November 23, 2016 0

Templul maimuțelor

By in asia de sud-est, călătorii

Este ceva în comportamentul maimuțelor care uimește și cucerește în egală măsură. Orice-ar zice scripturile, dar dovezile unui progenitor comun ne sunt scrise pe față. Altfel cum? Le citim expresiile, asta e. Le înțelegem nedumerirea. Le simțim anxietatea. Apreciem tandrețea cu care-și cocolesc puii. Cât n-ai privi o găină, nu poți înțelege dacă în mintea ei se mișcă ceva. Nemaivorbind de oi sau capre. Se zice că-s inteligente și ele dar, să mă ierte simpatizanții ovinelor și caprinelor, privirea lor e cam tâmpă. Pisicile au privirea rece. Câinilor li se citește loialitatea în ochii. În schimb maimuțele… Înțelegeți, nu?

Pe scările templului Swayambhunath, tribul maimuțelor e la el acasă. Cine-i mai mic se zbenguie, cine-i mai mare se dedică aventurilor amoroase. Masculii dezbat vehement drepturile de proprietate în timp ce femelele cultivă relațiile sociale, alinându-și odraslele și căutând păduche de păduche în pletele celor superiori din punct de vedere ierarhic. Și atâta gingășie în gesturile lor, că e nevoie urgentă de un Leonardo sau un Rafael că să le facă portretul. Prietena mea e pierdută pentru următoarele câteva minute. Încearcă să-i facă poza unui macac ridicat în două labe, care verifică nemulțumit conținutul ofrandelor din templu. Când să apese pe declanșator, ștrengarul fură o floare și se face nevăzut. O fi pentru iubita sa! Mă așez pe scările templului, înțelegând că de aici nu plecăm cu una cu două.

Între timp, un grup de macaci a intrat în posesia unei sticle de plastic, pe jumătate plină. Șeful bandei de coțcari a sucit-o și a răsucit-o până n-a priceput cum să o ducă la gură și tragă din ea. Nici gând să se împartă cu ortacii săi. Dar, potolindu-și setea, mai încearcă și alte poziții, să vadă dacă mai iese ceva interesant din sticla minunată. Să-i vezi tu mirarea când, întorcând-o cu gâtul în jos, din ea începu să curgă apă. Dă să sugă din fundul sticlei – nimic, o zgâlțâie – tot aia.  Apa curge pe treptele templului și camarazii săi se grăbesc să o lingă. Supărat, șefu’ își pune sticla subsioară și, în patru labe, părăsește scena.

Maimuțele de la  Swayambhunath sunt sacre. Se zice că sfântul care a întemeiat acest templu, un bodhisattva al înțelepciunii, a pus prima piatră fiind ras pe cap. Până a terminat templul, părul i-a crescut lung și s-a umplut de păduchi. Cică acești păduchi, părăsind părul, s-au transformat în maimuțe. Ceea ce-i formidabil.

Nu mai puțin formidabile sunt scările care duc până la stupa din vârful dealului. Fixați de ochii compasiunii, care ne urmăresc din vârful stupei, urcăm echivalentul a vreo douăzeci de etaje. Înălțimile mai joase de opt mii de metri nu se contabilizează în Nepal, dar și asta e suficient ca să ne taie respirația. De sus orașul se vede ca-n palmă. Un grup de ereți planează maiestuos deasupra urbei. Facem înconjurul templului în sensul acelor ceasornicului. Cerul e senin, aerul e tămâiat, steagurile budiste flutură în bătaia vântului. Nu-ți vine să pleci. Dar pleci.

În cele din urmă tot ce ne rămâne e o după-amiază la Kathmandu. E păcat că n-am avut timp ca să mergem până la Pashupatinath, unde cică-i frumos, dar poate că e mai bine să rămână ceva pentru data viitoare. Întotdeauna speri să existe o dată viitoare. Acuma na, suntem optimiști. Și flămânzi! Ne așezăm carevasăzică la terasa restaurantului K-Too din cartierul Thamel. Publicul e ales la sprânceană. Unul cu moleskine face niște schițe. Un grup zgomotos de tineri chinezi ocupă masa vecină. Băieți și fete de aur, pe bani gata, produsul de porțelan al politicii unui singur copil. Intră un tip blond cu țigara aprinsă, și-o reazemă de brichetă și dispare la veceu. Prietena mea intră în stare de alertă (și dacă explodează!), dar blondul revine exact la țanc.

După prânz ne plimbăm prin Thamel. Intrăm prin librării, cafenele, magazine de antichități. Prietena mea a învățat să coboare prețul la jumătate și e foarte entuziasmată de noua sa abilitate.

—Poate să-ți mai luăm un covor? Ce zici de o cuvertură din lână de iac? Cașmir?

Valizele vor plesni cu siguranță. Găsim că e mai potrivit să cumpărăm o geantă de mână. Până în seară o umplem și pe ea. Prietena mea și-a luat o ușiță de lemn încrustat. Eu mi-am luat o ferestruică. Sunt caracteristice pentru Bhaktapur unde ne s-a și pus pata pe ele, dar am ezitat să le cumpărăm crezând că se găsesc în toată țara.

Seara facem valizele. Și pentru asta e nevoie de iscusință.

—Stai puțin, dragă, și bețișoarele mele parfumate unde-s?

—Ești sigur că nu le-ai rătăcit printre lucrurile tale, dragule?

Ah. Țin minte că le-am avut în mână. Era în magazinul unde mi-am încercat norocul cu un ceainic de peruzea, dar când am sugerat jumătate din preț, vânzătorul m-a luat în râs. A zis că mi-l dă pe gratis dacă găsesc un preț mai bun ca la el. M-am îmbufnat și am renunțat la bețișoare.

Bine așa. Stăm la terasa hotelului Mi Casa iar de jos se aude muzică. E festivalul Tihar, în alte părți – Deepawali. Orașul e plin de lumini. În fiecare prag se pune câte o pukka, o compoziție din pudră colorată, petale de țigăncușe și lumânărele. Așa și-am ajuns la hotel, atenți să nu călcăm peste ofrande. Tragem o privire de la balcon și vedem că nu e vorba doar de cântece. Un grup de copii dansează în cerc și cântă cu uitare de sine:

—Ae Bhana Bhana Bhai ho. Deusi Re…

Coborâm iute cât n-au plecat copiii. Le strecurăm niște bancnote, căci ideea e aceiași ca și pe meleagurile noastre în ajunul Crăciunului când se umbă cu colindatul. Până și melodia pare cunoscută. Și focurile de artificii sunt cât se poate de adevărate. Atmosfera generală… Dacă ne lipsesc șampania, salata boef, mesajul de felicitare al Președintelui? Astea nu prea. Iată bețișoarle parfumate lipsesc. Și atât.

—…deusi re ye chito dinus aunty. Deusi re.

Dimineața, la aeroport, am grijă de geantă de mână și uit de rucsac. Trag o fugă înapoi și-l văd rezemat de poarta de securitate, negru de supărare. Hei, nu cumva ai vrut să rămâi în Nepal? Nu-ți face griji, amice, ne mai întoarcem noi. Data viitoare.

Tags: , , , , , , , ,

November 14, 2016 Off

Asfințit la Pokhara

By in asia de sud-est, călătorii

Chestia cu Pokhara este că, încă de pe când ne făceam planurile de călătorie, reacțiile celor care-au mai hoinărit prin Nepal erau de felul următor:

—Kathmandu? Daa… (ezitant) O să vă placă. Cred.

—Pokhara? O, da! La Pokhara e foarte drăguț.

Adevărul e că la Kathmandu a fost ca-n sânul lui Avram. În pofida urmelor lăsate de cutremurul din anul precedent. În pofida haosului organizat. Ne-am simțit în mediul nostru. Prețuri acceptabile. Culori de-ți fug ochii. Terase adecvate. Librăriile… m-au dat gata. Am mai zis că turiștii din Nepal sunt din alt aluat. O mare parte din ei vin pentru trekking. Nu neapărat ca să urce pe Everest, aici s-ar cere abilități de alpinism profesioniste. Dar oportunități de a cutreiera hai-hui prin munți sunt cu nemiluita. „Ați terminat circuitul?” asta te întreabă în orice dugheană. Și da, „din ce țară suntem?” și „unde-i Moldova?”

O altă categorie importantă de turiști sunt cei care caută iluminarea. De aici și abundența librăriilor. Secții complete dedicate filozofiei indiene, curentelor din budism, yogăi ș.a.m.d. Am intrat în zeci de librării, toate sunt foarte bine dotate cu titluri prima-ntâi. Interesul meu recent este pentru V.S. Naipaul. Am găsit o duzină de cărți scrise de el. Mi-am luat un volum despre India pe care încă nu-l citisem și unul de Paul Theroux despre prietenia sa de un sfert de secol cu Naipaul. Am găsit o colecție de eseuri de George Orwell pe care o căutam de multă vreme prin librării. Pe scurt, am nimerit bine.

Și Pokhara? Trebuie să ne lămurim în privința ei. Tot cu ajutorul lui Shaila am găsit o mașină care să ne ducă la Pokhara și să ne aducă a doua zi înapoi. La volan e Vishnu. Vishnu e taciturn. Noi – dimpotrivă. Comentăm tot ce se mișcă. De exemplu, vedem niște copilandri în uniformă de taekwon-do care aleargă conștiincios de-a lungul șoselei. Nu-i mișcător? Că e pace. Că au agendă și program școlar. Că au un viitor. Că așa-s de mici și deja vorbesc nepaleza. Sau de exemplu, vedem câinii legați pe acoperiș. De acolo, de sus, se vede mai bine când vin și când pleacă musafirii. Să nu cadă, asta-i preocuparea.

