madrizen

Cum era posibil să trec pe lângă Alice in Wonderland (2010), dacă respectiva carte era cel mai prețios lucru din copilăria mea?Cred că am recitit-o de vreo cinci ori când eram mic și nu foarte mic. Era o carte cu coperta albastră și cu ilustrațiile originale. Mai târziu am dat de gustul paradoxurilor lui Lewis Carroll și am mai recitit-o încă o dată. Dincolo de caracterele chirilice, anacronice astăzi, traducerea era splendidă. Ca să vă convingenți comparați-l pe Zurbaran cu Jabberwocky. Recit din memorie din primul:

Chindea, flăpânde sferzele

Țușcheau prin iarbazar,

Se grohlizeau verzurcile

Ca țuflele-n crânzar.

Comparați această splendoare cu barbarismul actual:

Era brilling și slithy toves,

Chiar gyre și gimble colo-n wabe,

Tot mimsy erau borogoves

Și mome raths outgrabe.

Ce-i aia „mome raths outgrabe”? Poate că lingviștii juisează, dar ce să ne așteptăm de la copiii noștri? Și când stai să te gândești cât de frumoase erau „țuflele-n crânzar”. Prea aiurea am dat cu piciorul. Nimerit în flori.

Ei bine, fiica mea oricum a îndrăgit această carte. Cu tot cu slithy toves. A fost prima carte pe care a citit-o aproape binevol. Trofeu i-a fost o cănuță cu Alice pe care i-am adus-o tocmai din Edinburgh.

Desigur, partea cu 3D vine cuplată cu anumite riscuri. Numai că io am încredere oarbă în Tim Burton. Se vede că fiică-mea nu comparte această încredere, căci s-a încăpățânat să nu meargă cu noi la cinema. A văzut ea anterior Corpse Bride (2005), deci era la curent cu tema. I-a plăcut, dar a strâns din umeri a negație oricum.

Prin urmare am mers cu nevastă-mea la film „fără acoperire”.

Părerea mea e că a fost frumos. Tu ce crezi? Zi acum cât nu te-am „convertit”.

 Loading ...

Apropo, recenziile spun lucruri diferite despre film, dar un lucru îi unește pe toți: Tim Burton e un regizor suficient de inteligent ca să nu cadă în capcana ecranizărilor. Cărțile sunt imbatabile, oricare e mai bună decât filmul, mai ales când e vorba de o lucrare celebră. Conștient de acest handicap, Tim Burton a făcut mai mult un sequel decât o ecranizare. Și a reușit cu ajutorul personajelor adorabile și adorate să spună o poveste deosebită.

Deosebită cum?

Regina Albă și Regina Roșie sunt întruchiparea forțelor politice din ziua de astăzi. Numește-le cum vrei – republicani și democrați, conservatori și laburiști… Nu cred că lui Burton i-a stat mintea la comuniștii și liberalii mioritici, dar, în fond, de ce nu? Albul și Roșul formau cromatica războiului civil din zorile URSS-ului. (Dar la fel de albi și roșii erau trandafirii din epoca Tudor.) Politicienii ca politicienii – unii zbeară TĂIAȚI-I CAPUL, alții se pronunță împotriva pedepsei capitale (dar acceptă tacit zburatul capetelor, dacă se face cu mâinile unor intermediari). Și unii și alții manipulează într-o veselie, căci la asta sunt antrenați să se priceapă.

Tocmai aici vine în prim plan problema liberului arbitru. Ce deciziile să iau, fiind conștient(ă) de faptul, că sunt manipulat(ă). Să fac invers? Să fac cum mi se cere? Cum pot fi sigur(ă) că decizia luată îmi aparține pe-adevăratelea?

Astea-s întrebările pe care Alice i le adresează Omidei Înțelepte. (Absalom se numește omida lui Burton, trimitere la Faulkner sau la Biblie?). La care Omida, înțeleaptă precum e, face următoarea replică:

- Cum pot eu să-ți spun ce să faci, dacă tu nici măcar nu știi cine ești!

Contextul amuzant este, desigur, faptul că personajele din poveste se îndoiesc asupra adevăratei identități a lui Alice – is she the one? Însă, șmecheria lui Burton, a fost să lege dinadins întrebarea „ce-i de făcut?” cu „cine sunt?”. Căci, dacă răspunsul la prima întrebare neagă liberul arbitru (decizia nu-ți mai aparține), răspunsul la a doua întrebare o anulează pe prima cu desăvârșire. Dacă știi „cine ești”, nu mai e relevantă întrebarea „ce-i de făcut”.

