepție, dacă atât comuniștii, cât și peledemiștii, au bătătorit anterior această cărărușă? Utilizarea canalelor mediatice private e de la sine înțeles, or atâta timp cât și Consiliul Coordonator al Audiovizualului nu face crize de loialitate, funcționarea acestor canale este asigurată bine-mersi. Un lucru doar trezește nedumerire: cum se face că partidul, care s-a clasat pe locul trei în rezultatul scrutinului, e cel care lansează invitații la guvernare? În condițiile când avem două partide de opoziție care împreună formează majoritatea acest lucru e, cel puțin, bizar și merită a fi examinat cu mai multă atenție.

În ceea ce privește blocul electoral ACUM poziția lor este oarecum limpede. Despre o coaliție de guvernare cu partidul împotriva căruia luptă, nu poate fi vorba. Mă și miră tupeul cu care această pseudo-soluție este lansată în spațiul public. În calitate de paravană, se vorbește de așa-zisul vector pro-european. Ca și cum pericolul din est este o amenințare iminentă. Ca și cum pedeul nu ar fi lăsat-o mai moale cu ambițiile europene în rezultatul criticilor bine-meritate din partea partenerilor din vest. Ca și cum adevărul și minciuna ar forma o pereche cât se poate de normală. Etcetera.

Tot așa, e clar de ce o coaliție cu celălalt partid, care se declară opus puterii, nu este dorită de ACUM. Socialiștii au stat alături de Platforma DA și PAS în Piața Marii Adunări Naționale în 2016. Alături, dar nu împreună. Mesajul anti-oligarhic, care i-a scos în piață pe votanții socialiștilor, a fost compromis într-un mod iremediabil. A rămas doar discursul putinist, incompatibil cu aspirațiile autenticilor pro-europeni. Respectiv, socialiștii nu sunt nici credibili, nici compatibili.

Partea tristă a acestei matematici este că incompatibilitățile de mai sus sunt în avantajul Partidului Democrat. El nici nu ascunde faptul că, urmare a invitațiilor (formale) la guvernare, va fi pusă în aplicare formula magică care a acționat fără greș în 2016. Dacă, printr-o minune, nici aceasta nu va funcționa, nu sunt de speriat nici alegerile anticipate. Atâta timp cât pârghiile administrative și mediatice, unde mai pui și infrastructura electorală și judiciară, sunt controlate de cel-al-cărui-nume-nu-poate-fi-rostit, următoarele alegeri nu au cum să producă surprize. Poate doar o ușoară durere de cap.

Respectiv (zic eu) avem de-a face cu un paradox. Din punct de vedere teoretic, există posibilitatea ca regimul odios al oligarhului să fie demontat. Cele două partide opozante puterii ar putea (teoretic) să ajungă la o înțelegere, prin care să curețe justiția, procuratura, CCA, CNA, CEC, de persoanele ale căror loialități politice sunt mai presus decât loialitatea față de cetățeni și să formeze astfel premisele unor alegeri anticipate libere și corecte, de astă dată fără ghilimele. Dar din punct de vedere practic, asemenea posibilitate nu e. Cine câștigă? Pede.

ACUM nu va face coaliție cu PD. Super. ACUM nu va face curte socialiștilor pentru o eventuală alianță tactică. E clar de ce. Dar nu e clar de ce socialiștii, adevărații perdanți ai acestui scrutin și falși luptători împotriva regimului oligarhic, nu fac încercarea, poate că disperată, de a propune o astfel de coaliție celor de la ACUM? Răspunsul se conține în întrebarea propriu-zisă: din cauza că sunt falși. Dar dacă ar risca să o facă, poate că se vor curăți de minciuni. Și poate că ceva s-ar schimba realmente în Republica Moldova. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, mingea s-ar afla pe jumătatea (ah, din păcate doar treimea) terenului pe care joacă ACUM și ar urma să decidă dânșii ce e mai presus: puritatea idealurilor sau promisiunea de a demonta acest regim. Căci dacă demontarea regimului nu se produce, întrebarea nu mai e cine câștigă, ci cine pierde. Și răspunsul este – noi. Cetățenii acestei amărâte țări. Cei care au votat pentru ACUM, PD, PSRM sau ȘOR.

Felicitări domnilor și doamnelor deputați.

Tags: , , ,

February 17, 2019 Off

Trecutul prezent, prezentul trecut

By in călătorii, eseuri

Era dimineață și în câteva ore urma să părăsim Berlinul. Am mers pe jos, în bătaia vântului, până la stația Friedrichstrasse, am urcat pe platformă. Am făcut câțiva pași spre extremitatea ei și, ca să vezi, de acolo se vedea limpede râul Spree, iar pe malurile lui, Reichstagul. Am chemat-o imediat pe Onorica să vadă și ea „minunea”. Dar cu siguranță că în afara Reichstagului mai erau multe „mistere” pe care n-am reușit să le dezlegăm. Ca întotdeauna, rămâne ceva pentru data viitoare.

Ceea ce n-am știut, bunăoară, a fost faptul că, în perioada când Berlinul era împărțit în două, stația din Friedrichstrasse era cunoscută în popor drept Palatul Lacrimilor. Gara de tren era la intersecția liniilor feroviare între Berlinul de vest și cel de est. Cineva pleca, cineva nu era lăsat să plece. Gara era construită în așa fel încât în spatele fiecărui trecător era câte o cameră de filmat. Orice mișcare era înregistrată, arhivată, studiată de agenții Stasi. Dinadins, designul interior al gării era conceput astfel, încât să te zăpăcească; liniile pereților nu erau paralele, iar orice tentativă de evadare te aducea negreșit în labele poliției secrete. Astăzi gara arată ca o gară oarecare – simplă, ergonomică.

În general, monumentele istorice ale Berlinului sunt gândite în așa fel, încât trecutul odios să nu fie dat uitării. La câteva sute de metri de Porțile Brandenburg, se află memorialul închinat victimelor Holocaustului. Trotuarele sunt încrestate cu niște tăblițe (stolpersteine) pe care este indicat numele, data nașterii și data morții victimelor represaliilor naziste. Din detaliile biografice este indicat unul singur – lagărul de exterminare, ultimul loc de reședință. Literalmente, nemții nu pot merge pe stradă fără a fi supuși unui examen de conștiință. Astea sunt greblele pe care am călcat o dată, prin urmare, să fie ultima.

Din păcate, trebuie să recunosc că în Republica Moldova lipsesc astfel de monumente. Iar și iar călcăm pe aceleași greble și nu învățăm niciodată. În cei 27 de ani de independență nu am avut niciun guvern care să-și trateze cu respect cetățenii. Cei de la care se fură îi votează pe tâlhari pentru niște firimituri aruncate cu neglijență de la masa boierului. Cătușele, de care ne-am izbăvit, atunci când ne-am eliberat din strânsoarea Marelui Urs, trezesc nostalgia uitucilor. Problema noastră e că nu se fură suficient, prea puțini oameni au fost deportați. Să vină cineva să ne elibereze de această libertate căci noi nu avem idee ce să facem cu ea!

S-a scurs o lună de când am plecat din Berlin. Poate ca să-mi prelungesc sejurul, fie el și virtual, în această perioadă am citit doar despre nemți.

1. Fallada

Am ales această carte dintr-o librărie Dussmann de pe Potsdamer Platz. „Singur în Berlin” era un titlu intrigant și nu mi-am dat seama că e vorba de aceeași carte pe care tata m-a îndemnat în repetate rânduri să o citesc. La noi e cunoscută sub denumirea „Fiecare moare singur”, e vorba de titlul original al romanului, care spune povestea unui cuplu din Germania nazistă. Sper că nu divulg prea mult adăugând că respectivul cuplu, pierzându-și fiul în primele luni a războiului declanșat de Hitler, își riscă viața scriind și răspândind cărți poștale cu mesaje anti-naziste.

Povestea te ține în priză, iar faptul că se bazează pe o istorie care s-a întâmplat aievea cu puțini ani înainte de apariția, în 1946, a romanului, îi conferă credibilitate. Cu toate astea, geniul lui Fallada stă dincolo de capacitatea de a prelucra artistic documentele din arhivă. Prin intermediul acestei povești, autorul dezvoltă o narațiune complexă și multi-dimensionată. Primo, rezistența oamenilor de bună credință în fața mașinăriei totalitariste a fost minimă, sporadică și neefectivă. Prea puțini erau cei, care au avut curajul să privească dincolo de slogane, prea multe acțiuni inițiate de aceștia au fost abandonate în fașă. Din cele peste 200 de cărți poștale scrise de Otto și Anna Quangel (în viața reală Otto și Elise Hampel) doar 18 nu ajung la Gestapo. Doar 18 au fost citite și înțelese. Întrebarea este dacă a meritat. Secundo, incapacitatea sistemului de a-i identifica imediat pe făptași nu a fost rezultatul unei solidarități eroice din partea celor din urmă, ci a deficiențelor inerente unui sistem construit pe minciună și frică. Piesele acestui sistem erau indivizii corupți, avizi și lași. Într-un fel, ei au fost adevărații autori ai propriului declin. Terzo, problema responsabilității colective. Povestea biblică despre distrugerea Sodomei și Gomorei e relevantă aici. Avraam i-a cerut lui Dumnezeu să scutească aceste orașe în cazul în care va găsi printre locuitorii lor 50 de oameni cinstiți. Același lucru e valabil și în cazul Germaniei naziste. Faptul că, deși puțini și slabi, nu toți au fost îngenunchiați de sistem, faptul că au fost unii care au rămas în picioare le dă nemților dreptul moral la a doua șansă. Poate că Otto și Anna Quangel nu au făcut mare lucru în sensul distrugerii lui Hitler. Dar au făcut mare lucru rămânând în picioare.