Peste o oră după ce părăsim capitala verificăm locația. Tot la câțiva kilometri de Kathmandu suntem. Chestia e că urcăm pe un munte sau, mă rog, deal. În comparație cu Chomolungma, mama universului, e un copil, dar copilul are peste două mii de metri în înălțime și nu-i ușor să treci de el. De fapt, tot drumul până la Pokhara e mai mult sau mai puțin un raliu halucinant la înaltă altitudine. La 75 kilometri iar scoatem harta. Ca să vezi!!! Suntem la câțiva metri de Manakamana, templul care a devenit celebru (printre cinefili) din cauza documentarului omonim realizat în 2013 de Stephanie Spray și Pacho Velez. Filmul a luat premiul cel mare la Locarno și-i are în față pe pelerinii care urcă cu telefericul până la templul situat în vârful muntelui. Cu speranță urcă, cu inima împăcată coboară. Trecem chiar pe lângă porțile de jos ale templului, de unde telefericul își începe ascensiunea de 11 minute. Întâmplarea asta ne-a însuflețit. Oare ce surprize ne mai așteaptă?

Următorul popas îl facem la Bandipur. Un orășel rătăcit pe traseu, pitulat printre lanțurile muntoase și recomandat cu înflăcărare de Shaila. I-am zis Orașul Bandiților Puri ca să-l ținem minte. Mașina urcă tot mai sus. Ogrăzile sunt practic verticale. Un petec de pământ și la poalele lui – abisul. Să nu se cumva ducă gospodăria pe râpă! Vishnu operește la marginea orașului: „Și acuma pe scări, 20 de minute”.

Începem ascensiunea. Pe munte. Noi credeam că o să ne plimbăm prin oraș! În ghid scria că are fler european. Dar iată că volens-nolens facem și trekking. Priveliștea e uluitoare. La picioarele noastre e o câmpie verde și pe-acolo, printre dealuri e orașul cu fler european. La orizont sunt norii. Albi. Iar de asupra norilor, altețea Sa, Himalaya! În fața noastră două capre negre pasc indiferente de peisaj. Ne recăpătăm răsuflarea și continuăm urcușul. Caprelor!

În sfârșit suntem sus. Un mic templu hindus la marginea muntelui. Câțiva tineri nepalezi sunt absorbiți de selfiuri.

—Băieți… Cum… Se cheamă… muntele… ăsta?

—…?

Nam ki… muntele ăsta?..

—Himalaya!

—Știu Himalaya… zic de ăsta… pe care am urcat.

—Aa… Nu știm.

Coborâșul e mai ușor decât urcușul. La poalele muntelui fără nume găsim că orășelul într-adevăr are fler european. E doar pentru pietoni. De-a lungul străzii, numai pensiuni și cafenele. În mijlocul pieței e un templu dedicat lui Ganesha. Niște liceene în uniforme albastre. O bătrână care-și scoate caprele la păscut. Secere și ciocane pe pereți. Trei puștani în tricouri de fotbaliști stau cățărați pe un gard. Pe fundalul lor munții. Un fluture trece în zbor. O fetiță cu degetul în nară. „Namaste!” îi zicem, iar ea pozează stresată pentru noi. Printre găini. Apoi vede că râdem și râde și ea ca un clopoțel.

…La Pokhara ajungem pe la chindii. Nimerim hotelul după indicațiile exacte ale prietenei mele, stăpână pe GPS. Vișnu e vădit ușurat. Eu – impresionat. Lăsăm rucsacurile și mergem imediat la lac. Orașul e OK. E mai comercial decât Kathmandu, adaptat la nevoile turiștilor care fac circuitul Annapurnei. Multe baruri, magazine, dar nimic care să justifice publicitatea pe care i-au făcut-o cunoștințele noastre. Pe de altă parte, lacul Phewa își merită superlativele. Un cântecel de Doors ne poftește la un ceai masala în Banana Leaf Café. Ne așezăm cu fața spre lac. Ozzy Osbourne la Nagarkot, Doors la Pokhara. E minunat.

Următorul în playlist e unul de Manu Chao. Zice că suntem bineveniți în Tijuana. Așa o fi.

Soarele apune.

Primul lucru pe care-l facem a doua zi de dimineață este să verificăm muntele. Ieșim la terasa hotelului și, poftim, Annapurna, ne privește de sus în jos ca o prințesă, în strictă conformitate cu prevederile protocolului alpin.

—Ah… Vino să o vezi repede! zic eu, de teamă ca sfioasa să nu se ascundă după vreun nor invidios.

N-am venit degeaba la Pokhara. Arendăm o barcă și mergem să admirăm crestele munților din mijlocul lacului Phewa ceea ce nu e foarte original. Senin, cerul ține cu noi. Cu vâslașul ne lămurim prin semne, e surdomut sărmanul. El cunoaște programul, noi atâta avem de făcut – să stăm cuminți în barcă. Plutim de parcă am sta locului. Și totuși distanța dintre barcă și mal crește și încet-încet ne apropiem de o insuliță. Nu e clar dacă trebuie să ne dăm jos din barcă, dar vâslașul ne face semn cu degetele că tre să ne mișcăm. „Cinci minute” facem semn spre ceas. Încuviințează din cap.

Pe insulă e un mic templu închinat zeiței Durga, pe care-am cunoscut-o în repetate rânduri în Bangladesh. În cazul de față avem de-a face cu avatarul ei, un mistreț, zis Ajima. Și, ca să vezi, la cină tocmai am servit carne de mistreț. Poate că-i semn bun. Dar locul pare să atragă mai mult turiști decât enoriași așa că revenim destul de repede la luntre.

Vâslașul dă din coate după care se oprește brusc. Se infiripă un dialog foarte bizar. El, prin semne ne arată spre munți, care-s pe direcția nord-est. Noi, tot prin semne, îi explicăm că vrem să mergem mai departe, să vedem palatul regal. El, prin semne, arată la ceas. Și noi, arătăm la ceas că mai avem o oră conform programului. El arată încă o dată spre munte și spre aparatul de fotografiat. „Aha!” pricepem în cele din urmă care-i motivul popasului. Suntem într-o zonă a lacului care prinde imaginea răsturnată în oglindă a muntelui Annapurna și a învecinatului Fishtail. Cum de n-am băgat în seamă? A oprit ca să nu facă valuri. Ce drăguț din partea lui. Priveliștea e, bineînțeles, nepaipomenită, dar nu suntem noi primii care au descoperit acest lucru. În același ritm, plutind de parcă am sta locului, facem cale întoarsă. Și palatul? Nici nu eram prea siguri că ar fi existat unul.

La unu fix ne așteaptă Vishnu în parcarea hotelului. Doi căței cu salbe din țigăncușe ies în stradă să ne zică la revedere. „Namaste” nu e os și câinii rămân oarecum dezamăgiți de plecarea noastră subită. Dar asta e, partea cea mai remarcabilă din călătoria la Pokhara este totuși drumul.

—Sau muntele?

—Ba e lacul.

Facem un singur popas după ce trecem de Manakamana. Barul e plin de localnici – toți cu nasul în televizor, absorbiți de o telenovelă bollywoodiană. Inclusiv chelnerița. Comandăm câte o cafea cu lapte. Lui Vishnu îi comandăm un ceai… Totuși e drumul. Ca la Kerouac. Nimic în urmă. Totul e înainte.

Tags: , , , , , , ,

November 8, 2016 Off

Răsărit de soare la Nagarkot

By in asia de sud-est, călătorii

Ne trezim cu noaptea-n cap, e trei și jumătate. Da, știu, cică am pus cruce pe răsărituri de soare la Borobudur, dar acum e diferit. La Borobudur, aglomerația de turiști estompa ruinile. Mi-am zis nu merită. E mai mișto să le examinezi în voie, fără fente hollywoodiene. La Nagarkot nu-s ruine. E Himalaya. Lanțurile muntoase fac horă în jurul „delușorului” (cota 2100!), aflat la 32 km distanță de Kathmandu. Iar turiștii sunt de alt soi. Într-un fel sau altfel caută înălțimile. Spirituale, geografice…

Până și trezirea în toiul nopții are ceva magic. Rupți din împărăția somnului, scrutăm bezna din jur, încercăm să deslușim repere. La volan e Dorze. Drumul e zmuncit, plin de gropi. Dorze face ce poate. Din difuzoare, Kanika Kapoor, o vedetă pop din Bollywood, pretinde a fi o supergirl from China. Mașina saltă în ritmul muzicii. Mai sus, tot mai sus. Ne oprim în fața unei coline și Dorze ne arată cu mâna: Acolo!

Într-acolo duc niște scări. Sus, sus și iar sus, aceasta e legea din Himalaya. Aerul e îmbătător. Adevărat, e și rece, dar acest detaliu nu ne strică buna dispoziție. Ne încălzește ideea că în câteva ore vom vedea crestele Himalayei. Iată-ne deja sus, dar până una alta nu prea avem ce face. Suntem noi și încă o duzină de oameni. Localizăm răsăritul, o nuanță ceva mai luminoasă de albastru. Carevasăzică de acolo urmează să iasă soarele. Tragem cu urechea la ce spune ghidul. „La stânga o vedeți pe Annapurna, alături de el sunt piscurile Fishtail, dincoace îi avem pe Ganesha – trei creste vecine, iar în spatele lor, acuma nu se vede prea clar e muntele Everest. Mai pe dreapta se văd vârfurile Langtang.”

—Cum, cum? Langtang? mă dau eu pe lângă ghid.

—Lantang, zice ghidul, întorcându-mi spatele și dedicându-se exclusiv turiștilor care l-au plătit.

