April 15, 2014 0

Moshi moshi

By in digresiuni, povestiri

La început erau doar pantofii. Din piele întoarsă, moderat de prăfuiți, cu șireturile bine legate. Răbdători, pantofii staționau în fața raftului cu sosuri italiene în timp ce stăpânul lor examina studios etichetele. Pantaloni reiați, cămașă în carouri verzi-albastre, cu mâneca scurtă. Ceas Ulysse Nardin pe o mână bronzată. Acele ceasornicului indicau ora unșpe fără un sfert. Judecând după lumina din supermarket nu era clar dacă orele aparțin dimineții sau nopții. În cele din urmă sosul carbonara intră în compania bacsului de bere Sapporo, a pastelor, a prafului de parmezan, a șuncii și a ouălor. Ouăle erau ouate astăzi. Din difuzoare se auzea o muzică barocă. Haruki se opri în fața unui acvariu. Peștii mari îl priveau holbați dinăuntrul universului lor acvatic. Peștii mici se mișcau sincron în ritmul muzicii. Haruki împinse căruciorul de cumpărături pe direcția caselor supermarketului.

Câțiva stropi de ploaie îl ciupiră de obraz. Haruki privi norul. Fața lui nu trăda nici umbră de emoție. Poate doar o ezitare instantanee schițată de un calcul mașinal al distanței dintre supermarket și automobilul Subaru parcat la două cartiere. Umbrela, chiar și să fi fost la îndemână nu era de mare folos – două pachete de cumpărături îi atârnau de ambele brațe. Norul se deplasa subit în direcția nord-est. Haruki se retrase sub streașină. Un motan vărgat găsi de cuviință să părăsească spațiul public din fața supermarketului. Haruki simți un impuls să-l urmeze (ce caută un motan vărgat în jungla urbană?), dar pantofii îi porunciră să rămână. Totuși erau din piele întoarsă.

Un sfert de oră mai târziu Haruki porni motorul. Câteva picături reci i se strecurară după guler. Celelalte burezau pe volan și pe pantaloni. Norul stăruia deasupra zgârie-norilor, dar pe semne că nu mai era același. Poate că era fratele lui geamăn. Poate că era o rudă îndepărtată. Trăsăturile norilor sunt foarte incerte pentru noi, oamenii. Ștergătoarele de parbriz își făceau meseria. Tic-tac. Tic-tac. Tic.

Scriitorul își scoase produsele din pungi și le plasă în fața mașinii de scris de parcă aștepta din partea ei un gen de aprobare. Dar mașina de scris rămase impasibilă la poftele lumești. Vorbea doar atunci când scriitorul îi atingea tastele. Se auzi telefonul.

- Moshi moshi, răspunse Haruki-san.

Din receptor se auzea o tăcere adâncă. Atât de adâncă încât lui Haruki îi venea să arunce receptorul pe furcă și să alerge departe-departe. Doar la 42 km distanță de aparat s-ar fi putut simți în siguranță. Dar Haruki rămase țintuit locului. Privi cu coada ochiului mașina de scris încercând să facă o conexiune mentală dintre cele două aparate. Dar oricât de mult se străduia nu-i ieșea decât tăcere.

- Tu-tu-tu-tu…

Tăcerea era sparsă țăndări. Haruki își puse o cămașă albă, băgă în grabă produsele la frigider și ieși pe ușă fără să-i sufle o vorbă mașinii de scris. Nici măcar o privire.

La restaurantul din cartierul Shibuya, scriitorul cină în tovărășia unui quartet de jazz. Servea o jambalaya condimentată intens, stingându-i iuțeala cu o halbă de Kirin Ichiban. Quartetul interpreta ‘Round Midnight de Thelonious Monk. Este cea mai des înregistrată piesă din istoria jazzului. Versiunea cunoscută publicului larg vine din 1940, dar unii afrimă că are la bază o piesă mai veche pe care Thelonious o compuse la vârsta de 18 ani.

Pianistul era surpinzător de bun. Haruki se simțiea ca și cum ar privi dintr-un alt unghi un lucru cât se poate de familiar. Și atunci hotărî să-și mai comande o halbă.

Tags: , ,

April 1, 2014 Off

Cezar, etc.

By in digresiuni

Dacă Putin nu ar fi fost Putin, ar fi rămas Ucraina intactă?