Au fost aspecte din biografia lui Hans Fallada care m-au uimit și m-au intrigat. N-am știut că în adolescență Rudolf Ditzen (Fallada e un pseudonim inspirat din personajele fraților Grimm) și-a omorât prietenul într-un duel care viza onoarea unei anonime. A fost internat într-o clinică psihiatrică. A trăit din scris. A colaborat cu o serie de ziare nemțești. S-a însurat cu o muncitoare. A devenit celebru datorită romanului „Încotro, omule?” despre încercările unui cuplu de a supraviețui în perioada crizei. Romanul a fost tradus imediat în engleză, iar peste doi ani s-a turnat un film la Hollywood. A fost morfinist. A divorțat. S-a recăsătorit. Tot cu o muncitoare.

În timpul dictaturii naziste a avut posibilitatea să emigreze, dar nu a făcut-o. Relațiile cu puterea erau complicate. A fost declarat autor indezirabil. Dar lui Goebbels i-a căzut tronc romanul „Gustav cel de Fier” și i-a cerut lui autorului continuarea. Fallada s-a făcut că-l scrie. În realitate, s-a pus pe băut, apoi a scris romanul „Bețivul”. De aici dezgustul pentru „jumătățile de măsură”. Ideea de a scrie povestea lui Otto și Elise Hampel i-a fost sugerată de ministrul culturii din Germania ocupată de sovietici. A scris-o în 24 de zile și a murit la câteva luni după terminarea romanului, înainte ca acesta să iasă de sub tipar.

2. Benjamin

Walter Benjamin e de-o altă făcătură. I-am citit eseurile din volumul „Strada cu sens unic” și recunosc că la început m-am simțit dezorientat. Abia după ce am văzut comentariul Hannei Arendt despre maniera de scris a lui Benjamin „care încearcă să încarce tot sensul într-o singură propoziție”, m-am simțit mai relaxat. Am perseverat, recitind aceiași propoziție de două-trei ori, iar când am ajuns la criticile literare, am dat de gust. Adevărul e că n-am întâlnit un cititor mai profund și mai informat al lui Kafka și Proust, iar anumite fragmente din eseurile dedicate acestor autori au fost adevărate revelații pentru mine.

Și iarăși, destinul acestui scriitor m-a făcut să mă cutremur de emoție. Din cauza orientării mistic-marxiste (ce tandem neașteptat) s-a recomandat destul de repede în calitate de persona non gratta la Berlin. Adevărul e că nu prea avea mijloace și o vreme a fost întreținut de părinți. Mediul era de intelectuali, deci nu se punea problema că ar fi fost descurajat într-ale scrisului. Unchiul său, bunăoară, a fost autorul testului IQ.

Din cauza ascensiunii la putere a naziștilor s-a refugiat la Paris. Însă, fiind evreu, nu a mai fost în siguranță nici acolo. După ocupația Parisului face cumva rost de documente false, care-i deschid ușa spre America cu condiția că reușește să treacă clandestin în Portugalia. Din păcate, după trecerea frontierei franco-spaniole, poliția lui Franco amenință să-l predea naziștilor. Walter Benjamin își pune capăt zilelor în camera din Hotel de Francia, luând o supradoză de morfină. Asta s-a întâmplat în noaptea din 26 septembrie 1940. La drept vorbind, autoritățile spaniole au fost într-atât de șocate de acest incident, încât le-a permis trecerea celorlalți refugiați din grupul din care făcuse parte Benjamin. Se poate spune că nu a murit degeaba.

3. Arendt

Eram pe punctul să încep o aventură frumoasă cu cele șapte volume ale lui Proust din „Căutarea timpului pierdut”, dar simțeam că istoria nu se încheie aici. Am hotărât să citesc mai întâi eseul Hannei Arendt despre banalitatea răului. Desigur, puteam să o iau pe scurtătură. Despre capturarea lui Adolf Eichmann și judecata acestuia în Ierusalim se tratează și în filmul „Operațiunea Finale”, apărut recent. Și mă bucur că nu am făcut-o. Căci pelicula, deși se bazează pe o „istorie reală”, țese atâtea fabricații, încât vizionarea ei înainte de lecturarea volumului scris de Arendt m-ar fi teleportat într-o dimensiune distorsionată a realității.

Realitatea este că eseul a provocat multă controversă cu prilejul publicării lui în 1962. Evreii au respins din capul locului „banalitatea” răului de parcă mutatis mutandi și suferințele a șase milioane de evrei exterminați în lagărele naziste ar deveni, în consecință, banale. Dar nu despre asta e vorba în eseu. Adolf Eichmann, nazistul care a instrumentat soluția finală (exterminarea evreilor) nu a omorât cu mâna lui pe nimeni și nu a emis nici un ordin în acest sens. Din punctul lui de vedere, ordinele veneau „de sus” adică de la Hitler, prin intermediul lui Himmler, iar pe timpuri de război ordinele nu se discută, ci se execută. Prin urmare, problema morală care stătea în fața judecății era să demonstreze vinovăția unui funcționar ascultător, care în condițiile unor legi criminale, nu făcea altceva decât să le execute cu zel.

Să nu fie cu echivoc: Eichmann era vinovat. Faptul că, personal, el nu-i ura pe evrei, nu e o scuză. Faptul că-și atribuia salvarea a câteva sute de mii de evrei, facilitându-le exilul, nu e o circumstanță atenuantă. În final s-a întâmplat ce s-a întâmplat – evreii au fost masacrați într-un act de genocid fără precedent. Iar participarea activă la acest genocid este o crimă oricum nu ai întoarce-o. Regula morală în asemenea situații spune așa: dacă ți se pune pistolul la tâmplă și ți se poruncește să omori prietenul, datoria ta e să-l omori pe cel care ți-a pus pistolul la tâmplă. Dar una e morala și alta e legea.

See the source image

Din punct de vedere juridic, judecata lui Eichmann la Ierusalim a fost un fapt fără precedent. Procesele de la Nürnberg au fost instrumentate de țările aliate care au ieșit victorioase în război. Legile după care s-au desfășurat aceste procese au fost adoptate post-factum, dar altă soluție nu se putea de imaginat: doar nu era să-i judeci pe criminalii de război după legile criminale ale Germaniei naziste? La drept vorbind, dacă o „crimă de război” este definită drept un act de agresiune împotriva civililor, tratamentul degradant al prizonierilor de război sau o acțiune de proporții ce nu poate fi justificată din raționamente pur militare, țările victorioase aveau și ele mâinile murdare de sânge. Britanicii și americanii au bombardat Dresda când Germania nu mai era o amenințare. Sovieticii cu siguranță că nu-i îmbrăcau în pijamale pe prizonierii nemți. Iar despre utilizarea bombei atomice în Hiroshima și Nagasaki nici nu mai merită să vorbim. Unicul ce se poate spune în apărarea lor e că, cel puțin, nu ele au fost cele care au început.

În mod clar, „crimele de război” era un concept învechit. Ceea ce s-a produs la Ierusalim a fost încercarea de a pune pe ordinea zile noțiunea de „crime împotriva umanității”. Dar dacă despre asta este vorba, de ce anume la Ierusalim? De ce nu un tribunal internațional? Adevărul e că faptele fără precedent necesită soluții fără precedent. Or, dacă statul Israel nu și-ar fi asumat capturarea lui Eichmann din Argentina (ilegală), nu l-ar fi judecat și nu l-ar fi condamnat la sentință cu moarte, justiția ar fi fost trimisă la plimbare până la constituirea instituțiilor lipsă. Sau poate că definitiv.

În concluzie, luciditatea, cu care Hannah Arendt a tratat subiectul respectiv, o plasează în afara oricăror suspiciuni malițioase. Tonul este reținut, fiindcă evită presupuneri incriminatorii, nu sare la concluzii înainte de vreme. Dar lecturarea acestui eseu mi-a mai adus un beneficiu colateral. Din carte am aflat (în sfârșit!) cine anume a comis crimele, contra cui, când și în ce mod. Preconcepțiile, pe care le-am însușit din manualele de istorie care tratează propagandistic subiectul războiului, mă făceau să cred că toți naziștii și aliații acestora sunt vinovați în aceiași măsură. Acum aflu că, din fericire, italienii lui Mussolini nu-i exterminau pe evrei (acest lucru putea să se întâmple numai după ocupația Italiei de Germania nazistă); danezii, deși formal erau aliați, s-au opus vehement deportărilor; iar bulgarii, sub tutela naziștilor, au sabotat cu încăpățânare deportările forțate. Poate că fericirea nu e cuvântul potrivit. În schimb, aflu cu întristare, că românii lui Antonescu au dat dovadă de atâta zel în aplicarea soluției finale, încât chiar naziștii s-au văzut nevoiți să-i înfrâneze. Într-o odaie întunecată pisicile doar par a fi negre. Însă, din păcate, cele negre sunt ale noastre.

Încă un capitol din istorie pe care, noi, în Republica Moldova, dar și în România, preferăm să-l trecem cu vederea. Nu, Antonescu nu a fost o persoană controversată. A fost un criminal de război. Îmi pare rău că n-am știut acest lucru.

Acum pot să pun punct. Am extras din această călătorie și din cărțile pe care le-am citit ulterior niște lecții utile. Pentru mine și pentru noi. Dar mai mult pentru mine. Căci noi, din păcate, nu învățăm din greșelile altora. Noi nici dintre-ale noastre nu învățăm. Așa suntem noi.


Tags: , , , , , ,

February 9, 2019 Off

La zid

By in călătorii

Oare cum e să trăiești într-un oraș despărțit de un zid? Pare să fie o experiență terifiantă, traumatizantă pentru locuitorii unui astfel de oraș. Însă în 1987, când vizitam pentru prima oară Berlinul, eu nu mi-am pus această întrebare. Am privit Porțile Brandenburg cum privește boul poarta nouă, conștient că dincolo e altceva și e acel altceva e tabu. Eram învățați să nu punem întrebări. Sau poate că nu eram obișnuiți să le punem. Chiar și cu doi ani mai târziu, când jubilam în legătură cu căderea regimurilor comuniste din Europa de est, o făceam ascultând muzică din Pink Floyd, iar căderea zidului din Berlin nu a fost altceva decât un artificiu psihedelic care a însoțit acordurile finale.