Colina e de dimensiunea unui teren de baschet, o măsurăm cu pașii în lung și-n lat în timp ce vânăm primele raze de soare. Pe centrul ei se află un turn de observație pe care urcă prietena mea, după care mă urc și eu. Cei din vârf sunt primii care observă cum se naște lumina. Un „ah!” colectiv răsună în vârful dealului din Nagarkot și zău că ne apucă și pe noi o frenezie neobișnuită, de parcă n-au mai fost și nu vor mai fi răsărituri, de parcă am asista la o taină a creației, de parcă soarele ne-ar pupa în creștet, înscriindu-ne în martorii nașterii sale. Suntem încercuiți de roz. Dinții Himalayei demarchează hotarele împărăției. Acolo e China. Dincolo e India. Aici suntem noi, pe o insulă verde, mică. Un punct din care universul se vede ca-n palmă.

Un pisoi alb se plimbă printre picioarele martorilor răsăritului de soare. Îl iau în brațe să vadă și el.

—Vezi, Mițucă, ăsta-i Everest!

Mițucă, care a văzut Everestul mai des decât noi, se retrage în tufiș să caute iarba pisicilor. Noi, îmbătați de fericire, coborâm la poalele colinei. Luăm niște cafea cu lapte la o terasă mică și simpatică. Bătrânul Ozzy zice din casetofon că-i un dreamer. Suntem solidari cu el. Să visăm și să facem ca visele să se împlinească. Cafeaua e bună. Păsările se iau la întrecere cu Ozzy, visătoare de la Dumnezeu.

Între timp se face șapte. Îl găsim pe Dorze și coborâm de pe colină. Acum că s-a făcut lumină, peisajul de la poalele munților pare să fie inspirat din filme SF. O civilizație extraterestră a cărei turnuri de observație stau la straja împărăției. Dorze zice că sunt fabrici de cărămidă. Fie și-așa. Văzute de-aproape, grădinile din sat sunt fix ca ale noastre: castraveți, dovleci, porumb, țigăncușe. Atâta doar că dealurile sunt ceva mai înalte. Mult mai înalte, de fapt.

În felul acesta intrăm în Bhaktapur. Dorze rămâne la intrarea în orașul vechi. „Într-o oră ne întoarcem”, îi spunem noi, dar hoinăreala prin orașul vechi ne ia cea mai mare parte a dimineții. Orașul e aproape pustiu, piața Durbar e la dispoziția noastră. Abia dacă vezi câte un trecător. Intrăm într-un templu cu porțile aurite. O bătrânică ne face semn să o urmăm. Cunoaștem strategia – o să ceară bacșiș. Dar ne lăsăm conduși de ea spre un patio într-al cărui centru se afla o piscină, iar pe mijlocul ei  – o cobră de piatră. În mitologia hinduistă, șarpele Naga este adversarul lui Garuda, păunul, dar se zice că șerpii cunosc elixirul nemuririi și sunt paznicii izvoarelor. Dăm să ocolim piscina prin dreapta, dar bătrâna ne face semne vehemente cu mâna că nu avem voie. Înțelegem în cele din urmă că într-un templu hinduist e corect să faci cercul în sensul acelor ceasornicului, altfel e de rău augur. Cuminți, o lăum spre stângă. Uf. Eram cât pe ce să enervăm cobra.

După micul dejun la Himalaya Java mai încercăm un templu. „Buddha”, ne explică călugărul și ne poftește să ne aplicăm câte o tikka pe frunte, semn că suntem bineveniți. Acum că știm regula, facem cercul în direcția corectă. Interesant lucru: budismul nepalez nu pare să se fi desprins total de hinduism. Nu e ca în Japonia sau Vietnam. Aici, în Nepal, Buddha nu e altceva decât un avatar al lui Vișnu, o divinitate printre alte mii de divinități. Și în același timp, Buddha e un om: aici s-a născut, aici a crescut, aici a fost iluminat de înțelepciune. Lumbini, orașul de baștină al lui Buddha e mai la sud de Kathmandu.

Hoinărim prin oraș, intrăm în dughene cu antichități. Măștile tibetane sunt extraordinare, la fel și icoanele budiste – tanka. Realizăm că ar fi cazul să facem cale întoarsă, dar e atât de fascinant ceea ce vedem, încât pașii ne poartă sprinteni spre ulicioare dosite, spre noi descoperi surprinzătoare. Culorile sunt nemaipomenite. Roșu și turcoaz. Galben imperial și smarald. Indubitabil, e Asia, dar are și un vino-ncoace de Americă Latină. Copilașii pun palmele împreună și pronunță cu voci de rățușcă: „Namaste!” „Namaste”, răspundem noi. Categoric e Asia.

Ca idee, Patan, spre care înaintăm la ceasul amiezii în ritmul săltăreț a lui supergirl from China, e continuarea logică a Bhaktapurului. Și aici intrăm în muzee, temple, magazine de antichități. La un moment dat ne apucă amețeala, presupun că e echivalentul asiatic al sindromului Sthendal când ești pe punctul să leșini de la atâta frumusețe. Sau, mai banal, o fi faptul că suntem în picioare de la patru dimineața. Înțelegem că e cazul să ne oprim la un han. Alegem Café de Patan, în special pentru denumirea exotică. Prietena mea își comandă niște momo – un fel de colțunași nepalezi, în timp ce eu mă aventurez să-mi iau un set de bucate newari. Alegerea mea nu e prea reușită, ingredientul de bază e pielea de mistreț. Și eu care n-am pus limba pe șoric în viața mea! Noroc că se servește cu un strop de aila, o țuică din aia bună.

Ne desprindem de Patan. Ușor, căci mai avem locuri de descoperit. Plus că nu poți umbla toată ziulica cu ochii cât cepele. „Peste juma’ de oră suntem în Kathmandu” ne asigură Dorze. Și acurat peste jumătate de oră traversăm râul Bagmati care-i granița convențională dintre cele două orașe. Să ne odihnim, zicem, să ne lămurim cum e cu apa fierbinte la hotelul „Mi casa” și să facem ordine în impresiile acumulate peste zi. Căci mâine e tot Nepal și drumul a pus stăpânire pe noi.

Tags: , , , , , ,

November 6, 2016 Off

Yak & Yeti

By in asia de sud-est, călătorii

Dimineața devreme, ne ia Hamid la aeroport. La ieșirea din cartier e mare ambuteiaj. O mașină dă să iasă din parcare, blocând cu insistență tot drumul. Mașina încearcă să facă stânga, în timp ce toate automobilele, inclusiv Toyota noastră stau cu boturile spre dreapta. Ce pagol chagol, ne indignăm noi, temători să nu fim în întârziere, deși ne-am urnit din loc cu o mare rezervă de timp. Prietena mea iese din mașină și, gesticulând elegant, îl convinge pe șoferul mașinei năravașe să de-a înapoi. Hamid tace mâlc. Ieșim cu succes pe New Airport Road și abia atunci Hamid recunoaște că toate mașinile de fapt erau pe contrasens și doar cel care ieșea din parcare vira corect spre stânga.

—Măi, Hamid, Hamid, ce n-ai spus din capul locului? Am nedreptățit vecinul. Acuma pierdem fața, face loss, înțelegi?

Hamid înțelege. Deși, după el, e în regulă, fiindcă bangali people sometimes doing that. Și-apoi, dacă renunțam nu reușeam să ajungem la timp la aeroport. Atâta doar că l-am făcut pe sărmanul vecin „țap idiot”. Mă rog… nu de față cu dânsul.

—I will miss you, guys, oftează Hamid.

Peste câteva ore suntem la aeroportul internațional Tribhuvan din Kathmandu. Diferența de fus orar e cinsprezece minute, ceea ce-i bizar. Îmbulzeală mare. Prindem rând, cu formularul de debarcare gata completat, cu fotografiile 3×4 la îndemână și cu o bancnotă de 50 de dolari pentru viza la sosire. Pentru amândoi. Ofițerul de serviciu nici nu catadicsește să ridice privirea spre noi. Plictisit, ne aplică un abțibild în pașaport, c-om fi moldoveni, c-om fi norvegieni – e tot aia. La următoarea etapă stăm cu ochii pironiți pe banda rulantă. Televizoarele din Qatar defilează în fața noastră ca la un concurs de frumusețe. Ultimul e atât de mare încât toți călătorii fac un pas înapoi. Dar valize ioc. În cele din urmă se apropie cineva să ne comunice că ne-au mutat la ceea de-a treia bandă

La ieșire, taximetriștii se aruncă asupra noastră ca niște păsări răpitoare. Scăpăm teferi căci ne-am tocmit să trimită hotelul mașină după noi. În țările subdezvoltate ai toate șansele să fii acel nătăfleață care plătește dublu sau chiar triplu pentru taxi. Faptul e că în cele dezvoltate, dublul și triplul sunt regula de bază, dar acolo achită toți la tarife oficiale. Cu rupiile e destul de simplu. E suficient să scoți două zerouri și obții prețul aproximativ în dolari.

—Acum hai, spune-mi despre Nepal, mă descoase prietena mea.

Adevărul e că nu pot spune mare lucru, sunt cu temele nefăcute, eu, vă imaginați? Nici nu știam dacă a fost sau nu colonie britanică. Acum știu – n-a fost. E printre puținele state din Asia care nu au fost niciodată colonizate. Știam că în urmă cu vreo zece ani, maoiștii din jungă răpeau turiști, dar îi eliberau imediat cu un mesaj îndreptat împotriva monarhiei. Știu că răpirile au încetat, dar nu am idee dacă Nepal a devenit sau nu republică. Acuma știu – a devenit.