Am ieșit de la film într-o stare de beatitudine și i-am luat un trandafir roșu nevestei de 8 martie. Am ezitat să-i iau unul colorat – ideea de a colora trandafirii albi în roșu, explorată pe larg de biznisul autohton, tot de la Alice se trage!

Felicitări doamenlor și domnițelor!

P.S. Poate că Tim Burton nu este chiar atât de original aici. Acum îmi vine clar în memorie fragmentul extraordinar din ecranizarea celor trei mușchetari, când Boyarsky își face alegerea: „În această partidă eu am ales să joc cu albele. Dacă aș schimba acum culorile, nu m-ar fi înțeles nimeni dincoace și nu m-ar fi acceptat nimeni dincolo. Am să continui să joc cu albele.” „- Veți pierde, d’Artagnan”, urmă sec replica cardinalului, dar deja nu mai conta căci zarurile fuseseră aruncate.

Turcul Pistolar, tizul lui Pavlik nu s-ar băga în zarva națională, dacă n-ar fi o chestie la mijloc. Se pare că polemica la muchie de cuțit e simptomatică pentru noi, baserii, căci relevă faptul că suntem o țară cu probleme. (Nu neapărat mentale.)

Promotorii lui Pavel Turcu au o problemă.

Lor nu le place Eurovizionul. Nu le place faptul că toată lumea se dă în vânt după acest concurs, nereușind să vadă adevărul care este: pentru a asculta o piesă sau două mai decente, ești forțat să ascuți câteva ore de piese chicioase. Temperatura medie pe spital e normală. Ăsta este motto-ul Euroviziunii, căci secolele de transpirație nu au reușit să producă nimic altceva, decât o mediocrație euro-pop, parfumată cu elemente de folk și striptease.

Dezgustul pentru această mediocrație este o chestie pan-europeană, nefiind specifică anume moldovenilor. Lumea bună din Madrid, Londra, Berlin și Amsterdam tratează evenimentul cu o indiferență amuzată – stegulețele și televotingul ca expresie a amicițiilor și frustrărilor naționale sunt elementul cheie al Euroviziunii, nu prestația scenică a artiștilor. Faptul că tratăm participarea la Euroviziune cu aplombul specific competițiilor sportive (un fel de Jocuri Olimpice a muzicanților) nu denotă decât provincialism.

Reacția spontană de protest față de situația descrisă mai sus este „contaminarea” Euroviziunii cu elemente eterogene cum ar fi hard-rock finlandez, glitter-rock suedez, punk-rock turcesc și lituanian, etc. Mare mirare – aceste elemente de kontră au priză la public – lumea votează așa ceva ca să nu voteze folk și striptease. Aceasta, în mare parte a fost logica promovării lui Turcu – lipind o mediocritate de o mediocrație iese ceva interesant și, eventual, reprezintă o strategie de câștig.

Criticii lui Pavel Turcu au o problemă.

Ei iau lucrurile prea în serios. Privesc participarea lui Pavlik ca pe o palmă pe obrazul culturii naționale și atentat la integrarea europeană a Republicii Moldova. Le este rușine să scoată gunoiul din casă. Cred că dacă Oslo (și Bruxelles la o adică) ne va vedea în acest emplois de „tractorist prostuț”, totul se va duce de râpă și nu ne va mai vrea nimeni în club.

Adevărata problemă este, desigur, că la comitetele sectoriale RM-UE (de exemplu) ne manifestăm realmente în calitate de „tractoriști prostuți”, lucru pentru care Pavel Turcu nu poartă nicio vină. Nu vorbim limbi europene, nu știm ce dorim să obținem, ne simțim somați să coordonăm fiecare fleac cu șefu, vorbim aiurea în tramvai și mergem la shopping cu prima ocazie. De ce participarea lui Pavel Turcu devine o problemă pe agenda Ministerului Culturii e o enigmă care se poate rezolva ușor pe cale intuitivă: Pavlik este oglinda societății moldovenești; imaginea reflectată în ea nu ne convine nicidecum și atunci procedăm mojicește – spargem oglinda. În loc să mergem să ne pieptănăm, îl „pieptănăm” pe Pavlik.