Istoria, antică și modernă deopotrivă, conține lecții despre inevitabil. Să-l luăm pe Cezar. O personalitate de geniu, după unii. A lărgit hotarele Imperiului Roman, a introdus reforme economice, a stabilizat „situația”, a cucerit inimile muritorilor de rând. După alții – un tiran. A uzurpat puterea, a limitat libertățile, a ridiculizat democrația. Alții, inclusiv și tu, Brutus, i-au „administrat” un cuțit în spate în numele Republicii.

Inevitabil, locul tiranului a fost ocupat de un altul. Octavian. Tânăr, abil și bine-intenționat. A promis că va restabili drepturile și obligațiunile Senatului. Parțial, s-a ținut de cuvânt: a restabilit obligațiunile. De fiecare dată a fost prea devreme pentru a restabili și drepturile. A fost urmat de Tiberius. Mai puțin tânăr, mai puțin abil, rău-intenționat. Dar a promis și el că va restabili Republica. Nu a avut timp pentru asta. A fost urmat de Caligula. Care nu a avut comentarii la această temă. Nu a promis că va restabili nimic. S-a folosit de pâinea și cuțitul pe care le-a avut la îndemână aducând Roma în pragul unul colaps economic, militar, politic, moral și social. I s-a „administrat” și lui. Claudius, un supraviețuitor al tiraniilor în virtutea beteșugurilor cu care l-a hărăzit natura, avea mintea ascuțită. A scos Roma din default. Și a promis că va restabili Republica.

Dar vezi bine că niciodată nu se găsește un moment bun pentru asta. Ori e criză, ori e altceva. Dacă e criză ești prea prins în treburi ca să-ți pese de transferul puterii. Dacă nu e criză nu e nici o urgență, se poate și mai târziu, nu-i așa? Și atunci zici: voi restabili Republica de la o luni. Sau la anul. Sau după următoarea olimpiadă.

Să revenim la Cezar.

Trecerea de la democrație la tiranie era inevitabilă. Un imperiu nu putea fi guvernat la fel cum ai guverna un oraș, fie el și etern. Roma tocmai trecuse Alpii. Armata era un instrument, iar Cezar avea planuri. Și dacă nu se numea Cezar, s-ar fi numit Pompeius, dar a fi fost esențialmente aceeași mâncare de pește.

Prin urmare, ce e „cezar” dacă nu un receptacol al dorințelor iraționale a poporului, un păpușar iscusit, tras la rândul său de sforile istoriei. Și ce e „putin” dacă nu un păpușar tras de sforile iraționale ale poporului rus care-l creditează cu o creștere a popularității cu circa 30% pentru încălcarea tratatelor internaționale, amestecul în afacerile interne ale unor state suverane, izolarea Rusiei pe plan extern? Cu siguranță, în aceste condiții transferul puterii pe cale democratică se exclude din căpătâi. „Salvatorul națiunii” va suspenda alegerile din cauza specificului național. Temporar, până se mai limpezesc apele. Dar el va avea grijă să ca apele să nu se limpezească.

Respectiv, Crimeea 2 este ca și bătută în cuie. Iată așa o situație.

Tags: , , , , ,

March 21, 2014 Off

Kommunalka

By in digresiuni

Ne-am indignat ca de obicei. Am protestat vehement: să vezi tu obrăznicie! Putin a știulit o peninsulă care-i aparținea vecinului. Previzibil. Noi am privit perplex emisfera dreaptă a mapamondului. Crimeenii băteau din palme. Cezarul dădea lecții de istorie. Și-a amintit că pensinsula a fost cândva a lui. A fost făcută cadou după nuntă dar a uitat să-și amintească că după divorț averea a fost deja împărțită. S-a consultat telefonic cu tătarii cărora le-a mutat viza de reședință de câteva ori pe parcursul istoriei. Le-a pus țeava tancului la ureche ca să audă mai bine răspunsul afirmativ. I-a jelit pe coloniștii ruși care într-o bună dimineață s-au trezit dincolo de hotarele imperiului. Coloniștii cin peninsulă vărsau lacrimi de bucurie. Coloniștii de aiurea visau că visul poate deveni realitate.

Apoi am privit alarmați emisfera stângă a mapamondului. Lui Barack nu i-a venit să creadă. Nu se potrivea cu agenda electorală. Angela s-a simțit înșelată. Traian a retras pe neobservate proiectul inoportun. Au promis sancțiuni. Au promis că dacă Vladimir Vladimirovici nu va întoarce peninsula vor promite noi sancțiuni. Bursa de valori de la Moscova i-a crezut pe cuvânt. Putin a strâns din umeri. El crede în tancuri, nu în promisiuni. În plus că promisiunile se auzeau mai slab după aplauzele furtunoase de acasă și focurile de artificii din peninsulă.