—Nepalul e ca un vis, înțelegi? încerc să ies basma curată. Zburam spre Japonia și răsfoiam o broșură în care se vorbea despre Nepal. Avea și niște imagini din Piața Durbar din Kathmandu. Iar eu sunt nebun după pagode. E atât de misterios! O cultură care-i de sorginte indiană, a adoptat un stil arhitectural în care se ghicește China. Cum e posibil?

Se dovedește că și pentru prietena mea Nepalul e ca un vis. De fapt, Tibetul, dar și Nepalul. Himalaya. Yeti.

—Tu nu crezi în yeti, îmi reproșează prietena.

—Nu cred că o maimuță ar fi putut să descurce în munți fără hrana obișnuită.

—Nu ești romantic.

Amfitrinoul nostru din partea hotelului „Mi Casa” e Shaila. Scund, smead, în blugi și foarte amabil. Are accent american foarte plăcut. Cumnatul său face afaceri în America. Hotelul e al lui, dar Shaila e cel care-l gestionează. Ceaiul și cafeaua sunt din partea casei.

—Despre excursii stăm de vorbă după ce vă instalați.

Și recepționista avea o engleză foarte bună.

—Să vă explic cum stăm cu apa. Maneta stângă e pentru apă fierbinte, o întoarceți spre drepta. Iar cea dreaptă e pentru rece, o întoarceți spre stângă. Apoi răsuciți maneta din mijloc la o sută optzeci de grade pentru duș. După ce terminați dușul, o răsuciți imediat înapoi. Dacă uitați să o faceți, toate camerele vor fi lipsite de apă fierbinte pentru următoarele 24 de ore.

Rolul să mă lămuresc cu apa mi-a revenit mie.

Am ieșit în oraș peste jumătate de oră, convinși că din cartierul Thamel, unde am fost cazați, e floare la ureche să ajungem în Piața Durbar. N-a fost chiar așa de simplu. Străzile din Kathmandu nu denumire. Există niște denumiri convenționale pentru arterele principale, însă ele sunt desemnate doar pe hartă. Pietonii, motocicliștii și ocazionalii rikșa circulă laolaltă. Totul e să memorizăm traseul pentru calea-ntoarsă. Ne orientăm după localuri.

Trebuie să admitem că haosul din Kathmandu e diferit de cel din Dhaka. Nepalezii nu fac zarvă, nu se înghesuie și nu te privesc pieziș. Tarabele sunt mai curățele, iar fructele și legumele, care stau înșirate pe jos, în micile piațete de la intersecția străzilor, au un aspect cât de poate de apetizant. Florile liliachii, portocalii (țigăncușe!), pudra colorată și sclipiciul sunt pentru festivitățile hinduiste. Pe străzile lăturalnice, se află pitite terase cu aspect european.

Pe de altă parte, urmele cutremurului din aprilie 2015 sunt peste tot. Blocurile sunt sprijinite de niște bârne lungi de lemn care nu inspiră prea multă încredere. Unde și unde vezi câte un morman de cărămizi. Vrei să crezi că au fost aduse dinadins ca material de construcție, dar sunt șanse că-s rămășițele blocurilor ruinate. Și praful, tot de la șantiere. Atâta că pe chipurile nepalezilor nu se citește tragedia. Orașele marcate de cataclisme par a fi bântuite. Nu și aici. Capacitatea regenerativă a continentului asiatic e de invidiat. Ăștea nu pun cruce pe ei la prima ocazie. E ceva. Iar printre mormanele de cărămizi și-au făcut teren de joacă niște cățelandri zvăpăiați.

Apropo de câini. Dacă Istanbul e capitala pisicilor, Kathmandu trebuie să fie cea a câinilor. Cățeii sunt foarte cuminți, au un aspect sănătos și sunt adorați de localnici. La restaurantul Mitra sunt doi care ne țin companie. Pe cel mai măricel îl cheamă Jimmy, el are onoarea să roadă oasele de la masa boierilor. Le apucă cu mult tact și se retrage în spatele terasei unde le roade în privat. Pe cățelușă o cheamă Poonti și se mulțumește cu bucățele de pâine. Le înghite pe loc. Aflăm de la chelner că „mitra” în nepaleză înseamnă prieten. Jimmy – prieten. Poonti – prietenă.

Nopțile din Kathmandu sunt destul de răcoroase, dar nu mă încumet să scurtez din berică. După abstinența din Dhaka, berea Gurkha, servită la terasă, e o desfătare. În privința asta nu-i înțeleg pe musulmani. Oare cred că alcoolul o să le sucească mințile? Mi se pare că-s ca niște adolescenți care după o experiență nereușită și-au inventat un tabu. Oare de asta ne privesc așa, pieziș?

—Hai noroc, Kathmandu! Să fie pentru împlinirea viselor din copilărie!

Tags: , ,

October 25, 2016 Off

Hellow Kitty

By in bangladesh, călătorii

În mod miserios, populația țânțârilor din Dhaka s-a redus substanțial. Anul trecut, la sfârșitul lunii octombrie, eram luați cu asalt la terasa de pe acoperișul simpaticului hotel „Gâsca Verde”. Mișcam ritmic din mâini, picioare și fund. Asta reducea din randamentul pișcăturilor, dar oricum, inamicul avea câștig de cauză. De astă dată ne-am pregătit psihologic de asalt, dar trupele de țânțari au bătut în retragere. În tot orașul am identificat doar doi soldați ai inamicului: țânțarul Shamim cu sediul în mașina lui Hamid și țânțarul Jahid, localizat la etajul 7 din Ahmed Tower pe bulevardul Kemal Atatürk. L-am evacuat pe primul. L-am cruțat pe al doilea ca să le comunice semenilor săi că pe aici nu se trece.

În schimb, altă năpastă – furnicile. Micuțe, flămânde, plăpânde, suratele au dat buzna în apartamentul nostru din cartierul Banani. Mai întâi erau doar la balcon. Acum sunt și la bucătărie. Obiectul lor de cult este ceainicul electric, alb, marca Miyako. Este capitala furnicilor. Nu pricepem de ce sunt într-atât de fascinate de umilul nostru ceainic. Îl escaladează cu tenacitate, astfel încât în fiecare dimineață, înainte ca să fierb apa pentru cafea trebuie să extrag câteva victime sinucigașe. Nu le pasă nici de firimituri, e musai să urce în ceainic.

Deunăzi și-au croit un coridor al vieții din bucătărie în sufragerie, ocolind masa și țintind în mod clar frigiderul. Mi se rupea inima de jale când le-am administrat o porție de spray insecticid. Am făcut tot posibilul ca să conviețuim pașnic, apartamentul e mare, dar – nu a fost cu putință. O civilizație destul de neobișnuită a fost distrusă de un cataclism. Supraviețuitorii lui s-au refugiat în ceainic, jucându-se de-a Adam și Eva. Mai vedem noi cine pe cine.

Coborâm la parter. Hamid, radiant, vrea să vadă reacția noastră la noile accesorii din mașină. Adevărul e că pernuțele nu se potrivesc prea bine cu grumazurile noastre, chiar dacă se asortează perfect cu căptușeala de piele. Încercăm să le ajustăm, e ceva mai bine. Nu că n-ar fi fost bine fără ele dar, ca să-i facem pe plac lui Hamid, ne ajustăm noi. În drum spre Secretariat, trecem să o luăm pe colega noastră, Madame Boss. Ea găsește pernuța minunată, dar care-i ocazia?

Because you like that, that’s why! Before time talking despre pernuțe, reemembah?

Hamid e foarte mulțămit. Sub parbriz s-a instalat o pisicuță Kitty cu ochi de fantomă. Din alea care dau din cap când mașina se mișcă. A noastră scoate și un sunet: toc-toc-toc.

—Hamidul! Ce mai e și aia?

Kids like that, that’s why! Când văd pisicuța, copilașii fac ochii mari.

—Bine dar tu nu duci copilași cu mașina?!

Of course. Trei copilași. Unul de șase luni, unul de un an și unul de doi ani.

Presupun că cel de doi ani sunt eu.

—Și tu, Hamid, câți ani ai?

În conformitate cu teoria proaspătă a șoferului nostru, dânsul tocmai s-a născut. Neînsurat, Hamidul visează să-și ia soție și patru copii. Simultan. Fiindcă, potrivit lui Hamid, doing babies is hard work. Iar pisicuța Kitty între timp: toc-toc-toc.

—Chiar trebuie să scoată sunetul ăsta? E destul de sinistru, mai ales că nu are gură.

—Vouă nu vă place, se bosumflează Hamid și dă jos pisicuța de sub parbriz.

—Pune-o la loc, Hamidul, desigur că ne place.

Madame Boss face rost de un șervețel și improvizează o cravată pentru pisicuță. Cu cravată, pisicuța tace. Descoperim între timp că tot timpul pisicuța a stat cu fundul spre noi. Dar și așa, întoarsă cu fața spre pasageri, observăm că nu are guriță.

—Oare există vreo explicație a faptului că pisicuța Kitty e fără gură? întreabă prietena mea.

—Desigur, improvizează colega. Hello Kitty simbolizează statutul femeii din Asia, redusă la tăcere din cauza mentalității machiste a bărbaților.

—Oho. Superbă explicație.

La Secretariat discutăm chestii serioase. Raportul de progres, indicatorii de capacitate, statutul pilotării, pașii următori. Proiectul nostru a împlinit un an. Mai avem un an de muncit. La începutul proiectului eram niște boboci. Funcționarii publici erau un mister. Traficul din Dhaka era halucinant. Căldura era infernală. Termenii limită ne stresau. Obstacolele birocratice ne debusolau. Cerșetorii ne speriau. Insectele ne luau cu asalt. E adevărat că ne plăceau fructele. Și ne fascina provocarea. Să înghițim această pilulă dulce-amăruie, să o digerăm și să ieșim învingători.