Cu toate astea, zidul ăsta a fost o rană sângerândă. Într-a noua zi de la ridicarea lui, pe 22 august 1961, zidul a făcut prima victimă. Ida Siekmann, în vârstă de 59 de ani, a sărit de la etajul 4 a blocului în care locuia. Dacă ar fi rămas în viață, a doua zi ar fi împlinit 60 de ani. Ultima victimă a încercat să survoleze zidul într-un balon zburător pe 8 martie 1989. A căzut de la mare înălțime. Numele lui era Winfried Freudenberg, 32 de ani. Zidul a căzut cu opt luni mai târziu. Bilanț total: 239 morți. Majoritatea împușcați.

Ca idee, zidul a fost ridicat ca să oprească migrația nemților de la est la vest. Până la construcția zidului, în Occident au fugit circa 3,5 milioane de germani. Nota bene pentru Președintele Republicii Moldova: toți fugeau din est în vest și nici unul – din vest în est.

În dimineața zilei de după concert, cu treizeci de ani după căderea zidului din Berlin, eu și cu Onorica așteptam liftul la etajul patru din hotelașul nostru de pe Oranienburgstrasee. Lângă lift, Helle, care-i un buldog francez, făcea tentative de amor cu piciorul meu drept. Stăpâna buldogului, o nemțoaică reținută, încerca să scuze comportamentul animalului. Nu aveam timp pentru dulcegării. Misiunea noastră era să vizităm East Side Gallery – cea mai lungă porțiune din Zidul Berlinului, care a fost dată pe mâna artiștilor. Ușile liftului s-au deschis, însă cabina era plină vârf de spanioli care se agitau vehement. Helle (și stăpâna sa) au rămas lângă lift, noi am coborât pe scări.

Piesa de rezistență de pe Zidul Berlinului e un graffitti gigantic care-l reprezintă pe Leonid Brejnev pupându-l pe buze pe liderul Germaniei de Est, Erich Honecker. Acum râdem, dar în 1979 când s-a produs „pupătura istorică” nu era de râs. În acel 1979 de pomină, eu eram elev în clasa zero. Coboram docil spre școala numărul unu din capitala de nord a RSSM și eram întâmpinat de un poster uriaș pe care, sub portretul lui Brejnev, scria cu litere de-o șchioapă: МИРУ – МИР. Din cauza faptului că ruseasca mea era învățată de la copiii vecinilor din mahala, eu nu prea dibuiam logica enunțului. Păcii – pace? Dar nu am pus nicio întrebare. Cât despre Brejnev, în închipuirea mea de copil, el era împăratul roșu, or de împărat nu se cuvine să râzi, chiar și atunci când e gol. Prin urmare, „pupătura istorică” e o operă post-modernistă în toată puterea cuvântului. Ne-am prins, râdem, suntem liberi să o facem. Iar zidul din fața noastră stă bine ca să ne amintească de rătăcirile noastre ridicole. Tot cu litere de-o șchioapă „pupătura” e însoțită de un mesaj și mai tranșant: Dumnezeule, ajută-mă să supraviețuiesc această dragoste muritoare! Acum cine mai are chef să râdă?

Următorul nostru obiectiv strategic este un muzeu micuț aflat în vecinătatea Bisericii Sf. Nicolae, cea mai veche din Berlin. Muzeul este dedicat unui mare artist de importanță locală. Este vorba despre Heinrich Zille, caricaturist și fotograf amator. Nu are faima unui Picasso, dar judecând după pozele și schițele expuse în muzeu, are un spirit pe potriva-i. Creativ, liber, provocator.

Seria de schițe, pe care le examinăm cu mare interes, este dedicată copiilor străzii. Ștrengari, murdari, pișorcoși, vagabonzi, copiii respectivi sunt mascota Berlinului din anii ’20 ai secolului trecut. O perioadă grea pentru Germania. Retribuțiile de război au îngenuncheat-o. Dar sminteala nazistă încă nu i-a tulburat pe nemți. O bucă de ciupit e o alternativă jalnică în comparație cu niște crenvurști zemoși, iar un păhărel de schnaps iese întotdeauna învingător. Cu toate astea, schițele evită pateticul victimizării. În scenele stradale există viață. Leben und leben lassen. Morala este suspendată, trecutul este anulat, viitorul – vom trăi și vom vedea! Prezentul însăși este trăit într-o veselie, iar incapacitatea de a planifica pe termen mediu sau lung, îi eliberează pe amărăștenii nemți de falsele prejudecăți.

See the source image

Zille a avut buna cuviință să moară în 1929, neajungând să cunoască ororile nazismului. La aniversarea lui de 70 de ani, cu un an înainte de moarte, a fost omagiat de întregul Berlin. Caricaturile lui, adevărate romane grafice, erau bine cunoscute publicului german. Urmându-și impulsul artistic, Heinrich Zille a făcut, fără ca s-o știe, portretul unei epoci importante pentru Germania.

Iar noi observăm cu recunoștință că, după ce-am vizitat Zidul Berlinului și Muzeul Zille, ideea pe care-o avusem despre nemți devine tot mai nuanțată. Rămâne să ne lămurim ce-a fost cu nazismul, cum de o națiune, în fond, civilizată, a admis, ba nu doar a admis.. a fost autoarea unei catastrofe? Mintea noastră, bombardată de imagini din arhivă, recunoaște cu ușurință scenele de război sau din lagărele de concentrare. Dar, la urma urmei, cum a fost viața nemților de rând sub Hitler? La acest capitol, facem rost de un roman de Hans Fallada, „Fiecare moare singur”. Citim, vedem.

Între timp îi observăm cu interes pe berlinezi. La prima vedere, nu-ți dai seama dacă poartă rușinea în suflet. Sunt oarecum mai retrași, în tot cazul nu fac gălăgie. Merg preocupați pe stradă, fiecare cu treaba lui, se poartă civilizat. Oare se simt responsabili de crimele pe care le-au săvârșit părinții lor? Italienii sau spaniolii, de pildă sunt mai tot timpul pe punctul de a lega o conversație. Englezii își deznoadă limba prin puburi, în schimb umorul specific este asul din mâneca lor. Despre francezi se poate spune că-s nițeluș cam snobi, cel puțin în materie culinară. Nemții nu-s nici guralivi, nici gurmanzi, iar proverbialul „umor german” semnalează în primul rând lipsa acestuia. Un lucru, însă, la care se pricep foarte bine, este berea.

Seara, întregim cercetarea noastră antropologică cu o vizită la un bar unde se toarnă bere artizanală. Curios lucru – încă de prin secolul 15 bavarezii au adoptat o lege despre puritatea berii. Malț, hamei și apă pură – au decretat bavarezii, urzind în secret să păstreze celelalte tipuri de cereale pentru scopuri mai nobile. Legea purității berii a fost copiată de alte landuri germane și rămâne în vigoare până în prezent. Mai mult ca atât, după reunificarea Germaniei, puritatea berii a fost subiectul unor dezbateri încinse în Bundestag. Chestia e că nemții din est au avut tupeul să producă bere brună, folosind în acest sens zahăr caramelizat. În cele din urmă li s-a permis o excepție. Poate că acesta e motivul pentru care în Berlinul de est se acceptă și niște rețete mai îndrăznețe. Noi, bunăoară, suntem înnebuniți după IPA și cerem barmanului o recomandare.

—Iată asta cu aromă de citrice este preferată mea, se pronunță amabil barmanul.

—Și a doua preferință care ar fi?, întreb eu ca să gustăm din mai multe.

A doua după preferință lipsește din stoc și, respectiv, mă mulțumesc cu un porter produs în Estonia.

—Să știi că iarna pică foarte bine. E ceva mai tare.

Amabilitate impecabilă. Orice alegere din meniul de beri este încurajată într-un fel sau altul de barmanul neamț. Îmi place cum trântește halbele pe tejghea. Fără sfială. Cu multă siguranță. Ca un neamț care a lăsat în urmă rușinea nazismului și patimile comunismului. Tânăr. Bărbos. Confident. Bonvivant. Neamțul zilei de mâine.

Într-un roman de Amos Oz, un evreu trecut prin multe rostește o frază pe care mi-o amintesc aproximativ așa: „Să trăim și să construim pacea așa cum putem mai bine. Într-o zi poate că îi vom ierta pe nemți. Dar dacă ei se vor ierta primii, noi n-o să-i mai iertăm niciodată.” Înțeleg ce zice. Dar îmi place mult mai tare leben und leben lassen. Poate deja e timpul?

Tags: , , , ,

February 4, 2019 Off

Din nou în Berlin

By in călătorii

Când dorul de ulicioarele-i neexplorate devine imperativ. Când iarna basarabeană capătă nuanțe maronii. Când așteptarea e un ghem destrăbălat de ațe. Când ființa iubită face atâția și atâția ani. Iar cadoul cere înălțime. Iar ațele cer cordele. Iar maroniul cerșește lumină. Iar cele patru unghere ale odăii îl caută pe al cincilea. Atunci mergi la Berlin.

Brusc așa. Fără să stai mult timp pe gânduri. Luându-te la harță cu ambuteiajele din capitală ca să ajungi la timp, la timp, la timp. Acolo în aer, el se măsoară altfel. El, timpul. Decolăm la timp. Aterizăm la timp. Timpul e cu noi, atât cât mergem într-o nouă călătorie. Nu – a fost cândva. Nu – va fi odată. Aici. Acum. La Berlin.

Am cumpărat bilete la metrou care-s valabile pentru următoarele 72 de ore și examinăm cu interes ruta.

—Dacă mergeți la Alexanderplatz, veniți după mine. Acolo cobor și eu.