Care sancțiuni dacă poporul e în culmea fericirii? Un peninsular juvenil a zis că e minunat. Uniunea Sovietică de la Minsk până la Alaska e minunat. Nu-i așa că-i minunat? Mi s-a făcut scârbă. Un „pațan” care nici măcar nu s-a născut în URSS!

După care m-am prins. Teritoriile dispersate geografic precum Transnistria, Crimeea, Abhazia au un numitor comun. În piețele centrale ale orașelor transnistrene, crimeene și abhaze Vladimir Ilici arată în continuare lumina de la răsărit. Pe aceste teritorii, statuile lui Lenin nu au fost date jos. Populația băștinașă a rămas loială principiilor și valorilor Uniunii Sovietice. Ei cred în continuare în egalitarism și în frăția popoarelor.

Noi ne-am modernizat. Noi credem în performanță, concurență, meritocrație, carieră politică, afaceri profitabile. Ei cred în veteranii de război și medaliile olimpice. Identitatea lor a refuzat modernizarea. Îmi aduc aminte clar discuțiile pe care le-am purtat odată cu niște colegi din Transnistria. La un pahar de vorbă ei au mărturisit că ceea ce ne reproșează ei nouă este că am luat-o prea repede înainte. Că am renunțat la veterani și la istoria comună.

Transnistrenii, crimeenii și abhazii sunt cei mai conservatori oameni de pe planetă. Lucrul acesta nu trebuie să fie cu mirare. În calitate de coloniști ei au fost priviți cu suspciune de populația locală. Nu s-au integrat. Și-au construit cetăți de fildeș după scheme nomenclaturiste ca să se simtă mai în siguranță printre noi. Și-au format un ethos propriu din cioburile sparte ale ideologiei comuniste.

Și acuma dacă ne închipuim că putem dialoga cu ei trebuie să le acceptăm această identitate. Trebuie să le permitem să se închine la propriile lor icoane. Trebuie să le vorbim despre frăția popoarelor europene și nu despre supremația legii. Trebuie să le explicăm egalitatea de șanse înainte de a le spune brașoave despre mâna invizibilă a economiei de piață. Însă, în cele din urmă, dacă ajungem la concluzia că identitățile noastre sunt ireconiciliabile, trebuie să ne obișnuim cu ideea că piața roșie nu se află la Bruxelles, și drumurile noastre se bifurcă. Caz în care le va explica Putin cum funcționează economia de piață, cine-i fratele mai mare și de ce-i gratis cașcavalul în capcana de șoareci.

 

March 3, 2014 Off

Putin și-o sapă

By in digresiuni

Lepanto. 1571 AD

Jertfire. Asediul Famagustei a durat un an. Cu mari pierderi pentru flota otomană. În iulie 1571 Căpitanul Marcantonio Bragadin a fost obligat să predea turcului cetatea venețiană aflată teritoriul Ciprului. În pofida torturilor nu s-a lăsat silit să se convertească. A fost jupoiat de viu de un gâde evreu, lucru care a precipitat expulzarea evreilor din Veneția. Pielea lui Bragadin a fost împăiată și expusă în porturile de pe coastele Adriaticii și a Egeei spre înficoșarea orășenilor.

Curaj. În toiul bătăliei de la Lepanto unui marinar care se lupta de partea Ligii Creștine i-a explodat grenada în mâină. I-a solicitat unui sclav de pe galeră să-i reteze mâna mutilată. Acela refuzând, marinarul și-a tăiat-o singur, a alergat la bucătărie unde și-a îmbrăcat pe ciunt carcasa unui pui. A luptat cu puiul îmbrăcat pe mână stângă. În dreapta ținea sabia.

Grotesc. Turcilor li s-au terminat amunițiile. Neavând nimic altceva la îndemână și-au încărcat puștile cu lămâi și portocale. Prăpădindu-se de râs, spaniolii le-au răspuns cu aceiași monedă: au cules „ghiulelele” vegetale de pe jos și au împușcat cu ele în direcția otomanilor.

Noblețe. Juan de Austria, câștigătorul bătăliei de la Lepanto și frate bastard al regelui Filip al II-a al Spaniei, i-a luat prizonieri pe fiii lui Ali Pașa, amiralul flotei otomane căzut în luptă. La rugămintea surorii acestora (i-a oferit totul) l-a eliberat pe cel rămas cu viață, trimițându-l la Istambul cu daruri și fără a pretinde recompensă. Sultantul a fost atât de mișcat de acest gest încât în loc de blesteme i-a trimis plecăciuni.