Mai e până acolo. Dar, într-un an de când suntem în Bangladesh, am realizat că funcționarii sunt la fel ca peste tot. Musonii aduc vreme răcoroasă. Termenii limită sunt menajabili. Obstacolele birocratice – surmontabile. Insectele s-au retras. Fructele ne plac în continuare. Unica diferență marcantă dintre lucrul nostru aici și dincolo este traficul din Dhaka. Căruia îi ținem piept angajându-ne în discuții neserioase cu șofeul nostru Hamid.

Tags: , , ,

October 18, 2016 Off

O geamie, o biserică și un templu

By in bangladesh, călătorii

Într-un an de când stăm mai mult în Bangladesh decât acasă, engleza pe care o folosim în conversațiile cu șoferul nostru a suferit niște mutații amuzante.

—Hamid, early morning going Tara Masjid. Possible?

How early?

Important e că ne înțelegem. Deseori din prima, dar există și excepții. Într-o zi discutăm despre tenul pielii. „Inside is OK, but my face is dark”, zice Hamid când, fără vreun motiv anume, dispoziția sa nu e sută la sută bună. Nuanța pielii e principială aici. Fața întunecată poate însemna că nu a mâncat orez la micul dejun sau că a dormit puțin. Alt caz: e vorba de tenul pielii prietenei mele. „Another woman I know – her color is more than white.” Mai albă decât albul? Adică transparentă!? Se dovedește, după mai multe tentative de interpretare, că Hamid, atunci când zice „more than white” are în vedere că pielea doamnei respective e mai albă decât cea a prietenei. How possible?

Tara Masjid, adică Moscheea Stelei, este ținta principală a escapadei noastre de sfârșit de săptămână. Din cele auzite, e o perluță a arhitecturii islamice. Datând din perioada Marilor Moguli, moscheea a fost restaurată din contul unei donații japoneze imediat după dobândirea independenței. Ca urmare, faianța albă care îmbracă moscheia din afară și din interior poartă amprenta Țării Soarelui Răsare. Este totuși destul de neobișnuit să vezi muntele Fuji, sacru pentru japonezi, într-un loc de rugăciune pentru musulmani. Cum s-ar zice, Allah e pretutindeni.

Nu este prima încercare de a vizita această moschee. Anul trecut renunțasem din cauza traficului exorbitant. În misiunile mai recente, evitam orașul vechi din cauza condițiilor de securitate. Acum am decis să profităm de faptul că în Bangladesh e liniște și pace și, totodată, să ne urnim din loc dimineața devreme. Chiar și cu riscul ca fața lui Hamid să fie întunecată.

—Hamidul, femeile au voie să intre în moschee? se interesează prietena mea, purtând broboadă și având mânecele lungi la cămașă.

—Not possible that. 

Pur și simplu Hamid nu a mâncat orez la micul dejun. Desigur femeile au voie să intre în moschee. Important e să ajungem acolo înainte de ora rugăciunii că altminteri intră doar Hamid. Avem noroc de faptul că statutul de foreigners este, ocazional, cheie de la orice biserică, iar chelarul, în gelabă albă, fes și cu o barbă roșcată de mai mare frumusețea, este un om de treabă. Binevoiește să ne ofere explicațiile de rigoare, interesându-se la rândul său din ce țară venim și dacă avem și noi cât de puțini musulmani. Mă grăbesc să-i raportez că, deși suntem creștini get-beget, avem o minusculă minoritate formată din studenții arabi de la facultatea de medicină. Pe jos, la poalele muntelui Fuji, dorm câțiva pelerini. Spiritul aventurii ne face un pic agitați, astfel încât uităm să-l descoasem pe Barbă-roșie despre pelerinii înșirați pe podeaua moscheii. Plus impactul estetic. Ne grăbim să strecurăm câteva bancnote în safeul cu donații și, într-un fel, ajungem să ne spunem la revedere. Păcat doar că, pe exterior, se fac lucrări de reconstrucție la cupolele moscheii. Dar poate revenim. Cu lista de întrebări.

Fiind în zonă, ne aventurăm să vizităm și biserica armenească. Armenii au ajuns să formeze o comunitate bine închegată în Dhaka la începutul secolului XVIII când au fost exilați din Imperiul Persan. Cartierul Armanitola, în care se află Biserica Înălțării Domnului, le datorează denumirea. Doar că armenii au plecat. La moment biserica este îngrijită de un hinduist. Zâmbăreț, tuciuriu, cu dinții colorați de betel, hinduistul nu pare contrariat de chestiuni doctrinare. „E același Dumnezeu” zice el, „pentru noi, hinduiștii, nu e o problemă”. Ne lasă să urcăm în clopotniță. Să tragem clopotul nu e o problemă. Nici Hamid nu ratează așa oportunitate. Nimic nu e o problemă. La plecare, lăsăm și aici câteva bancnote. Cum-necum sunt de-ai noștri, chiar dacă Dumnezeu e același.

—Oh, and another thing…

La sugestia lui Hamid, decidem să vizităm și un templu budist. Nu sugestia propriu-zisă, ci simpla existență a unui templu budist în Dhaka ne ia prin surprindere. Din două motive. În primul rând, fiindcă budiștii reprezintă doar 0.7% din populația țării și, într-al doilea rând, din cauza faptului că nici măcar hinduiștii, care-s circa 12 la sută, nu se bucură de prea multe temple. Hamid ne spune ceva despre Dalai Lama, dar curiozitatea noastră și așa atinge cote maxime. O geamie, o biserică… de ce nu și un templu?

Acuma chiar că e ziua cea mare. Ne surâde norocul să vizităm templul în toiul „paștelui” budist. E vorba de probarona purnima, a doua după importanță sărbătoare budistă, prima fiind nașterea Mântuitorului… pardon, a Iluminatului. Conform tradiției, se crede că în această zi Buddha și-a zmuls câteva fire de păr din vârful capului zicându-și că, dacă e să ajungă iluminat, firele de păr nu vor cădea pe pământ, ci se vor înălța spre cer. Ceea ce s-a și întâmplat. În comemorarea acestui eveniment providențial, budiștii aprind lampioane lăsându-le să se ridice în aer. Mă rog, mai e până-n seară… Deocamdată, ne mulțumim să-i admirăm statuia din mijlocul lacului care datorită culorilor vii, a nasului acvilin și a urechilor elefantine seamănă vag cu măștile regretatului maestru Glebus Sainciuc.

Ne strecurăm prin mulțime până la arborele boddhi sub coroana căruia se zice că prințul Gautama a ajuns iluminat, devenind carevasăzică Buddha. Rădăcinile îi sunt acoperite cu petricele multicolore. Budiștii varsă apă peste ele, presupun – în semn de ofrandă. Intrăm în templu. E o ambiție să-l numim așa. Îmi aduce aminte, nu-mi dau seama de ce, de așa-zisa casa mare de prin satele din nordul Moldovei. O fi din cauza lustrelor?

Am făcut o mică donație și aici. Oricare din cei trei ar fi stăpânul cerului, sper să fie mulțumit. E ca și cum am fi mizat pe roșu, negru și pe zero. Câștigul e garantat sută la sută. Poate pentru cineva e blasfemie, dar uneori îmi place să cred că Dumnezeu nu are buletin de identitate, sensul rugăciunii e să ne încredem că totul va fi ieși bine pe final, iar rostul religiei (a oricăreia din ele) este să facă din om o ființă mai bună. Dar nu e vorba de asta. Noi suntem cei mulțumiți. Că suntem pe finalul unei misiuni productive. Că e liniște și pace. Că am avut o zi plină de impresii frumoase. Că într-o săptămână pornim din nou la drum.

Pace vouă.

Tags: , , , , , , , , , ,

October 10, 2016 Off

Realitatea orașului fantomă

By in bangladesh, călătorii

Revenirea în Bangladesh este o călătorie în Țara Oglinzilor. Realitatea de acasă, realitatea de aici… deosebirea este atât de radicală încât ai impresia că tot ce ai lăsat în urmă e un vis pe cale să se destrame, iar tot ceea ce vezi este, de fapt, tot ceea ce există. Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie, Regina Roșie și Morsa. Apartamentul de pe strada 25 din cartierul Banani. Strigătele papagalilor. Chemarea la rugăciune. Claxoanele. Dar dacă avem două realități în loc de una, nu este ca și cum nu am avea niciuna?

Zice Jean Baudrillard că realitatea a fost asasinată. Cică s-ar fi produs o crimă perfectă. Perfectă fiindcă asasinul nu a lăsat urme. Nici cadavru. Nici indicii. Nu avem idee care i-au fost motivele. Chestia e că a fost ceva, iar acum e altceva la fel de efemer ca ceea ce a fost. Iar ce va fi mâine nu știm. De fiecare dată suntem prostiți de iluzia realității care ne face să credem că asta e tot ceea ce este. Și, în cele din urmă, e doar suma incompletă a unor semnale pe care le precepem într-un moment dat. La drept vorbind, eu nu pricep mare lucru din ceea ce pretinde Baudrillard. Disting o deziluzie, o nostalgie după trecutul care nu a fost erodat de tehnologii și capcane informaționale. Și asta reverberează ceva în mine. Ceva fără contur.