(Aduc scuzele de rigoare pentru stimabilii tractoriști – nu e nicio regulă ca dânșii să fie prostuți. Așa vine vorba moldovenilor țâfnoși, însă chiar bunelul meu (odihnească-se în pace!) a avut tractor încă în perioada interbelică și numai prostuț nu era.)

Pavel Turcu are o problemă.

Problema lui Pavel Turcu este că el se crede compozitor. Feelingul îmi șoptește la ureche că șansele lui ar fi fost mai mari, dacă nu ar fi pretins să fie ceea ce nu este. Adică compozitor. Gospodar din talpă, Pavlik ar fi putut să spargă gheața mergând pe chestia de autentic. Un natural cum spun americanii. Chestia asta este în mare căutare, căci autenticul se citește imediat și atunci exigențele genului muzical se aplică mai lejer în cazul unui fenomen spontan. Aș risca să menționez în contextul acestei discuții fenomenul primitivismului francez – măsurând lungimea nasului și a buzelor, Henri Rousseau a adus în pictură autenticul, frumos în felul său de a nu pretinde nimic.

Dar se vede că lui Pavlik nu i-a ajuns stofă de autentic. Și e păcat, căci chiar am vrut să-i dau votul.

Dar, io zic că nu-i nici o nenorocire. Muzica adevărată nu se caută la Eurovizion. Noroc că mai sunt concertele: am fost la Indie Rock Fest (și acum ascult The Amsterdams), am fost la Chopin, am bilet la Richard Galliano. Etcetera.

N-am nici o problemă.

Prin urmare Chopin.

Așa am vrut io, nu m-a obligat nimeni. Mi-am invitat nevasta și m-am expus la o oră de „curat și frumos”. Căci sincer să fiu, nu prea pricep muzica clasică. Nu-s afon, realizez că e frumos, dar dincolo de acest lucru, nu prea am ce adăuga. Chopin – Chopin, Beethoven – Beethoven, Bach – Bach. Se zice că-s multe idei acolo, dar dacă nu le cunosc alfabetu’ cum să știu să le apreciez? Altă treabă jazzu’. Dincoace am cheile la mine. Știu când e cool și când e hot. Înțeleg: ritm, drive - lucrurile astea mă nebunesc și, eventual, mă determină să intru într-o transă spirituală în care zac de inspir lumea prin toți porii…

Prin urmare, „curat și frumos”.

Gândesc George Sand, gândesc romantism, gândesc revoluție. Toate împachetate frumos: Institutul Polonez, Anul Chopin. Mazurci, poloneze, nocturne…

Privesc cefele celor din rândul din față. Păr lung, ondulat. Își șoptesc ceva la ureche, se sărută… Se săruta?!? Stai puțin. Păr lung, ondulat?

- Își vorbesc la ureche, șoptește inocenta de nevastă-mea.

- Se sărută, zic io.

N-am cum să greșesc. Aud „pup”. Ușurel așa, dar, totuși destul de clar. Măi, să fie! Oare a ajuns Imperiul Mioritic să se emancipeze până în punctul când lesbienele se sărută în public? Nu știu dacă tre’ să mă bucur sau să fiu șocat. Aleg să nu fiu șocat. Treaba lor, nu e treaba mea. Dar eu vreau să mă concentrez pe „curat și frumos” și chestia asta cu „pup” din față mă distrage oarecum… Chiar să fi fost un cuplu hetero. N-ar fi cazul să stea cuminți și să asculte frumosu’ și curatu’ ca Zenu?

Mă resemnez. Cer un pix de la nevastă și fac niște schițe în timpul concertului. Liniile mă fac să aud mai bine muzica și uit complet de „dilema” din rândul din față. În fond, „lung și ondulat” se pretează destul de OK cu „frumos și curat”. Și ce dacă „pup”? Câți „pupici” își trăgeau pe furiș Fryderyk și George. George adică, ea, George Sand, însă în straie bărbătești, căci nu se putea plimba nitam-nisam un cuplu necăsătorit în Spania profundă. Mallorca, Menorca, Mazurca.

- Poate-s surori? întreabă în șoaptă inocenta de nevastă-mea.

- Atunci e grav, zic io, căci mi se vede mai bine.