Așa zice Roger Crowley în „Imperiile mării”.

Crimeea. 2014 AD

Să zici că omenirea nu s-a schimbat înseamnă să fii optimist. Nimic din cele sus-menționate nu a rămas în picioare. Poate doar jerfirea. Doar că nu e vorba de jertfirea de sine, ci de jertfirea altora. Mijloacele propagandistice au devenit mai sofisticate. Cinismul – nelimitat. În 1571 pentru declanșarea unui război era nevoie de un pretext convingător. În 2014 Rusia atacă Ucraina întru „apărarea drepturilor populației rusofone”. Ce-i asta? Război preemtiv? Drepturile au fost deja încălcate sau rușii atacă așa, pentru orice eventualitate?

Anexarea Crimeei nu e în interesul Federației Ruse. Chiar dacă rușii ar ieși „victorioși” din acest război rușinos, ar fi o victorie care le va aduce și mai mulți dușmani, va declanșa războiul rece cu Occidentul, va consolida aderența Ucrainei la vectorul european (fie și prin faptul că aceasta va deveni mai omogenă). Pe termen lung, o Ucraină împărțită între est și vest este mai convenabilă Rusiei decât o Cortină de Fier la Perekop. Pe termen lung, Ucraina poate fi aliatul Federanției Ruse în interiorul Uniunii Europene. Pe termen lung, balanța se poate înclina din nou în favoarea estului.

Pentru că resemnarea nu se numără printre virtuțile rusești ar fi fost logic să ne așteptăm (chiar și lunaticului nu-i poate fi refuzată o logică) ca Federația Rusă să bată tobele până ce în Ucraina se va declanșa război civil, iar Occidentul va trimite pacificatori. Rușii ar urma să fie parte din „soluție” în calitate de garant al uneia din părțile beligerante. În acest sens, au avut precedente binecunoscute publicului larg.

Numai că Federația Rusă nu mai gândește rațonal. Rusia e jucăria lui Putin. Iar Putin nu vrea să bată tobele. El jucării mai sofisticate: tancuri, televiziune, petrol și jocuri olimpice. Putin, potrivit diagnosticului centrului clinic german, a pierdut orice contact cu realitatea. Medvedev despre Yanukovici: este președintele legitim al Ucrainei cu „avtoritet” miniscul. „Avtoritetul” reprezintă o valoare în civilizația euroasiatică. La fel gândește Lukașenka, Nazarbayev. La fel gândea Yanukovich, dar altfel gândeau ucrainenii. „Avtoritetul” trebuie reafirmat continuu, arătând poporului cine-i mai tare. Doar că și „avtoritetul” lui Putin a avut de suferit pe urma succesului protestelor din Euromaidan. Potența lui, în calitate de lider e pusă sub semnul întrebării. Un Euromaidan la Putin acasă ar fi catastrofal pentru liderul autocrat. Prin urmare, anexarea Crimeei este în interesul lui Putin. În calitate de compensație morală. Osetia și Abhazia au fost proiecte pilot care au demonstrat că demnența nu este taxată de „partenerii” euroatlantici. La rând sunt Crimeea și Transnistria. 

Concluzia? Putin își sapă o groapă suficient de adâncă încât în ea să fie loc pentru mai multe popoare.

P.S. Uneori preferi să citești cărți de istorie în loc de ziare.

Tags: , , , , , ,

February 13, 2014 5

Berkut, pasărea în picaj

By in digresiuni

Întotdeauna m-a interesat când, în ce circumstanțe și de ce omul se transformă în animală. Interesul vine de la șocul pe care-l simt atunci când văd ceva inexplicabil. Lucrul inexplicabil dă o stare de anxietate: mi se poate întâmpla și mie așa ceva?

Poate deja ați uitat (în fiecare clipă se întâmplă câte una boacănă care ne lasă cu gura căscată) dar pe parcursul revoluției din Euromaidan au figurat niște cadre șocante. Colaboratorii Berkut l-au dezbrăcat pe un revoluționar gol-chistol, l-au snopit în bătăi și au făcut poze cu el. Eu priveam aceste cadre și-mi imaginam că monștii au pe semne nevastă, vin seara acasă de la servici și nevasta-i întreabă: cum azi la lucru? Oare ce răspund? Tac? Urlă? Se îmbată? Sau dacă au un copil cum de reușesc să-l ia în brațe, așa cu mâinile murdare?