Trecutul acesta aparținea civilizațiilor care nu-și puneau multe întrebări. Prășeau, săpau, mâncau, făceau copii și aduceau orfande zeilor. Bangladesh este mai aproape de acest ideal decât ar fi orice țară europeană, inclusiv și Moldova, dar nu suficient de aproape. Bengalezii stau pe facebook, urmăresc clipuri pe youtube și au niște idei năstrușnice în privința realității. Hamid, bunăoară, crede că coca cola se face din grăsime de porc dinadins ca să-i enerveze pe musulmani. Noi murim de râs, dar el jură că a văzut un clipuleț pe youtube care descria toată tehnologia. Hamid preferă 7Up, dar ocazional bea și cola, semn că nu e incurabil.

În zi de weekend ne sculăm cu noaptea-n cap ca să evităm traficul din Dhaka. Folos puțin, căci la șapte dimineața Hamid nu răspunde la telefon, iar cu zece minute mai târziu (după ce iese din duș) ne informează că vine peste douăzeci de minute să ne ia. Așa sau altfel, traficul nu ne creează probleme. Ieșim din oraș prin cartierul Bashundara. În conformitate cu planul urbanistic, în această zonă urmează să apară Noua Dhaka, la moment e mai mult stufăriș, dar realitatea nu stă pe loc. În bengali la stufăriș se zice kashful, cum ar fi floarea-norilor, iar cuplurile tinere adoră să facă poze în câmpuri de kashful și, bineînțeles, să le posteze pe facebook. Norii, dacă tot i-am pomenit, sunt egal de zburlii, cerul e senin, iar ziua pare a fi una perfectă pentru o excursie în afara orașului.

Intrăm în Sonargaon înainte de ora 9. Muzeul urmează să se deschidă în zece minute, iar paznicul ne sfătuie să mergem mai întâi la Panam Nagar – Orașul Fantomă. Ajunși la fața locului, ni se explică că intrarea în Orașul Fantomă este permisă de la ora zece. Și-acum ce ne facem? Noroc că paznicul respectiv se arată mai indulgent, ne lasă să intrăm mai devreme de orele de program. Achităm câte 100 de taka, luăm bilet, intrăm.

Orașul Fantomă este tot ce a rămas de la vechea capitală – o ulicioară formată din vile, pe timpuri somptuoase, aflate astăzi într-o stare de romantică ruină. E fascinant să te gândești că în urmă cu trei sute de ani în aceste conace pulsa viața, cadînele ieșeau pe verandă, boierii semănau porunci, iar servitorii le culegeau de pe jos și alergau să le îndeplinească. Pentru venetici de-alde noi, locul ăsta e o perluță, dar benagalezii sunt perfect indiferenți față de ruine. Un bloc modern din Dhaka este pe măsură să producă niște strigăte de admirație, nu și ruinele. Ruine găsești câte vrei, ce contează dacă au trei sute de ani sau trei? Aspectul practic, luxul ostentativ este ceea ce dictează regulile de joc în Bangladesh. Pentru ruine ai nevoie de un ochi romantic, iar majoritatea populației e prea flămândă ca să se preocupe de treptele superioare ale piramidei lui Maslow. Hamid zice că-i place. S-ar putea, deși credem că se bucură mai mult de faptul că a descoperit odată cu noi un loc unde i-ar putea aduce pe vizitatorii ahtiați după vestigii culturale. Și, bineînțeles, se bucură fiindcă ne bucurăm noi.

O droaie de copilandri se țin scai din urma noastră. Nici că le pasă de fantome sau ruine, dar foreignerii ăștea sunt fascinanți. E vorba de mine și de prietena mea, bineînțeles. Hamid parcă nu-i ghidul nostru, ci ghidul copiilor.

—Mal-do-va, zice Hamid. Same as Russia.

—Care Rusie, Hamid! Să nu mai zici niciodată așa ceva. Nici când nu suntem de față. E ca și cum am zice că Bangladesh e same as Pakistan!

Relația bengalezilor cu Pakistanul e la fel de complicată ca relația noastră cu Rusia. Ambele teritorii musulmane au cesionat de India în 1947 formând Pakistanul de Vest și, respectiv, Est. Elitele, vorbitoare de urdu, au mers la Karachi. Grosul populației, vorbitori de bengali au format Pakistanul de Est. Realitatea din Bangladesh nu se potrivea cu realitatea din Pakistan. Bengaleza a fost expulzată din programele școlare spre nemulțumirea populației, iar bengalezii au devenit un fel de carne de tun. Disensiunile interne au provocat un război civil destul de sângeros, a cărui ecouri mai stăruie. În 1971, urmare a ajutorului militar din partea Indiei, Bangladesh și-a obținut suveranitatea. „Limba noastră” e sărbătoare națională nu doar în Republica Moldova.

Peste aproximativ o oră suntem din nou în fața muzeului din Sonargaon. Edificiul datează din 1905, fiind reședința zamindarului, un gen de administrator provincial. Britanic pe dinafară, indian pe dinăuntru, palatul zamindarului este de o eleganță rară. Teracota albă, acoperită cu ornamente florale îl face să semene cu un vas de porțelan. În fața palatului e un lac și o alee de palmieri. Din păcate, palatul e închis pentru vizitatori. Muzeul de artă populară însă, situat în spatele grădinii, e o construcție modernă, exact pe gustul bengalezilor. Exponatele denotă faptul că meșterilor populari nu le lipsea spiritul umorului. O barză minusculă înghite un pește gigantic pe o tavă pentru bucate din pește. Nu-i de râs?

Pe traseul nostru se mai află și micuța moschee Gauldi, construită în 1519, înainte de invazia Mogulilor. Existența unei comunități musulmane anterioare Marilor Moguli nu este o mare surpriză, deși dimensiunea moscheii sugerează că numărul musulmanilor din Sonargaon nu era prea mare în acea epocă. Islamul a pătruns tiptil în sud-estul Indiei, primii convertiți fiind budiștii și hinduiștii atrași de misticismul sufist importat din Iraq. După care a urmat o miserioasă incursiune a turcilor nomazi din sudul Afganistanului. Se zice că protagonistul acestei conquiste a fost un oarecare Bakhtiyar Khilji, care a înaintat atât de repede încât doar 18 din cavelerii săi i-au ținut pasul. În tot cazul, precursorii Sultanatului Bengal, care s-a impus în secolele 14-16, au constituit o verigă importantă a comerțului dintre arabi și chinezi.

Cu alte cuvinte, suficientă istorie pentru jumătate de zi. Doar că această informație nu este disponibilă la fața locului, cel puțin nu pentru vorbitorii de engleză. Noroc de Wikipedia și Lonely Planet că altfel am fi rătăcit ca două fantome occidentale într-un oraș al fantomelor orientale. Cum ziceam, bengalezii nu sunt prea sensibili la vestigiile trecutului istoric. Pentru mulți Bangladesh a început în 1971, iar ce a fost înainte numai Allah știe. Măsura timpului e acum, mâine sau demult. Pentru noi e un sport obișnuit să contemplăm palatele și cetățile din vechime reflectând asupra cursului civilizației și exclamând sporadic: Îți imaginezi?

Un bengalez care își imaginează trecutul este o pasăre rară. Ne convingem de acest lucru seara în timp ce-l copleșeam cu impresiile din cursul zile pe instuctorul nostru de yoga. Prima întrebare a lui Ashis este dacă am fost la Barodi. Barodi, dacă am prins corect ideea, este reședința unui saddhu vestit pe nume Lokenath Brahmachari.

Same as God for us, zice Ashis. Un ascet care comunică la direct cu universul.

—Și am putea să-l vizităm și noi? întrebăm fascinați de răspunsurile pe care ar putea să ni le dea sfântul.

Not possible now. Because he is there.

—???

Eu am auzit „there” (acolo), prietena mea a auzit „deaf” (surd). S-a dovedit că sfântul e „dead”, a murit cu mulți ani în urmă, iar mormântul lui este un loc de pelerinaj. Am întârziat. Cu trei sute de ani.

Dar asta e realitatea. Pentru Ashis, mormântul unui saddhu nu este un loc istoric. Este un loc de cult. Nu contează dacă a trăit cu trei sute de ani în urmă, sau trei mii, sau treizeci. Sfințimea locului nu e totuna cu vechimea în muncă. Trecutul este impregnat în prezent. Numărul de ofrande îl fac real, iar legenda ține locul discursului istoric.

În tot cazul, nu avem cum să stăm de vorbă cu venerabilul Lokenath Brahmachari. E o fantomă.

Tags: , , , , , , , ,

September 20, 2016 Off

Exilul, etc.

By in călătorii, turcia

Oh, câtă savoare să-ți iai zborul din această colivie! E vorba de noi pe finalul  misiunii în Bangladesh. Nici măcar de aur nu e. Argint? Ai vrea tu. Mă rog, s-ar putea să fie bronză. Da-n fine, nu e vorba de metal, e vorba de calitatea vieții cuprinse între punctul A. Apartament și B. Birou.

Dar dăcă e s-o iei mai pe filozofic, orice zbor e o iluzie. Dintr-o colivie mică în una mare sau, mă rog, diferită, și ai iluzia libertății. Salonul din aeroportul internațional din Dhaka e o adevărată binecuvântare. Nu ne este foame, nici nu a apucat să se crape de zi. Hamid ne-a dus ca fulgerul prin oraș, chiar dacă a întârziat cu zece minute. Dar micul dejun din salonul Balaka e prea tentant. Nu e vorba de gust, e vorba de ritual. Un gât de cafea, încă unul. Ceea ce urmează după ce urcăm la bordul avionului e o catrenă de activități învățate din amară experiență:

  1. Privim cu supărare bengalezii care atacă frenetic bagajul nostru de mână instalat grijuliu în compartimentul deasupra capurilor noastre;
  2. Tragem de mânecă vecina din dreapta (și vecinul din stânga) atenționându-le să-și închidă la naiba celularele—în momentul decolării bengalezii pălăvrăgesc într-o veselie, întrecându-se în a da ultimele instrucțiuni gastrofizice la telefon (și indignează când le despare semnalul!);
  3. Plesnim peste mână vecinul din față care nu găsește alt loc mai bun pentru a-și plasa palma decât peste ecranul televizorului meu;
  4. Nu, nu vrem să figurăm în selfiul celuilalt vecin din față care momentan apasă ca un apucat pe butonul mobilului. Un selfie, două, trei, patru. Schimbă poziția – cinci, șase, șapte, opt. Ridică celularul deasupra capului ca să intru și eu în poză – nouă, zece. Nu. Pân-aici. Îl trag de mânecă. E enervant.