Conaționalul nostru are păr sur (ca și mine), ochi albaștri (ca ai mei) și locuiește de douăzeci de ani la Berlin. Examinez pe furiș pantofii eleganți din piele, care n-au cunoscut maroniul iernilor moldovenești. În douăzeci de ani, basarabeanul nostru a devenit neamț. Integrat. Prosper. Se plânge de vremea din Berlin. Acum ninge, acum plouă. Iar cele șapte grade promise se duc naibii căci mai mereu suflă vântul dinspre Marea Baltică. Umezeală. Dar coborâm la Fridriechstrasse, la următoare stație după Alexanderplatz. De acolo pe jos, traversând un pod peste râul Spree. Făcând dreapta pe Oranienburgstrasse.

Primul lucru după ce ne cazăm (căci am promis!) mergem să mâncăm supiță pho la restaurantul vietnamez pe care l-am ochit mai devreme. Un fenomen acești vietnamezi din Berlin. În Mitte, cartierul boem de la nord de Spree, îi întâlnești la tot pasul și se pare că s-au aciuat aici încă de pe timpurile când zidul separa orașul de est de cel de vest. Republica Democrată Germană își ajuta aliații, oferindu-le burse de studii. Vietnamezii au venit la învățătură cu ceasuri de mână, casete audio, gume de mestecat. Știu asta din proprie experiență, fiindcă am avut ocazia să vizitez orașul înainte de căderea zidului. I-am cumpărat un ceas verișoarei mele. Respectiv, mie mi-am luat casete și gume. Între timp, vietnamezii și-au adus aici rudele, care încet-încet au format o minoritate distinctă. Acum specialitatea lor sunt restaurantele. Interesant lucru, mă gândesc. Londonezii îi au pe indieni, parizienii pe magrebieni. O fațetă atractivă a globalizării, nu? Asia de după colț. Sau Africa din curte.

Avem la dispoziție o grămadă de timp până la începutul concertului de la Filarmonică și, dat fiind că biletele la metrou ne permit să facem oricâte escale dorim, tragem o raită pe la Porțile Brandenburg. Coborâm în stație pe Unter den Linden. În tren o voce ne avertizează într-o germană mieroasă că ușile se închid. În piață, un individ urlă într-o germană înfricoșătoare slogane electorale. Ne ia cu fiori. Ai zice că acuși-acuși începe. Cum ce? Blitzkrieg. Al treilea mondial. Ceva de genul. Să fugim! Să ne ascundem! Tipul care urlă are o tăbliță agațată de gât și, după ce prindem curaj (noroc că era singur), ne dăm mai aproape. Să vezi tu minunea. Sloganele urlate de insul respectiv erau împotriva anti-semitismului. Dar tonul? Mi-am adus aminte de o scenă dintr-un film cu Charlie Chaplin când acesta, un sărman ovreu, își spune păsul de la tribună. Iar cuvintele care-i țâșnesc din gură în scurtă vreme se transformă în apeluri violente. Mulțimea e hipnotizată. O voce care-ți pătrunde în adâncurile conștiinței și trezește bestia din tine. Curat Hitler. O fi tribuna de vină? Categoric, germana e o limbă căreia îi face bine să fie șoptită la ureche. Nu așa!

La Filarmonică. Suntem prea devreme, dar intrăm oricum căci înăuntru nu plouă. Lăsăm hainele la vestiar. Femeia mea, superbă, într-o bluză roșie. Eu cu papillon. Tot roșu. Asistăm la o conferință, dar nu pricepem nimic căci nu există traducere. Facem ceea ce nu cere cunoașterea germanei, examinăm publicul. Fiind, la rândul nostru, examinați de nemți. În mod clar, ieșim din tipar. În afară de noi (latini? slavi?), mai există trei perechi alogene: doi japonezi, o negresă în compania unui intelectual neamț și două iranience. Publicul german e format din intelectuali de specialitate – ochelari, sacouri, eșarfe (dacă e vorba de doamne), urechi muzicale, ținută verticală. Sporovăială ca între prieteni, un pahar de bere cu scuzele de rigoare, solemnitate reținută.

În sală, suntem rugați să nu tușim și să aplaudăm doar la sfârșitul fiecărei secțiuni. Ca înadins, exact atunci când nu e cazul, simt un gâdilat perfid în gât, dar regula e regulă. Altminteri, Mozart e de adormit copiii, în schimb Haas, Ligeti și Nielsen deschid niște potecuțe de mai mare dragul. Îi asculți ca și cum te-ai vedea într-o poieniță, înconjurat de tot felul de jivine. Acum auzi amurgul, acum – vântul din sălcii. O vulpiță se strecoară prin tufiș. O rățușcă își strigă ultimul cântec. Cvintetul, format din instrumente de suflat la a 30-a aniversare, e pus pe șotii. Nu suntem cunoscători, dar învățăm repede ce înseamnă o glumă muzicală. Aplauzele care marchează pauzele dintre secțiuni sunt mai mult radioase decât furtunoase. Deși, sunt însoțite de o furtună de tuse. Așa-s intelectualii. Șubrezi.

Pe final, considerăm concertul „o experiență grozavă” și regretăm că astfel de evenimente nu au figurat mai des pe traseele noastre. Dar de acum încolo, păzea filarmonici, opere și baleturi! Am dat de gust. Am învățat să vă savurăm. Promis!

După concert nemții se duc la culcare, poate. Dar noi nu suntem nemți. Suntem la Berlin și vrem bere. Și mâncare. Îi ofer Onoricăi o plimbare pe Rosenthaler Strasse. O fac pe ghidul. Îi arăt Hackesche Höfe, îi arăt gelateria unde-am cumpărat înghețată artizanală astă vară, când am mers la Berlin cu copiii, îi arăt hotelul la care am stat și restaurantul District Mot, care mi-a adus aminte de ulicioarele din Hanoi. Acum nu, dar vara era încropit cu taburete roșii și albastre, fix ca în Vietnam. Ne oprim la Fam Dang, unicul local care mai e deschis la ora asta, vietnamez desigur, dar cel puțin berea-i nemțească. Ea îmi zice danke schön dar când să plecăm, ultimii din local, îmi face semn spre taxiul pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: Plan B.

—Haha, zic eu, dar nu mă las convins.

Acum că n-o mai fac pe ghidul, întoarcerea la hotelul nostru de pe Oranienburgstrasse e floare la ureche. Sau? Pe întuneric toate pisicile sunt negre, respectiv, ratăm scurtătura. Dar ce mai contează căci tot la Berlin suntem. La Berlin! La Berlin!!! Și mâine dimineața tot la Berlin vom fi! Se poate de dorit ceva mai mult ca atât?

Tags: , ,

June 21, 2018 Off

Circul judelui dresat

By in digresiuni

Consternarea e un moft în Republica Moldova. Care-o fi superlativul ei… stupoarea? Moft și ăla. De la atâta uzură, nervul care aprinde beculețele de rigoare în zonele subcorticale nu mai funcționează. Poate la elevii claselor primare, că la ei nervul încă-i virgin, dar la adulți tot e nevoie de un stimulent, genul „măi, să fie…”.  Pe acesta l-am consumat în timp ce urmăream argumentele domnului Adrian Candu în Parlament vis-a-vis de construcția Arenelor Stăuceni. Că ceva nu e în regulă pe Tărâmul Mioritic o știam de multă de vreme, dar e suficient să-ți imaginezi luptele de gladiatori din suburbia Chișinăului și să contrapui imaginea dată cu ruinele stadionului republican căruia destinul îi hărăzește să devină terioriul american și înțelegi că legile bunului-simț au fost demult abrogate, iar normalitatea e un oaspete rar pe această „gură de rai”. Și nici nu costă scump arena, ne asigură Adrian Candru, circa 200 milioane dolari, găsim și buget, nici nu o să simțiți! Ultima dată când speakerul ne-a promis că nu o să simțim nimic, era vorba despre datoria publică care a crescut, ca urmare a furtului miliardului cu 10 la sută din PIB, de la 27.3 la 37.5%. Voi ați simțit?

Aici domnul Candu are dreptate. Noi deja nu mai simțim nimic. Holbăm inerțial ochii la decizia Judecătoriei Chișinău prin care sunt invalidate alegerile locale. Motivația e grotescă: ambii candidați au chemat cetățenii să iasă la vot în „Ziua Tăcerii”. Sună cumva mistic și sacrosant această fărădelege: atât domnul Năstase (câștigătorul), cât și oponentul acestuia din Partidul Socialiștilor au încălcat un tabu, au „spart tăcerea”. Vacarmul produs de dânșii, i-a determinat pe oameni chiar să voteze și aceștia au votat… greșit! E logic, potrivit doamnei Berdilo, să îndreptăm greșeala, folosindu-ne de un tertip, să-i trimitem în pisici pe cei peste 50 de mii de locuitori ai capitale, care l-au votat pe Năstase și care nu cumva să le fie cu supărare, căci se vor regăsi în compania altor 50 de mii de locuitori, care l-au votat pe Ceban. Decizia judecătoarei mai pe șleau e că votul cetățenilor nu contează, contează dacă votul e corect sau nu. Și cine decide dacă votul e corect sau nu? Normal că nu alegătorii, căci ce înțeleg ei în politică.

Corectitudinea votului poate fi stabilită de unicul om care face ceva în, din și pentru țara asta, cel care a numit-o, direct sau prin nijlocitori, în funcția de judecător. Doar lui, unicului și ultimului arbitru, doamna judecătoare îi dă socoteală. Legislația e pentru motivație. Poporul e spectatorul.

Câteva luni în urmă (când nervul consternării mai dădea semne de viață) eu mă întrebam naiv de ce acești judecători, numiți așa cum au fost numiți, nu fac o răzmeriță? Să decidă dânșii și dânsele așa cum le dictează sovistea și, nu în ultimul rând, legile, la care cică se pricep. Ce li s-ar putea întâmpla? Din funcție nu-i scoți cu una cu două, se bucură de imunități, se pricep să se restabilească în fotoliu cât ai zice pește… Care-i treaba? Treaba e că se tem de represalii. Cazul Dominică Manole e o ilustrație vie pentru cei care și-au imaginat că justiția poate fi independentă.

