August 20, 2016 0

Drumul spre Borobudur

By in asia de sud-est, călătorii

Nu am dubii în privința excursiilor: sunt făcute pentru turiști, nu pentru călători. Ele îți economisesc din timp și-ți permit să acoperi mai multe lucruri dintr-o singură lovitură, dar ceva se pierde negreșit. Un călător adevărat ar sta o vreme într-un loc, ar vedea ce și cum, ar verifica care-s opțiunile de drum și ar descoperi chestii pe cont propriu, fără să recurgă la consumul de semi-fabricate. Asta sunt din păcate excursiile: fast foodul industriei turismului. Dacă am avea vreo două-trei luni la dispoziție precis că am merge direct la țintă. Dar avem ceea ce avem.

Ca să mai diversificăm ritmul călătoriei și să ieșim din rolurile de boss și madam, am luat avionul spre Yogyakarta. Peste o oră am aterizat pe insula Java. Am trecut pe la biroul de informații și am întrebat cum putem ajunge în centru. Simplu. Dreapta, stânga, iar dreapta. Stația e o cabină. Ușile autobusului se deschid exact pe spațiul porții. Prețul a două bilete este de opt mii de rupii, mai puțin de un dolar.

—Cum ajungem la gara centrală?

Take the green line to Tugu. Următorul e al vostru.

N-am priceput dacă e linia verde sau gri, toate autobusele erau albastre la culoare. Chiar dacă Java este predominant musulmană, populația e la fel de relaxată și jovială ca pe insula Bali. Însoțitorul de bord făcea schimb de glume cu șoferul, pasagerii și casierițele din stații. Favorita lui era cea din stația cinci. Se făcea că o trage în autobus, îi șterpelea foile de parcurs. Numai de codițe n-o trăgea.

—Îți imaginezi ce regim de lucru are? Tot drumul se gândește la cea de-a cincea stație și când ajunge în ea e fericit vreme de zece secunde. După care iar și iar.

Am coborât lângă gara centrală și am mers vreo două sute de metri pe jos. Jalan Malioboro e un gen de Ștefan cel Mare care geme de la atâta comerț stradal. Nu-s gherete, sunt galerii. Hotelul nostru se află pe o stradelă perpendiculară cu Malioboro. Al șaselea simț ne conduce direct spre el. Se numește 1001 Malam de unde clar rezultă că malam în bahasa înseamnă noapte. Noi l-am rezervat pentru un singur malam, în zori mergem să vizităm templul Borobudur, după care pe cel din Prambanan și iute-iute la aeroport. Facem aranjamentele necesare la recepție.

Curtea interioară a hotelului e o grădină de palmieri. În fața fiecărui număr e o masă și două scaune. Lângă intrarea în curte stau două termosuri. Încerc să fac niște cafea.

—Ambele sunt cu apă fiartă. Cred că sunt niște plicuțele cu nes pe acolo.

Vecinul de vizavi e un canadian care călătorește de două luni prin Indonezia. A stat o vreme în Borneo printre organgutani, câteva săptămâni pe Sumatra.

—Când simt că nu mai am ce face într-un loc, mă tocmesc cu vreun barcagiu și schimb insula.

Exact genul de călător care mă face să roșesc pentru excursiile noastre în plină viteză. Pentru el Bali este cireașa de pe tort. Are un prieten în Sanur, care se cunoaște bine cu Sebastião Salgado, celebrul fotograf. Aparent, Salgado are casă în Sanur.

—Kuta e un coșmar.

La drept vorbind nouă ne place Kuta. Înțelegem ce are în vedere – aglomerație, comerț, zgomot. Nouă ni se pare un paradis. Cu excepția cluburilor de noapte. Astea da, sunt un coșmar. Vânzoleala pe fundalul unui tum-tum diabolic nu e pentru noi. Dar sunt o sumedenie de alte lucruri care sunt exact pe placul nostru…

La patru fără un sfert mă porăi din nou cu aparatul de cafea.

—Eu sunt Tom, șoferul vostru. Tom-tom.

Nici n-am observat de unde a apărut. Pe întuneric deslușesc un zâmbet până la urechi, un fes și doi ochi jucăuși ca niște paranteze culcate.