Ajung să schițez orga și scaunele din față. Am terminat, căci nu mai am loc pe foaie. Aplauze furtunoase! Nu mie, ci interpretului din Polonia, desigur. Aplaudez și io, dar așa, moale. Parțial din cauza că mă-ncurcă pixul, care încă îl mai țin în mână; parțial din cauza că nu s-a produs freamătul. Oi fi io parțial afon, dar știu să apreciez emoția. Am jubilat la Bașmet, deci știu cum e. Acum nu e prea clar dacă e vina instrumentului (o fi vioara mai aprinsă decât pianul?) sau a interpretului. Sau a cuplului din față, care… atenție maximă! – se scoală în picioare și-mi oferă ocazia să văd „sora” din profil. Stai puțin, bre, Zenule, căci ăsta-i băiat!?! Nați-o bună! Lung și ondulat, carevasăzică. S-a dus emanciparea Imperiului pe apa sâmbetei… Fryderyk și George tac chitic ținându-se de mână. George, în straie de bărbat; băiatul din față – cu păr de femeie.

Frumos și curat, drăcie!

Ja, ja!

În vacanţa de an nou am discutat pe blog despre coperte într-o bucurie. Discuţiile au “degenerat” într-o frumuşică expoziţie de carte germană adusă la Chişinău cu ajutorul ereticilor Vasile Ernu şi Ioana Gruenwald, cărora li s-a alăturat şi umilul şi modestul Zen.  Expoziţia urmează să ajungă zilele astea direct zum Librăria din Centru, care se află, după cum cunoaştem cu toţii, taman pe Stefan der Große Strasse. Sub aur.

Iată despre ce e vorba:

COMUNICAT DE PRESĂ

Design de carte germană la Chişinău

Centrul de Carte Germană din Bucureşti şi Editura Cartier vă invită miercuri, 10 martie, ora 18.00, la Librăria din Centru, Bd.Ştefan cel Mare nr.26, , la vernisajul expoziţiei de carte „Cele mai frumoase cărţi germane 2008-2009”

În deschidere vor lua cuvântul: Ioana Gruenwald, Vasile Ernu şi Sorin Hădârcă (Madrizen)

Expoziţia include titlurile laureate,  la cel mai important concurs de design de carte din Germania, „Die schönsten deutschen Bücher”, organizat de Fundaţia Buchkunst din Frankfurt.

În fiecare an, cu ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, are loc festivitatea de premiere a titlurilor alese de un juriu independent.  Peste 40 de titluri, premiate la mai multe categorii,  stabilite după criterii foarte precise cum ar fi: debut, beletristică, non-fiction, carte de copii, manuale, carte bibliofilă etc. Aşa cum declară conducerea Fundaţiei Buchkunst, toate aceste cărţi trebuie să fie “exemplare din punct de vedere al concepţiei grafice, al layout-ului şi al execuţiei tipografice”.

Cărţile laureate sunt ulterior constituite într-o expoziţie  -  care include de fiecare dată şi un catalog – care itinerează  la numeroase târguri de carte din lume. La Bucureşti ele sosesc de peste 5 ani de zile şi acum ne bucurăm că le putem aduce pentru prima oara la Chişinău. Peste 60 de volume care vă aşteaptă să le răsfoiţi, să vă bucuraţi şi mai ales să vă inspiraţi.

www.stiftung-buchkunst.de, www.cartier.md, www.bukarest.buchinformationszentrum.org

De exemplu, discut despre cultură la Clubul IDEA. Cu oameni interesanți/interesați. Mă bag pe fir cu referire la:

• statul ca și critic literar (prost)
• rolul arhivei (cum, chiar fără Groys la așa o temă?)
• accesul la cultură (torente vs. biblioteci, fonoteci, videoteci publice)

La întrebarea (foarte isteață) privind rostul finanțării culturii de elită din banii contribuabililor (consumatori de cultură de masă) nu reușesc să spun următoarea anecdotă despre Amos Oz. Dânsul, locuind în kibbutz a negociat cu tovarășii kibbutznici dreptul de a dedica o zi scrisului. A fost greu. Tovarășii erau foarte pragmatici – și cum aflăm noi că nu tragi chiulul pur și simplu? Poți garanta performanța? Nu. Voturile s-au împărțit, dar vreo 4 ore sciitorul le-a primit totuși. Care după succesul internațional au devenit 8. Apoi 16. Picătură cu picătură.

Mi s-a părut relevant.