Dici doamna judecătoare Berdilo a procedat așa cum i-a dictat instinctul de autoconservare, s-a conformat (că doar nu e unica!) și i-a făcut pe plac șefului de facto. A anulat greșeala. Un vot neautorizat de șeful e un vot greșit.

Bun, dar cui bono? De ce i-ar trebui șefului o asemenea poantă? Cum zicea (aproape onest) contracanditatul Ion Ceban, situația respectivă e cumva în favoarea domnului Năstase, care în loc să fie primar (șoferii și pietonii din capitală fac front comun împotriva primarilor de orice factură, mai ales când aceștea au doar un an să îndrepte ceea ce-i strâmb de la natură), va fi protestatar, coagulând rândurile nemulțumiților. Premierul Filip (și el aproape onest) a remarcat că guvernanții nu au nevoie de așa ceva căci e de la sine înțeles, că se va arăta cu degetul la ei. Unicii capabili să se consterneze, ambasadorii străini au zis că așa ceva nu se poate, iar câteva mii de simpatizanți ai opoziției anti-oligarhice s-au rupt de la ecranele televizoarelor (unde Uruguayul bătea previzibil Arabia Saudită) și au ieșit în piață.

Unicul care n-a fost întrebat e cel fără alibi. Șeful, dacă ar fi făcut o criză de sinceritate, ar fi admis cu zâmbetul pe buze: nu vă temeți, e doar un exercițiu. Un proiect-pilot în preajma alegerilor parlamentare. Ca să punem la punct niște strategii electorale, să vedem cine și cum reacționează, să pregătim arsenalul tactic etc. Curtea de apel va pune capăt acestui proiect-pilot chiar astăzi. Iar replicarea lui în masă se va produce în noiembrie curent, în strictă conformitate cu Legislația.

Tags: , ,

May 30, 2018 Off

Arderea trecutului

By in comori, eseuri

Era o zi ploioasă de martie și eu aveam puțin peste douăzeci de ani. Bucureștiul de la începutul anilor ’90 era un oraș care abia de reușea să se dezmorțească după lunga iarnă comunistă. Primăvara se lăsa anunțată prin tarabele pline cu cărți și casete piratate. Favoritele mele erau cele de la ECM. John McLaughlin, Egberto Gismonti și, bineînțeles, Garbarek. Mi-ar fi plăcut să inventez o schemă prin care să le pot împrumuta fără să le plătesc, dar vânzătorii ambulanți nu erau nici ei fraieri. L-am descoperit pe un autor care se numea Petru Popescu și care era un fel de Castaneda al românilor, căci călătorise pe Amazon și a trăit o vreme cu indienii din junglă. Între timp, un amic de-al meu (Dumnezeu să-l ierte căci acum câțiva ani a fost victima unui accident de mașină) a descoperit un chioșc în Drumul Taberei unde puteai cumpăra vin ieftin care îmbăta foarte tare.

Ca urmare a celor două descoperiri convergente din ajun mă aflam în biserica Kretzulescu, singur, cu Petru Popescu pe post de psaltire și capul pe cale să-mi plesnească. Știu, la biserică nu mergi ca să citești, dar fiindcă nu mai era nimeni și scaunele aveau acel punct de sprijin pentru carte (iar afară ploua!) mi-am zis că poate n-o fi un mare păcat. Adevărul e că am fost captivat din prima și lectura a mers ca pe unt, iar capul a încetat să mă mai doară. Citeam despre ritualurile enigmatice ale oamenilor-pisică și mă simțeam strămutat într-o altă lume, misterioasă și exotică unde, ce-i drept, ploua la fel de des ca și-n București.

Am aflat, așadar, că tribul mayoruna din jungla Amazonului trăia într-un fel de comunism paradisiac și arhaic, împărțind totul între ei – uneltele, săgețile, copiii, nevestele și, respectiv, bărbații. Iar pentru cazurile speciale, când cineva se încumeta să țină la ceva sau cineva ca la un lucru care-i aparține, aveau un ritual pe potrivă: arderea trecutului. O dată la câțiva ani, toate uneltele, armele, hainele erau adunate grămadă în mijlocul satului unde urmau să fie arse, sfărâmate, făcute praf și pulbere. Aceiași soartă o aveau și colibele – arse până la temelie. La fel și carnetul cu notițe a doctorului Popescu. Ca printr-o minune, au fost cruțați ochelarii doctorului. Poate că oamenii-pisică considerau că-s parte din el. După care tribul se muta într-un loc nou, familiile erau combinate altfel și totul pornea de la zero absolut.

…Mi-am adus aminte de acest fragment cu prilejul lansării „Formelor geometrice” de Vladimir Bulat. Cartea conține un eseu despre sculptorul basarabean Dumitru Russu-Scvorțov. Un sculptor uitat de toată lumea. Dar nu și de Vladimir, care m-a invitat să vorbesc la a sa lansare. I-am zis că am să improvizez. El a zis că anume asta și vrea. Și am imporvizat, pornind de la fragmentul despre indienii din tribul mayoruna. Chestia e că basarabenii din secolul XXI împărtășesc, oarecum pradoxal, principiile și valorile oamenilor-pisică.

Nu mă refer aici la proprietatea privată, non-existentă pentru unii concetățeni mai hrăpăreți, care, ca prin magie, convertesc economiile oamenilor în datorie publică și se autodefinesc ca „elită politică” a țării. Mă refer la această ardere a trecutului, practicată cu atâta entuziasm de stânga și de dreapta politică. Bine, că mai întâi au fost sovieticii care au distrus cu multă sârguință ceea ce am fi putut numi orașul istoric, suplinind spațiile vacante cu așa „capodopere” cum e Clădirea Guvernului. Ceva a mai rămas totuși. Dar, poftim, Uniunea Sovietică a pierit, dar nu și tiparele pe care le-a creat. Pe Lenin nu-l regret. Îi stă bine acolo unde stă, la umbra copacilor de la Moldexpo. Dar Marx și Engels, așezați pe o băncuță de sculptorul Lazăr Dubinovschi, au meritat o soartă mai bună.

Hai să admitem: mulți din noi și-ar fi dorit ca bucata de timp cuprinsă între 1945 și 1991 să nu fi existat. Dar a existat. Unii din noi ar accepta fără să clipească ca tot ceea ce s-a creat în această perioadă să fie decupat, distrus, ars, uitat. Dar ar rămâne o gaură neagră. Nu ar mai fi nici Busuioc, nici Druță, nici Dubinovschi. Poate că pe teritoriul viran s-ar naște ceva nou?

Un modernist pur-sânge, compozitorul și dirijorul francez Pierre Boulez a zis odată că pentru ca să fie cu putință de a crea ceva nou în artă e nevoie ca Louvre-ul să piară în flăcări. Eu înțeleg asta la figurat. Pentru a crea ceva nou e nevoie să ne desprindem de dogmă, iar Louvre e o dogmă. Eu îmi imaginez că Brâncuși, lucrând la ale sale forme esențiale, s-a văzut obligat să elimine, decojind ceapa, toate ideile preconcepute despre sculptură: modernismul, clasicismul, barocul… Ceea ce a rămas este esența sculpturii, coloana infinită, pe care nu putem să ne-o imaginăm altfel decât în felul care a gândit-o Brâncuși. Inevitabil, vor fi alți sculptori care vor fi obligați să-l „decojească” pe Brâncuși pentru ca, la rândul lor, să re-descopere esența sculpturii. Cu toate astea, Louvre-ul rămâne undeva, acolo, ca un punct de referință, întreg și nesupus încercării focului. Din păcate, basarabenii din secolul XXI și oamenii-pisică din jungla amazoniană, înțeleg totul la modul propriu. Și dau fuga după chibrituri.

Intuiția mea a fost că Vladimir Bulat se opune acestei arderi a trecutului și iată că prin demersul său l-a scos din flăcările uitării pe sculptorul Russu-Scvorțov, care, dincolo de statuia lui Lenin (decapitată într-o curte din Călărași) s-a jucat cu formele geometrice pe care le putem admira, anonome cum sunt, în scuarul Teatrului de Operă și Balet. Oare de câte ori am trecut pe lângă ele fără să mă întreb oare cine le-a făcut și le-a amplasat acolo? Acum știu.

Faptul că lansarea s-a produs în Muzeul de Artă e oarecum simbolic. Și aici avem de-a face cu o formă de rezistență împotriva arderii trecutului. Până la re-deschiderea lui în toamna lui 2016, trăiam cu impresia că pictura și sculptura basarabeană fac și ele parte din spațiul viran. O gaură neagră în care nu crește fir de iarbă. Un spațiu atât de neted încât, neavând ce face, îți vine să faci valiza și să pleci. Fiindcă aici nu e nimic, nu a fost nimic, nu e posibil să faci ceva. Dar ca să vezi, tablourile au fost scoase din arhivă, expuse vederii și, uimiți ne-am convins că greșisem, că spațiul nu e deloc viran, cutare l-a influiențat pe cutare și cutare a preluat ștafeta și a dus-o mai departe. Pentru ca ceva nou să fie cu putință, avem nevoie de astfel de puncte de referință, avem nevoie de un trecut.

Am simțit că recuperarea lui Russu-Scvorțov este o mică dar importantă victorie. O atribui lui Vladimir Bulat și-l felicit pentru asta. Din păcate însă, orice victorie în Republica Moldova nu se dă fără o înfrângere pe potriva-i. Iată că în paralel cu lansarea cărții, se producea, la câteva cartiere distanță, demolarea unui edificiu istoric la intersecția străzilor Alexandru cel Bun și Mihai Eminescu. Cică-i de după 1945 și, prin urmare,  nu face parte din patrimoniul cultural. Oamenii-pisică au tras această linie.

Un pas înainte. Doi înapoi.