Peste opt ore, două filme și câteva capitole, Istanbul se arată ca un colac al salvării naționale, în pofida puciului care a avut loc cu o lună în urmă, în pofida lui Erdogan, în pofida lui Gülen, în pofida faptului că în aeroport sunt cu două treimi mai puțini pasageri decât obișnuiau să fie.

Am tras la un han la care nu am mai stat anterior. Tot la o azvârlitură de băț de Istiklal, chiar dacă am încercat să ne ținem la distanță de zona pietonală. În cele din urmă, loviturile de stat nu-s ca atacurile teroriste—nu te aștepți să se producă câte una în fiecare lună, deși precis că au existat cazuri. Plus că ne-a cucerit mesajul hangiului de la Peradays: ținem dinadins să nu fim profesioniști. În cazul lui Bora (așa se numește proprietarul hotelului) a nu fi profesionist înseamnă a nu vinde camere de hotel, ci de a oferi un cămin provizoriu, a-ți face sejurul cât se poate de confortabil și lipsit de griji. A priceput repede că ținem să avem un balconaș și ne-a oferit o altă cameră decât cea pe care o comandasem. Ne-a văzut seara buimăciți din cauza schimbării fusului orar și s-a priceput să ne ofere micul dejun la o oră mai puțin convențională. Chestii de genul ăsta – mărunte dar plăcute.

Și să vezi tu istorie. Stăm noi în odaie și se aude un meunat la ușă. Deschidem. Intră o pisică cenușie, foarte manierată. Face turul camerei, încearcă scaunul, verifică masa. În cele din urmă urcă pe pat și mi se așează pe burtă. Nu zăbovește prea mult. Se convinge că totul e în regulă și iar dă târcoale la ușă. Dar se pare că a uitat ceva… mai trage o raită prin odaie, dă lăbuța cu musafirii și de data asta iese pe ușă afară.

A doua zi aflăm că o cheamă Pera și mai are și o surioară – Daisy. Pera și Daisy – Peradays, pricepeți?

—Se crede proprietara hotelului, ne anunță Bora. E foarte neliniștită când vede ușile închise, i se pare că ceva e în neregulă…

Bora pe semne că-i vrăjitor. Ne ghicește stările, ne citește gândurile. La plecare e atât de simpatic încât ne face și niște cadouri. Cum să nu-ți placă așa oameni „neprofesioniști”, îți aduc aminte că mai există pe lume meserii care se fac cu suflet, din simpla plăcere a lucrului bine făcut. Bineînțeles, există și un preț pentru asta, dar ceea ce primești la schimb e ceva ce nu-ți pot oferi hotelurile internaționale sau apartamentele închiriate.

Pe durata sejurului (și-n mare parte datorită lui Bora) uităm că ne-am promis să evităm Istanbulul până nu se lămuresc ei cu revoluțiile și contra-revoluțiile. Reieșind din știri, Erdogan e sărit de pe fix, ceea ce face dânsul ca urmare a loviturii de stat eșuate pare să o justifice în totalitate. Pe de altă parte, există nuanțe – în Turcia se menține un echilibru fragil între europeinism și fundamentalism islamic, iar democrația e o jucărie care trece dintr-o mână în alta fără a ține cont de miza jocului. În cursul istoriei Turciei moderne, armata a fost cea care mai întâi strângea șuruburile după care urma o perioadă de democratizare, în timp ce islamiștii profită de democrație și abia mai apoi încep să strângă șuruburile.

În stradă, atmosfera nu pare să fie încinsă în vreun fel anume. Faptul că sunt mult mai puțini turiști e în favoarea noastră – nu e nevoie să ne îmbulzim prin Taksim și nici localurile n-ai spune că-s aglomerate. Partea asta din urmă contează mai puțin, în Istanbul oricând găseai un loc călduț sub soare. Și totuși privirile sunt prietenoase, zâmbetele – neprefăcute. Hoinărind fără țintă (și fără hartă, bineînțeles) pe niște stradele mai lăturalnice descoperim un cartier al librarilor de care nici nu auzisem. Chiar aici în inima Galatei. Orașul ăsta nu încetează să ne minuneze!

Nu știu cum se face dar ținem la această țară și, la plecare, ne dorim intens ca Turcia să nu se transforme într-un oarecare Iran. E dovada că democrația și islamul sunt noțiuni compatibile. Iar dacă e să ne luăm după maturitatea societății civile, numărul de cititori și scriitori turci, calitatea infrastructurii și a serviciilor, simțul estetic și sârguința oamenilor simpli, Turcia n-are cum să fie caz clasat. Cei drept, nici Iran nu era un oarecare Iran înainte ca ayatollahul să-și încrunte stufoasele-i sprâncene.

Sus, în ceruri deschidem ochii atât cât să vedem cum soarele devine o linie roșietică între două straturi de nori. După care-i închidem la loc. Pasagerii rutei Istanbul-Chișinău bat din palme ceea ce înseamnă negreșit un singur lucru: am ajuns acasă.

Tags: , , , ,

August 29, 2016 Off

Vacanța perpetuă

By in asia de sud-est, călătorii

—Cum a fost? ne întreabă băiatul de la recepție și noi, zăpăciți, nu ne dăm seama că e vorba de escapada noastră la Borobudur.

—Minunat, zicem. Ăă… de Borobudur întrebi? Da-da, excelent. Stai că trecem mai târziu pe la tine.

Pe azi nu facem planuri. Adică planuri facem, dar pentru ziua de mâine. Ne lămurim cu băiatul după micul dejun. Omletă, suc de guanabana, blinii cu dulceață de arțar. Și cafea. Apoi pentru ziua de mâine: templul Ulun Danu Bratan și Tanah Lot. La asfințit. Dar până atunci mai avem. Ideea este să explorăm un pic Kuta, să zăbovim la mare.

Masaz, masaz, masaz… Este expresia care ne însoțește prin tot orașul. Ne ascundem de ea prin prăvălii. Ne interesăm de țăsături, măști balineze, zmei de hârtie, timbre… Templele induiste sunt omniprezente, cerul e de un albastru amețitor (de parcă am fi într-un desen animat, zău!) iar culorile naționale ale Indoneziei – albul și roșul – ne urmăresc din aproape. Ca idee întrebăm de niște magnețele:

—Ăsta cât face? (Mă refer la unul identic cu berea Bintang.)

—O sută de mii, zice fără să clipească.

Pufnim amândoi în râs, iar el ne privește îmărmurit: „Ce? Ce?”

—O sută de mii nu e bine? Și cât dați?

—Zece. Poate cinci.

Cincisprezece mii e prețul corect. Un dolar. Dar ne-a făcut să râdem. A râs și el împreună cu noi de tentativa sa nereușită de a scoate un profit din gură-cască. În Bali e plăcut să te târguiești. Vânzătorii nu te presează, coboară vertiginos prețul până la nivelul care face marfa extrem de tentantă, iar dacă te văd pus pe gânduri, nu se supără de faptul că pleci fără cumpărătură. Zâmbesc la fel de prietenos ca și la început.

Pe plajă devenim imediat ținta prestatorilor de servicii. Cerem un ceai rece și ni se oferă un scaun. O băutură – un scaun; pentru două scaune trebuie să iai două băuturi. Așa-i politica insulei. În următoarele cinci minute ni se oferă brățări, masaj, țigări și o pușcă de suflat săgeți. Prietena mea e asediată de o coafeză căreia îi cedează. O bătrânică cu degete de oțel insistă să-mi facă masaz dar eu nu mă las. Mă și tem să-mi las prietena la cheremul negustorilor de pe plajă dar partea bună e că în cinci minute pleacă cu toții în căutarea unor noi piețe de desfacere. Și eu intru în ocean.

Merg ca Isus pe ape până ajung la o adâncime mai decentă, dar mai departe nu mă încumet. Înot paralel cu malul. Valurile mușcă hămesite. Cinci metri, zece, încă un pic și înapoi spre mal – un erou neterminat, satisfăcut cu puținul – o bifă pentru Oceanul Indian pe care l-am încercat cu patru ani mai devreme în Sri Lanka.

Luăm masa într-un warung de pe plajă. Satay e un fel de frigărui foarte popular în Asia de sud-est. Mâncare simplă, dar sosul de soia o face cu totul deosebită. Vreau să iau acasă unul la fel ca ăsta. O dăm pe Bintang. Suntem euforici, ambii. Nu pricepem cum se poate de trăit altfel și de ce lucrurile foarte bune durează foarte puțin. Noroc că și cele rele durează tot atâta, dar noi am și uitat între timp de griji. Paradisul e vacanța perpetuă, dar timpul nostru e numărat. Încă o zi și a noastră șaretă se va face dovleac, iar bidiviii sclipitori se vor transforma în șobolani. Of… Dar nu, încă nu ne gândim la asta. Ne gândim că ar fi bine ca ghidul nostru din ziua următoare să fie Dana.