Bănuiesc că în mintea berkutului se produce un scurtcircuit ideologic. El nu știe de ce se află pe maidan. Nu știe pe cine de cine apără. Ordinele de sus nu-s prea explicite. Ordinele spun următoarele: stați și nu le dați voie să treacă. Mai spun: împrăștiați-i. Nu spun nimic despre ce au de făcut atunci când prind un răsculat. În acest vid ideologic berkutul încearcă să se legitimizeze transformându-l pe protestatar în Celălalt astfel încâ construcția ideologică să se țină la un loc și să nu cadă. Un Celălalt nu poate avea trăsături umane căci, de le-ar avea, locul berkutului nu ar fi pe maidan. Un Celălalt, care nu mai este om, nu poate să poarte îmbrăcăminte. E o maimuță, un câine, un porc. Iar berkutul e Legea.

Odată consumată, acestei mostruozități i se va da o interpretare. Iată cum au stat lucrurile „în realitate”: de fapt, berkuții îi salvau pe protestatari! Îi despuiau de hainele îmbibate cu gaz astfel încât să nu ia foc. Și de ce făceau poze cu ei? Să se laude ca niște bravi pompieri ce sunt?

Noi privim Ucraina, Ucraina ne privește pe noi.

Privim prin prisma rezultatului. Moldovenii (mai hoholi decât hoholii) socot în felul următor: dacă răsculații ies în câștig, noi s-ar putea să trecem iepurește în Europa; dacă pierd, noi s-ar putea să trecem iepurește în Uniunea Vamală. Ca un apendice la manualul de istorie ce suntem.

Pentru moment balanța se înclină în favoarea Euromaidanului. Yanukovici a cedat presiunilor; protestatarii au obținut alegeri anticipate. Bătălia nu e nici câștigată, nici pierdută – meciul continuă. În următoarea repriză se va produce scrutinul electoral, iar Ucraina este un stat profund divizat. Sudul și estul Ucrainei țin cu rușii; nordul și vestul – cu Europa. Cine pe cine?

Această lecție ne trece pe lângă ureche. Ucraina ne privește pe noi, moldoveni, nu doar prin prisma rezultatului (cine pe cine), ci și din punct de vedere a situației în care ne aflăm. Maladiile noastre au aceiași etiologie: dezbinarea socială profundă. Câțiva ani în urmă, când comuniștii încă mai erau responsabili de Planul de Acțiuni RM-UE, iar socialiștii nu existau, integrarea europeană era numitorul comun. Opoziția era certată cu guvernarea din cauza libertăților (mass media, concurența neloială, etc) dar nu avea obiecții în privința vectorului politicii externe.

Ajunsă la putere, opoziția liberală a preluat ștafeta în sensul integrării europene, în timp ce foștii guvernanți s-au repoziționat spre est. Cinismul politicianului din opoziție: el nu vorbește despre propriile sale convingeri, ci se ascunde în spatele „voinței poporului” (altfel cum ar putea justifica această repoziționare de 180°?). Rezultatele sondajului i-au oferit cernoziom -scindarea electoratului pe principiile est-vest. Și hai la arat!

Cel mai grav e că această arătură produce victime. Imaginea Celuilalt prinde trăsături concrete: găgăuz, rusofon, separatist, чемодан, вокзал, россия, unionist, român, băsist… Prăpastia dintre noi și ei devine tot mai adâncă. Această involuție trebuie să-i pună pe gânduri atât pe cei aflați în opoziție, cât și pe cei aflați la guvernare:

  • Opoziția ar face bine să-și cumpere ochelari și să se gândească dincolo de beneficiile de moment – să admitem că veți câștiga și mai departe ce? Euromaidan în Piața Marii Adunări Naționale? Berkuți de import? În acest caz nu te speli cu un referendum de cartier;
  • Pe de altă parte, guvernarea (împreună cu partenerii europeni) ar face bine să citească atent rezultatele sondajelor de opinie și să afle de ce s-a compromis vectorul european. Prea multe promisiuni încălcate? Prea mare distanța dintre vrabia din mână și cioara de pe gard? Libera circulație în vest e un rezultat ce poate deveni tangibil în scurt timp, dar e oare suficient?

Mă tentează să cred că euroscepticismul e o condiție vremelnică provocată de frustrări, iar europtimismul este rezultatul unor convingeri ferme. Dar Celălalt ce crede?

Tags: , ,