Tags: , , , , ,

January 27, 2018 Off

Noapte bună, Republica Moldova

By in digresiuni

Obișnuiesc să beau cafeaua la taraba de la colțul străzii. Mă cunosc de multă vreme cu personalul și ei știu că de obicei cer câte un espresso. Negru, cu un pachet de zahăr. De cele mai dese ori nu trebuie să spun nimic, e suficient să aștept. Uneori în fața mea stau niște tineri, trei sau patru, care își consumă cafeaua fără să se depărteze de tejghea. Discută despre chestiuni de partid. „Ce mai faci, măi, Boris Denisovici”, povestește unul o întâmplare celor din partid. „Măi, Vasea,  m-am zaibit” cică răspunde Boris Denisovici. Tinerii sunt îmbrăcați în geci de piele, sub ele au costum la patru ace, cravată albastră. Am impresia că sunt din PD. Nu trag cu urechea, pur și simplu îmi aștept cafeaua, ca de obicei.

Astăzi am privit un film american din anii ’70. „Toți oamenii președintelui”, poate l-ați văzut. Robert Redford și Dustin Hoffman. Genial. Geniali. L-am privit din cauza unui articol în care se trata despre alt film, nominalizat la Oscar sau ceva de genul, și care era comparat cu insistență cu cel amintit. Prim urmare, m-am gândit că ar fi bine să recuperez.

Privindu-l așa, mă tot gândeam la un lucru: de ce așa ceva nu e posibil în Republica Moldova? O investigație jurnalistică super-buper care să producă senzație și să răstoarne scaune! Mi-am dat seama că nu e vorba de deontologia jurnalistică. Sigur, e mai bine să verifici două surse și, înainte ca materialul să fie bun de tipar, să te asiguri că factologia este impecabilă. Din păcate, pe la noi se omite să fie consultat dicționarul explicativ al limbii române, dară-mi-te a doua sursă! Dar treacă. Înțeleg. Lumea e grăbită. Și chiar dacă n-ar fi. Ce s-ar întâmpla?

Ilan Shor este adorat de vulgul din Orhei, iar faptul că numele lui este trecut cu ață roșie prin primul raport Krall nu a avut nici un impact. „Guri rele” a zis lumea din Orhei. „Omul e bun. E de-al nostru” mulțumiți de nu mai știu ce – un pom de crăciun, cadouri, focuri de artificii? Eu înțeleg că dânsul dă nume și potrivit unor articole de legislație este protejat ca martor. Asemenea practici nu sunt neobișnuite. Ce este neobișnuit însă, e faptul că dânsul ocupă o funcție publică (nu se cuvine să avem o interdicție în acest sens?), și că averea lui nu este confiscată.

Evident, în Republica Moldova funcționează supremația legii. Normal că funcția e deținută și averea e intactă atâta timp cât dosarul lui Shor se află la traducere, or atâta timp cât vinovăția nu este demonstrată, omul de jure este nevinovat. Faptul că de jure nu se potrivește cu de facto e ceva cu care deja ne-am obișnuit.

Acum poftim, raportul Krall 2 nu se va publica. Tragedie? Nu știu. Ar fi bine să aflăm din ce cauză. Presupun că pe lângă numele lui Ilan Shor mai figurează și altele. Poate că multe. Fiindcă poți să prostești cu ușurință raionul Orhei, dar e mai complicat să prostești o țară întreagă. O fi asta? Nu, nu cred. Nu se publică pentru că nu se publică. Și se poate invoca cu ușurință faptul că publicarea lui va tergiversa investigația penală.

Am prins la radio o știre despre faptul că activitatea Centrului Național Anticorupție a condus la recuperarea în bugetul public a 46 milioane lei în anul 2017. E salutabil faptul că CNA își măsoară performanța în lei, dar cifra de 46 milioane și miliardul furat nu se potrivesc. Un miliard! De dolari! Alo!

M-am abătut de la temă. Să recapitulăm: dispunem de informații precum că miliardul e furat. Știm persoană care a orchestrat furtul respectiv. Cunoaștem că sunt implicate și alte persoane pe care autorul tranzacției le-a denunțat organelor de urmărire penală. Vlad Filat stă în închisoare. Dorin Chirtoacă stă în închisoare (din alte motive). Miliardul furat stă în zone offshore. Shor e primar la Orhei. Procurorul general e numit de PD. PD e controlat de Vlad Plahotniuc. Vlad Plahotniuc anunță la cele patru-cinci canale de televiziune (pe care le are în buzunar) ce va face mâine Guvernul Republicii Moldova (pe care îl are în buzunar). Vorbim în continuare despre deontologia jurnalistică?

Scaunele care zboară în SUA în rezultatul unor investigații jurnalistice nu zboară și în Republica Moldova. De ce? Sunt de vină jurnaliștii? Unii, da. Sunt de vină organele de urmărire penală (procuratura, CNA) care-și coordonează mersul investigației cu angajatorul? Posibil, dar nu e suficient. E de vină Plahotniuc? Bineînțeles, doar că atâta timp cât nu e demonstrat… De cine? De jure.

Dramatismul situației din Republica Moldova este faptul că e de vină poporul. Se zice așa: fiecare popor își are guvernanții pe care îi merită. Și uite că noi,  din punct de vedere statistic, îi merităm pe ăștia. Pe ăștia  care introduc votul mixt ca să mai rupă de pe unde pică. Pe ăștia care se fac că nu plouă când se fură miliardul. Pe ăștia care organizează concerte și târguri de Crăciun. Pe ăștia care mimează vectorul european. Și pe ăștia care se ploconesc lui Putin și care împreună cu primii fac un duet desăvârșit, impecabil, halucinant. Spectatorii, poporul adică, privesc hipnotizați. Și-i acceptă.

Noapte bună, Republica Moldova.

Tags: , , , , ,

December 11, 2017 Off

Utopia

By in asia de sud-est, călătorii

La început Laos nu era parte din plan. Îi lipsea un Borodbudur sau un Angkor. Trei timbre cu elefănței – cu asta mi se asocia Laosul din copilărie. Istorie, natură – nu prea cred. Dar știu că prietena mea era mai mult ispitită de Laos decât de Thailanda. Și ideea a venit ca din senin, să vezi tu unde – în Myanmar, pe malul lacului Inle. A fost un înger care mi-a șoptit ceva la ureche și eu cum să nu repet din urma lui. Dar ce-ar fi dacă…

Din Thailanda în Laos și înapoi. Atâta timp cât rezolvăm cu permisul de re-intrare. Aceasta era condiția sine qua non. Valizele noastre supraponderale au fost lăsate la hotelul din Bangkok. Adică nu puteam pleca fără ele.

—Reintrare? Nu n-am auzit, zice ofițerul și dă să ne ia pașapoartele.

—Nu, că noi fără permis de reintrare nu ieșim din țară.

—Stați că întreb, că eu sunt prima zi aici.

Într-adevăr, biroul unde se eliberau permisele de reintrare era exact după controlul pașapoartelor, adică după ieșire. Am ieșit. Nu e musai să aibă și logică, principalul e că s-a rezolvat cât ai zice pește sau, mă rog, așa se spune, căci în realitate nu o singură ștampilă ni s-a aplicat în pașaport. Zborul în sine a durat aproximativ o oră. Am aterizat în Luang Prabang pe la trei, am terminat cu formalitățile și într-un sfert de oră am ajuns la hotel. E o localitate mică, are doar 55 mii locuitori. Dar în alte privințe e mare – intră în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Orașul vechi e situat pe o peninsulă formată la intersecția râului Mekong și a micuțului său afluent Nam Khan. Din vârful muntelui Phu Si orașul se vede ca-n palmă. Bine că nici muntele nu e munte – un delușor cu ambiții în mijlocul micuței urbe. Ne urcăm pe vârful lui în dimineața zilei următoare. În vârf e un templu budist. Privești în jos și ai impresia că ai de-a face cu harta Pădurii de o Sută de Acri: poftim Colțul lui Winnie Pooh, poftim casa lui Tigrliă, ceva mai la est – locuința lui Grohi. Când eram mic o știam pe de rost, la hartă Pădurii de o Sută de Acri mă refer. Iar în următoarele două zile o să ajungem să cunoaștem pe de rost geografia orașului Luang Prabang.

Deocamdată coborâm de pe muntele-deal. De-a lungul scărilor sunt copaci de magnolii, iar la poalele muntelui e un copac important. Un arbore bodhi dăruit de Guvernul Indiei. Ne așezăm pe o băncuță. Închidem ochii. Auzim cum cad frunzele. Frunzele au duritatea lemnului. La cădere ele pocnesc ciudat, de parcă ar fi cineva care se furișează pe la spate.

—Cum se scrie cuvântul „iubire”? întrebă Grohi.

—Nu se scrie… se simte, răspunse Pooh.

Poc-poc, fac frunzele.

Încotro s-au îndreptat Grohi și Pooh nu e mare secret. Am mers să catalogăm templele  budiste, începând cu Wat Xieng Mouane și terminând cu Wat Xieng Thong. În primul din ele am văzut trei pionieri. Cu cravate roșii, bucuroși nevoie mare că nu se află la ore. Camarazii hoinăreau îmbrățișați prin mănăstire și contrastul dintre cravatele lor roșii și straiele portocalii ale călugării ofereau o perspectivă curioasă asupra culturii laoțiene. Socialismul și budismul într-o armonie nebănuită, paradoxală la prima vedere. Dar același lucru l-am observat și în Vietnam. Viitorul luminos și siguranța zile de mâine versus mantrele budiste și economia de piață. Coabitând! Armonios!?

Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice s-a crezut că socialismul e terminat. Poftim – trăiește! În China, Vietnam, Laos. Asta dacă e să ne referim la socialismul cu față umană, căci Coreea de Nord e un caz clinic. Poate că merită examinat sub lentilă. În esență – o formă de dublu-gândit. Marxism-leninismul oriental a luat o întorsătură neobișnuită de când Deng Xiaoping a proclamat că nu contează de ce culoare e pisica atâta timp cât poate să prindă șoareci. Liderii de partid din Laos fac cursuri de marxism la Hanoi, dar se pare că învață din manuale tipărite la Washington. Abolirea banilor, a proprietății private – asta nu; sunt mai degrabă interesați de promovarea investițiilor străine directe (aici Thailanda se bate cu China) și de păstrarea puterii în mâinile elitei birocratice. Într-un fel e și acesta un model de organizare a societății – atâta timp cât se reușește perpetuarea unei meritocrații. Faptul că Republica Populară Democrată Laos nu e o democrație sui generis e altă mâncare de pește. Cel puțin copiii merg la școală, iar femeile sunt respectate. Că dacă copiii s-ar droga, iar femeile s-ar prostitua, e cert că această „democrație” nu ar mai fi la fel de populară.