E un alt tip. Mai tânăr. Unul pe nume Randy. Sau Rudy. Poate Ronnie? Nu e la fel de bun ca și Dana. Mă ia pe sus cu dom’le și ține morțiș să-mi deschidă ușa, însă pe prietena mea nu prea o bagă în seamă. Poate a pățit ceva în viața precedentă, cine-l știe? În tot cazul îl ignorăm și noi, iar în mașină se face rece-rece, asta inclusiv și de la altitudine, căci templul Ulun Danu Bratan se află la 1200 metri înățime față de nivelul oceanului, la fel ca și lacul în care obișnuiește să se oglindească.

Nu și acum căci avem parte de ceață. Contururile templului închinat lui Șiva se destramă în fața ochilor. Încă un pic și ne pierdem din vedere unul pe altul. Ne regăsim dincolo de zid, unde nu mai e urmă de templu, în schimb este o grădină, un pescar și o cafenea. Luăm cafea să ne încălzim pe dinăuntru, noroc că prietena mea și-a pus un sarong peste umeri cu care adună complimente din stânga și din dreapta.

La Tanah Lot ajungem înainte de apusul soarelui. Un indicator arată că asfințitul e la stânga, iar noi o luăm în direcția opusă, unde tot asfințit e, doar că fără cete de turiști. Ne așezăm la terasa unui restaurant sub cerul liber. Sub noi se revoltă oceanul, soarele e pe punctul să plonjeze, strecurându-se printre norii grei. Cad niște picături, dar nu-s suficiente ca să ne alunge din Paradis. Doamne, și muzicanții ăștea. E romantic, n-ai ce spune. Roșesc al naibii căci nu-s sigur că am mărunt la mine, dar iată, găsesc câteva bancnote și muzicanții sunt mulțumiți. Și noi suntem mulțumiți. Și soarele se scaldă sănătos în ocean, iar noi ne grăbim să facem cale întoarsă printre plantații de orez, prin Canggu, Seminyak, Legian și, în final – Kuta.

În ziua următoare o să fim iarăși în aeroport și eu o să-ți spun:

—Dacă asta ar fi prima zi a călătoriei aș accepta bucuros să o luăm de la capăt.

Și tu o să fii de acord.

Tags: , , , , , ,

August 20, 2016 Off

Drumul spre Borobudur

By in asia de sud-est, călătorii

Nu am dubii în privința excursiilor: sunt făcute pentru turiști, nu pentru călători. Ele îți economisesc din timp și-ți permit să acoperi mai multe lucruri dintr-o singură lovitură, dar ceva se pierde negreșit. Un călător adevărat ar sta o vreme într-un loc, ar vedea ce și cum, ar verifica care-s opțiunile de drum și ar descoperi chestii pe cont propriu, fără să recurgă la consumul de semi-fabricate. Asta sunt din păcate excursiile: fast foodul industriei turismului. Dacă am avea vreo două-trei luni la dispoziție precis că am merge direct la țintă. Dar avem ceea ce avem.

Ca să mai diversificăm ritmul călătoriei și să ieșim din rolurile de boss și madam, am luat avionul spre Yogyakarta. Peste o oră am aterizat pe insula Java. Am trecut pe la biroul de informații și am întrebat cum putem ajunge în centru. Simplu. Dreapta, stânga, iar dreapta. Stația e o cabină. Ușile autobusului se deschid exact pe spațiul porții. Prețul a două bilete este de opt mii de rupii, mai puțin de un dolar.

—Cum ajungem la gara centrală?

Take the green line to Tugu. Următorul e al vostru.

N-am priceput dacă e linia verde sau gri, toate autobusele erau albastre la culoare. Chiar dacă Java este predominant musulmană, populația e la fel de relaxată și jovială ca pe insula Bali. Însoțitorul de bord făcea schimb de glume cu șoferul, pasagerii și casierițele din stații. Favorita lui era cea din stația cinci. Se făcea că o trage în autobus, îi șterpelea foile de parcurs. Numai de codițe n-o trăgea.

—Îți imaginezi ce regim de lucru are? Tot drumul se gândește la cea de-a cincea stație și când ajunge în ea e fericit vreme de zece secunde. După care iar și iar.

Am coborât lângă gara centrală și am mers vreo două sute de metri pe jos. Jalan Malioboro e un gen de Ștefan cel Mare care geme de la atâta comerț stradal. Nu-s gherete, sunt galerii. Hotelul nostru se află pe o stradelă perpendiculară cu Malioboro. Al șaselea simț ne conduce direct spre el. Se numește 1001 Malam de unde clar rezultă că malam în bahasa înseamnă noapte. Noi l-am rezervat pentru un singur malam, în zori mergem să vizităm templul Borobudur, după care pe cel din Prambanan și iute-iute la aeroport. Facem aranjamentele necesare la recepție.

Curtea interioară a hotelului e o grădină de palmieri. În fața fiecărui număr e o masă și două scaune. Lângă intrarea în curte stau două termosuri. Încerc să fac niște cafea.

—Ambele sunt cu apă fiartă. Cred că sunt niște plicuțele cu nes pe acolo.

Vecinul de vizavi e un canadian care călătorește de două luni prin Indonezia. A stat o vreme în Borneo printre organgutani, câteva săptămâni pe Sumatra.

—Când simt că nu mai am ce face într-un loc, mă tocmesc cu vreun barcagiu și schimb insula.

Exact genul de călător care mă face să roșesc pentru excursiile noastre în plină viteză. Pentru el Bali este cireașa de pe tort. Are un prieten în Sanur, care se cunoaște bine cu Sebastião Salgado, celebrul fotograf. Aparent, Salgado are casă în Sanur.

—Kuta e un coșmar.

La drept vorbind nouă ne place Kuta. Înțelegem ce are în vedere – aglomerație, comerț, zgomot. Nouă ni se pare un paradis. Cu excepția cluburilor de noapte. Astea da, sunt un coșmar. Vânzoleala pe fundalul unui tum-tum diabolic nu e pentru noi. Dar sunt o sumedenie de alte lucruri care sunt exact pe placul nostru…

La patru fără un sfert mă porăi din nou cu aparatul de cafea.

—Eu sunt Tom, șoferul vostru. Tom-tom.

Nici n-am observat de unde a apărut. Pe întuneric deslușesc un zâmbet până la urechi, un fes și doi ochi jucăuși ca niște paranteze culcate.

Mi s-a pus pata să ajung la Borobudur încă de când eram adolescent. Am aflat despre acest templu din junglă dintr-un epizod din Tele-Enciclopedia. Într-o sâmbătă la ora șase, am urcat scările piramidei, m-am plimbat printre statuile lui Buddha și am privit asfințitul printre dagobele misterioase. Și iată, după acea plimbare imaginară la asfințit, urmează să admirăm în doi răsăritul stând așezați pe pietrele milenare din Borobudur, cu privirile ațintite spre est. În doi? Ba bine că nu. Hoardele de turiști, angajate într-o competiție acerbă pentru un loc sub soare, mișună în toate părțile și strică peisajul.

—Îți imaginezi, dragă, cum ar fi să lucrezi paznic de noapte la Borobudur? Precis că sunt vreo câteva zile pe an când vizitele la templu sunt limitate. Ai putea să-ți inviți prietena și să-i oferi un spectacol de neuitat.

Soarele ne alintă preț de câteva minute după care toată valea se cufundă în ceață. O ceață atât de densă încât nu se vede mai departe de patru dagobe. Mai bine așa.

—Cinci mii de kilometri ca să văd acest templu și, n-ați o bună, se ascunde în ceață! se vaită o italiancă.

Mda… Ar fi bine să o lăsăm mai moale cu răsăriturile astea. Turiștii strică tot farmecul. Dacă veneam pe la zece ar fi fost numai bine – nici turiști, nici ceață. Dar pe prietena mea nu o supără ceața. Zice că-i mistică.

Călătorim spre Prambanan pe drum de țară. Ceața s-a risipit. Satele sunt curate, tarabele – vopsite în culori vesele, iar moscheile – schematice. Așa, niște verande cu cepușoare în vârf. Se pare că islamul nu a pătruns foarte adânc în cultura indoneziană. Se roagă cum pot.

Spre deosebire de Borobudur, care-i un templu buddist construit prin anii 850, Prambanan, situat doar la câteva zeci de kilometri este un templu induist. Dinastiile s-au schimbat într-atât de repede încât meșterii-pietrari au rămas aceiași. Sigur, lipsesc statuile lui Buddha în schimb avem aici câte un templu pentru fiecare manifestare a marelui zeu. Un Brahma, un Vișnu, un Șiva. Și, pentru ca să fie cu pereche – câte un templu mai mic pentru avatarurilor lor. Îmi place Ganeșa. El încearcă să o facă pe seriosul, dar oricum iese nostim.

Poate că e o simplă bifă, dar ne pare bine că am făcut această escapadă. Sunt locuri pe mapamond care trebuie vizitate în mod obligatoriu. Borobudur e unul din ele. Angkor e unul din ele. Avem mare noroc că s-au păstrat. Aici, printre ruine, realizezi că nu trăim de azi pe mâine. Civilizațiile dispar, dar lase urme. Cu o mie de ani în urmă aici era Parisul și dincolo era New Yorkul. Peste o mie de ani – cine știe? În așa locuri toate grijile și problemele noastre par efemere, iar visele – mărunte. O viață și atâtea secole de praf. Citeam la Vonnegut că istoria aleargă iepurește, iar arta se mișcă lent ca o broască țestoasă. În cele din urmă țestoasele câștigă.

Peste două ore ne întoarcem la mașină.

—Gata, Tom, du-ne la aeroport.

Tags: , , , ,