Emblematic, mergem să bem o cafea la un local care se numește Utopia. Parcă zicea Slavoj Žižek odată că e datoria intelectualilor de stânga să inventeze o nouă utopie și iat-o deja inventată… în Laos. Un spațiu superb de altfel, o grădină de bambuși pe malul râulețului Nam Khan. În cursul zilei e loc de meditație, iar noaptea e club. Vrei – stai la masă, vrei te întinzi pe o rogojină cu o cărțulie în mână. Cafeaua laoțiană e la fel de tare ca cea vietnameză, dar e cumva mai aromată. Socialism sau ba, dar cafeaua, baghetele, mezelurile, vinurile s-au perpetuat în Indochina. Indiferent de culoarea pisicii cum ar veni.

Dar lipsește ceva în acest paradis de seră – cărțile! Nu am dat de nicio librărie serioasă în orășel și nu e vorba de mecanismul cererii și ofertei. E alt mecanism la mijloc – cenzura. Poți face orice în grădina Domnului, dar de Arborele Cunoașterii nu e voie să te atingi. Și pentru ca să fie mai sigur, Arborele Cunoașterii e scos din grădină afară. Pe final am găsit totuși una – le aeroport, în zona duty free. Că dacă tot e pentru cei care pleacă din paradis…

În seara dinainte de plecare mergem la cină într-un local simplu care se numește Hehe. Comandăm mâncare laoțiană, care, apropo, nu e rea. O fetiță zglobie se joacă printre mese și ne privește cu coada ochiului. La masa vecină doi laoțieni mănâncă cârnat și beau bere. Începe să plouă. Ne mutăm tacâmurile la masa laoțienilor. Fetița vine și ea.

În fața laoțienilor stă o căldărușă de gheață.

—Cârnatul ăsta, cum se numește la voi?

Tipul se uită nedumerit la noi, la cârnat, la halba de bere.

—Sausage, zice el.

—Ha, vedem că e sausage, dar cum îi ziceți în lao?

Tipul râde și ne zice un cuvânt cât o propoziție. Poate chiar e o propoziție. Încercăm să o implicăm și pe fetiță.

—Cum te chiamă, păpușico?

—Kii, zice. Șterpelind un cubuleț de gheață din căldărușă. Hrum-hrum. Și pe tine cum te cheamă?

—O-no-ri-ca, zice prietena mea pe silabe.

Fetița râde și mai ia un cub de gheață. „O-no-ri-ca”.

—Și câți ani ai?

—Treizeci și cinci, zice Kii.

—Chiar??? Treizeci și cinci? Arăți foarte bine. Ia arată pe degețele câți ani ai.

Mânuța lui Kii e din nou în căldare. O scoate și ne arată trei degete. Prietena mea i-l desface pe al patrulea și pe al cincilea. Păpușica dă afirmativ din cap. Ia un cârnat și-l bagă în căldarea cu gheață. Tipul cu cârnatul mută căldărușa la masa vecină. Ștrengara apucă paharul cu bere.

—Nu-nu-nu,  îi zice prietena mea.

—Nu-nu-nu, zice Kii.

Ploița ba se oprea, ba se pornea din nou. Am luat un moto-ricșă până la hotel și, fiindcă pe podul de bambus nu se circulă cu moto-ricșa, am făcut un ocol prin tot orașul. Vântul ne zburlea pletele, stropii de ploaie se strecurau sub cămașă. O despărțire „udă”.

A doua zi am plecat din Laos. Apoi am plecat din Thailanda. Și, într-un fel din Asia.

Ce poți spune aici? Nu-mi rămâne decât să scriu o propoziție lungă-lungă care să cuprindă întreaga duzină de țări pe care am apucat să le vizităm pe durata proiectului nostru din Bangladesh, despre cum fiecare din ele a lăsat o amprentă în sufletul nostru; o propoziție într-atât de lungă încât să înghită tristețea despărțirii, să concentreze toate impresiile într-un singur cuvânt, un semn de exclamație poate, unul pe care să-l poți strecura în buzunar și să-l scoți oricând la lumină; o propoziție care să conțină o promisiune fermă de a reveni cândva, cumva, și să nu menționeze, dar categoric să nu menționeze cuvântul „sfârșit”.

Mă gândesc la Odiseu. Mă gândesc la Kavafis.

„Când pornești în drumul spre Ithaca
Roagă-te să-ți fie calea lungă,
Plină de aventuri, plină de descoperiri…”

Plină de zen.

Tags: , , ,

December 6, 2017 Off

Cel mai frumos asfințit de pe Terra

By in asia de sud-est, călătorii

Iarăși în mașină, pe drum, spre Ayutthaya. Vechea capitală e la nord de Bangkok, nu foarte departe, ajungem într-o oră și ceva. Ațipesc. Văd un vis. Îl uit. Dar primul lucru pe care-l fac după ce mă trezesc (suntem la o benzinărie) este să verific dacă am la mine cartela de memorie pentru aparatul de fotografiat. Îmi aduc aminte brusc că am lăsat-o în laptop după ce am încărcat fotografiile. Îmi aduc aminte în timp ce verific și, poftim, cartela nu e. Într-adevăr am lăsat-o în laptop. Intră șoferul (a mers să se ușureze) și-l întreb dacă putem opri la vreun magazin de electronice, oricare, unul de telefonie mobilă bunăoară, o cartelă de memorie nu e mare lucru. El înțelege, îmi face semn cu mâna spre 7 Eleven din fața benzinăriei. Intru, întreb. Da, bineînțeles că au cartele.

Ce ciudat. Nici n-am reușit să intru în panică că problema s-a rezolvat. Poate chiar prea repede. Totul se întâmplă prea repede. Încă ești aici și deja ești acolo. Ne apropiem de anticul templu Wat Yai Chaya Mongkol, deja am cumpărat biletele, iar eu încă-s în Bangladesh, încă-s în Jhenaidah, încă îmi mai fac griji de cum o să iasă totul în final și când colo – nu mai există final, e depășit, s-a terminat, totul a fost bine, suntem liberi!

Fac o micro-criză existențială, prietena mea pare să fie OK. Deja suntem în aeroportul Don Mueang, cu bilete spre Krabi, eu însă rămân în urmă. O apuc de mână, nu mă lăsa! dar distanța dintre noi crește, crește, crește. Am nevoie de o cafea. Am nevoie de o trezire. Îmi aduc aminte de scena din filmul lui Michelangelo Antonioni, „Dincolo de nori” se numea filmul, deci era vorba despre vechii incași, care făceau popas în Anzi ca sufletul să-i ajungă din urmă. Sufletul meu, unde ești? Hello?!!

Îl înțeleg. Sufletul nu acceptă că acest capitol e pe punctul să se sfârșească. Sufletul meu refuză sfârșitul. Se agață de trecut. Bântuie prin Oficiul Horticulturistului din Dhaka. Frunzărește începuturile. Câte? Vreo zece. Malaiezia, Cambodgia, Vietnam. Da, pe el îl gâdilă senzația că mai rămân multe de văzut, că după această misiune urmează alta, apoi încă una și tot așa înainte. Indonezia, Nepal, Singapore. Și mai departe ce urmează, ce? Ah, India. Ah, Myanmar. Acum Thailanda. Peste câteva zile – Laos. O, nu. „Eu rămân aici”, zice sufletul. „Rămân aici și punctum.”

În Krabi avem parte de o mică surpriză. Nu se poate ajunge cu taxiul la hotel, se află pe o peninsulă care-i despărțită de continent de un munte. Poate fi accesată doar pe apă.

—Ce facem? întreabă taximetristul, vă duc la cheiul din Aonang?

—Dar acolo găsim la sigur o barcă care să ne ducă la hotel?

—Păi normal, nu vă faceți nicio grijă. Stau toată noaptea barcagiii acolo. Vă tocmiți cu ei.

Ce ciudat. Să ajungi noaptea pe un chei și cauți o modalitate de a ajunge la hotel. Taximetristul nostru e vorbăreț și, ca să vezi, are o engleză impecabilă.

—Prim-ministrul nostru nu știe o boabă în engleză. A mers să se vadă cu Donald Trump și a stat alături de el 5 minute și a tăcut ca un molău. Cinci minute! Atât a rezistat Trump. Nici nu i-a strâns mâna la plecare.

—Da nu avea traducător?

—Ei, nu avea. Dar folos? Tot ce-a vrut să-i zică lui Trump e că are patru helicoptere de vânzare. Patru! Lui Trump!

—…

—E foarte greu acum pentru noi. Cu toate sancțiunile astea nu mai putem face comerț cu nimeni. SUA cumpără orezul din Vietnam, cumpără totul din Vietnam. Și din China. De la noi nimic.

Nouă ne-a scăpat se pare o pagina din istoria modernă a Thailandei.

—După revoluție ne-am bucurat ca niște proști. Credeam că vine omul ăsta și aduce pace. Că era mare tărăboi prin regiuni. Acum însă numai pace avem. În rest – nimic!

Exagerează puțin băiatul. Infrastructura e pusă la punct, la ce capitol vrei, Thailanda bate oricare din țările din regiune.

—Și în Krabi cât stați?

—Puțin. Ia două zile. Apoi zburăm în Luang Prabang.

—Oo! E foarte frumos în Laos. Numai că nu știu să gătească, laoțienii adică. Am stat în vacanță la un prieten și mai n-am murit de foame. Ei pun peștișorul în frunză de bananier și-atât, au isprăvit gătitul. Eu le-am zis: „Măi, băieți, ce-ar fi să vă fac niște curry?” Am trecut frontiera înapoi, am cumpărat toate celea și m-am întors să le fac curry.

—Le-a plăcut?

—Oo! Să vezi ce de tare le-a plăcut! În fiecare dimineață făceam naveta dincoace de frontieră și cumpăram ingrediente. Își lingeau degețelele. Dar e foarte frumos la ei.

Vorbim despre sistemul de pensii, despre asigurarea medicală. Cumva revenim la subiectul revoluției.

—Păi și de ce-ați făcut-o?

Taximetristul se scarpină la ceafă.

—Asta-i o discuție tare-tare lungă. Iar noi deja am ajuns.

Patru inși – barcagiii, un termos, două lampioane. Taxa este de 100 bahți de persoană, dar e nevoie de opt ca să pornim motorul. Noroc că s-au apropiat niște americani, de pe aceiași rută ca și noi.

—Ce facem, măi băieți, mergem?

Plătim dublu, dar tot mai bine decât să așteptăm miezul nopții pe chei. Urcăm în barcă. Americanul are un lampion portabil, îl agață de acoperișul bărcii. Plutim în confort.

—Voi de unde sunteți?

—Moldova.

—Wow.

Pe bune că a zis „wow” și nu părea din cei care confundă Moldova cu Maldivele.

—Și voi de unde sunteți?

—California.

—Wow.

Americanii urmau să stea două zile în Railay, după care își continuau circuitul spre Ko Lipe, așa-zisul „tiger trail” orice ar fi însemnând asta.

Plaja din Railey a fost aleasă cu maximă meticulozitate din miile de destinații pe care ți le oferă Thailanda. Am eliminat din prima Phuket și Pattaya – prea comerciale. Am scos variantele pentru surferi. Am vrut un golfuleț intim, înconjurat de stânci calcaroase, preferabil cu o insuliță cochetă pe mijloc. Pe toate astea le-am găsit în Railey. De apă ce să mai zis, eram încântați. Nici prea caldă, nici prea rece. Fără valuri. Lăptoasă. De culoarea jadului. Am intrat ambii, am intrat câte unul. Piscina de la hotel era un accesoriu inutil. Nu ne mai săturam de această plajă. Redusă la minimul necesar – apă, nisip, umbră. Fără șezlonguri sau umbreluțe. Ne-am așternut ștergarele sub coroana deasă a unui copac. Peste o oră ne-am tras mai aproape de gard. Încă peste o oră eram chiar sub gard. Loc era pentru fiecare.

După amiază apa totuși s-a retras. Crabi mici și crabi mijlocii gospodăreau acum pe plaja care s-a făcut de două ori mai mare. Un nor negru a apărut de după stâncă. Peste două ore a început să toarne cu găleata. Am căutat adăpost în restaurantul de alături. Eu am tras o fugă până la hotel după umbrelă, în timp ce prietena mea a rămas la restaurant.

Pe finalul cinei s-au aprins și felinarele agățate de ramurile copacilor. Cerul din indigo a început să se transforme în violet. Un violet dramatic, cu soarele, undeva acolo deasupra liniei orizontului zbătându-se în năvodul pescarului celest. Tăia din nori, se lupta pe viață și pe moarte. Să nu se stingă, să nu se stingă! Priveam vrăjiți acest spectacol, noi fiind fanii declarați ai luminii. Contururile negre ale bărcilor pescărești se legănau confuz la țărm ca niște biete animale domestice care au terminat de păscut și acum nu mai știu încotro s-o apuce. În sfârșit, soarele s-a lăsat bătut. Fără să scoată un sunet, un țârâit, nu ne-ar fi mirat dacă țipa. S-a lăsat pe fundul oceanului. Ca un pește mut.

A fost cel mai frumos asfințit pe care l-am văzut vreodată.

Închid ochii și-l revăd.

Tags: , , , ,

December 5, 2017 Off

Soi 44

By in asia de sud-est, călătorii

Ce n-ai zice, dar cele mai plăcute momente din Bangladesh se asociază cu plecarea din țară. Cum n-ai da. Poftim și acum – dimineață devreme, abia dacă știm cum ne cheamă, în schimb dispoziția e fulminantă. Chiar n-o să mai vedem acest aeroport niciodată? Ne așezăm în sala de așteptare, lângă chioșcul cu cărți. Fără ca să vrem tragem cu urechea la conversația vecinei noastre. Bengalezii nu pot să plece așa pur și simplu, fără o notă de dramatism, atunci când e vorba de ultimele apeluri înainte de decolare. Ne imaginăm pentru o clipă că noi suntem interlocutorii. În așa caz, discuția ar fi fost aproximativ următoarea:

—Onoricaa…

—Soriin…

—Onoriiicaaa!

—Sooriiin!!!

—Ce faaaci?

—Nimic. Dar tu ce faaaci?

—Iată aștept la aeroport. Ai mâncat?

—Acum mănânc. Dar tu ai mâncat?

—Încă nuuu…

Jale mare. Și n-ai cum să nu-i înțelegi pe oamenii ăștea. Nu-s obișnuiți să stea singurei. Zece membri de familie, douăzeci de vecini, cincizeci de gură-cască – ca minimum. Ăsta e anturajul „normal”. Pe mine mă apucă fobia când se face negru de oameni, pe ei – când rămân tête-à-tête cu valiza. Strașnice clipe.

Planul nostru e să ajungem la Bangkok, să stăm un pic în oraș, după care să luăm avionul spre Krabi. Să stăm pe plajă două zile și apoi, inshallah, să zburăm în Laos. Asta dacă avem noroc cu permisul de intrare, căci siamezii sunt un pic mai osebiți la acest capitol – dau viză turistică cu o singură intrare, iar dacă ții să ieși și să intri din nou, trebuie să aplici pentru acest permis în momentul plecării. O bizarerie totuși, dar asta-i situația.

Ne-am temut un pic de Bangkok. Să nu fie din cale afară de comercial. Să nu mișune prostituatele la orice colț de stradă. Houellebecq și Theroux sunt de vină. Adica na, cine caută – găsește, presupun. Noi n-am găsit nimic din toate astea. Un popor mai indiferent față de străini decât siamezii mai rar dacă întâlnești. Își văd de drumul lor și de viața lor. Sunt sătui pe semne. Farangii ăștea! Dar îi acceptă, căci fără ei, ce s-ar alege din economie? Nici urmă de curve. Masaaaz, chestii din astea, n-am auzit. Că nu există nu putem afirma, dar stau binișor în cartierele specializate pe vicii și, vorba președintelui, nu se „diorgăiesc”.

Seamănă un pic cu Tokyo, e prima mea impresie. Aceleași autostrăzi în patru niveluri. Orașul e jos, nu sus. Zgârie-norii împrăștiați prin tot orașul, cerul plumburiu gata să plesnească de ploaie, un asfințit prematur… În suburbii – moschei, în centru – pagode. Coborâm spre Chinatown,  căutăm hotelul Norn Yaowarat, ne cazăm.

Mai târziu, la balconaș… La câte balconașe din astea am stat noi numai Dumnezeu știe. Încercăm o numărătoare nouă: Hanoi, Istanbul, Agra, Yangon… Ăsta seamănă un pic cu cel din Yangon. Devenim nostalgici. În fața noastră e frontispiciul unei templu chinezesc. Poate nu templu. În tot cazul liniile acoperișului sunt curbate, peretele e de culoarea bordo, mucegaiul a apucat să deseneze niște covoare suprarealiste în partea din stânga. O pisică urcă pe acoperiș, îl parcurge de la un capăt la altul, se oprește nehotărâtă înainte ca să sară la balconul de vizavi.

La parter viața e în toi. Chiar sub noi se vând cuiburi de rândunică, un deliciu pentru chinezi. La cincizeci de metri e un local specializat pe aripi de rechin – alt deliciu. Chinezii sunt ai naibii de superstițioși, dacă li s-a insuflat că aripile de rechin îți prelungesc viața cu câțiva ani, scot bani peșin, nu contează cât de mult costă. Îi și vedem ingurgitând. Poftim: un an, încă unul, trei. Mai lăsați și pentru mâine câțiva! La restaurantele astea stradale se formează niște cozi nemaiîntâlnite, cincizeci-șaptezeci de candidați la viață veșnică în așteptarea unui taburet. Își comandă din toate câte puțin. Noi, farangii, mai modest – patru feluri, o sticlă cu bere, și pe-aici ne e drumul. Bine, că și ei sunt hrăpăreți, nu contează câte feluri au în față.

Eu fac 44 în seara asta. Aici, în Bangkok, împreună cu persoana care-mi este dragă. După ce am mâncat melci, midii și stridii. La un colț de masă, ceva mai încolo, la capătul străzii, vezi? După ce am tras o raită prin Kinokuniya, acest paradis al viermilor de bibiliotecă. Două volume de Sartre, unul de Hunter S. Thompson. Nu mai înghit noduri de vinovăție, s-a cicatrizat demult.

Ș-apoi dimineața, prima zi dintr-al patrușcincilea! Cum să nu te lași cuprins de acest instinct primar care te împinge să descoperi teritoriul noului, să-l colonizezi cu propriile tale amintiri, să ți-l faci parte din biografie? Bangkokul e la stânga, la dreapta, în față, în spate. Pașii vor hotărî ei singuri direcția, nu există una care să fie greșită. Te vor purta spre chei, acolo unde peste un sfert de oră te va lua în primire feribotul. Vei face câteva stații pe râul Chao Phraya în direcția Templului lui Buddha de Smarald și a Palatului Regal, cu linia orizontului marcată de zgârie-nori, lăsând în dreapta fastuosul Wat Arun. Regele și eu, eu și prietena mea. Vei continua pe jos până la Wat Pho după care vei traversa din nou râul spre Wat Arun, că n-o să te lase inima să-l ștergi de pe listă… Satisfăcuți, pașii de vor purta înapoi. Obosit, transpirat, fascinat… Poate fi ceva mai frumos decât asta?

Tags: , ,