Mi s-a pus pata să ajung la Borobudur încă de când eram adolescent. Am aflat despre acest templu din junglă dintr-un epizod din Tele-Enciclopedia. Într-o sâmbătă la ora șase, am urcat scările piramidei, m-am plimbat printre statuile lui Buddha și am privit asfințitul printre dagobele misterioase. Și iată, după acea plimbare imaginară la asfințit, urmează să admirăm în doi răsăritul stând așezați pe pietrele milenare din Borobudur, cu privirile ațintite spre est. În doi? Ba bine că nu. Hoardele de turiști, angajate într-o competiție acerbă pentru un loc sub soare, mișună în toate părțile și strică peisajul.

—Îți imaginezi, dragă, cum ar fi să lucrezi paznic de noapte la Borobudur? Precis că sunt vreo câteva zile pe an când vizitele la templu sunt limitate. Ai putea să-ți inviți prietena și să-i oferi un spectacol de neuitat.

Soarele ne alintă preț de câteva minute după care toată valea se cufundă în ceață. O ceață atât de densă încât nu se vede mai departe de patru dagobe. Mai bine așa.

—Cinci mii de kilometri ca să văd acest templu și, n-ați o bună, se ascunde în ceață! se vaită o italiancă.

Mda… Ar fi bine să o lăsăm mai moale cu răsăriturile astea. Turiștii strică tot farmecul. Dacă veneam pe la zece ar fi fost numai bine – nici turiști, nici ceață. Dar pe prietena mea nu o supără ceața. Zice că-i mistică.

Călătorim spre Prambanan pe drum de țară. Ceața s-a risipit. Satele sunt curate, tarabele – vopsite în culori vesele, iar moscheile – schematice. Așa, niște verande cu cepușoare în vârf. Se pare că islamul nu a pătruns foarte adânc în cultura indoneziană. Se roagă cum pot.

Spre deosebire de Borobudur, care-i un templu buddist construit prin anii 850, Prambanan, situat doar la câteva zeci de kilometri este un templu induist. Dinastiile s-au schimbat într-atât de repede încât meșterii-pietrari au rămas aceiași. Sigur, lipsesc statuile lui Buddha în schimb avem aici câte un templu pentru fiecare manifestare a marelui zeu. Un Brahma, un Vișnu, un Șiva. Și, pentru ca să fie cu pereche – câte un templu mai mic pentru avatarurilor lor. Îmi place Ganeșa. El încearcă să o facă pe seriosul, dar oricum iese nostim.

Poate că e o simplă bifă, dar ne pare bine că am făcut această escapadă. Sunt locuri pe mapamond care trebuie vizitate în mod obligatoriu. Borobudur e unul din ele. Angkor e unul din ele. Avem mare noroc că s-au păstrat. Aici, printre ruine, realizezi că nu trăim de azi pe mâine. Civilizațiile dispar, dar lase urme. Cu o mie de ani în urmă aici era Parisul și dincolo era New Yorkul. Peste o mie de ani – cine știe? În așa locuri toate grijile și problemele noastre par efemere, iar visele – mărunte. O viață și atâtea secole de praf. Citeam la Vonnegut că istoria aleargă iepurește, iar arta se mișcă lent ca o broască țestoasă. În cele din urmă țestoasele câștigă.

Peste două ore ne întoarcem la mașină.

—Gata, Tom, du-ne la aeroport.

Tags: , , , ,

August 16, 2016 0

Fie ca forța să fie cu tine

By in asia de sud-est, călătorii

Ghidul nostru în următoarea etapă a călătoriei e Agus Eka. Pe cap poartă o bandană tradițională, care la balinezi se numește udeng. Foarte cochetă de felul ei. Poartă sarong. Asta nu-l împiedică să conducă mașina. Nu știu cum se simt doamnele în rochii de seară la volan dar presupun că se descurcă. Noi îl întrebăm de bani, dacă putem să achităm cu cardul, dar Agus nu e preocupat. Trecem pe la bancomat mai târziu, căci acum e prioritar să nu ratăm dansul Barong de la 9.30. Îl punem la curent cu faptul că intenționăm să sărim peste partea cu shoppingul, căci e o pierdere de timp. „Măcar unul”, negociază Agus și fiindcă suntem suflete generoase acceptăm să mai trecem pe la o fabrică de batik, căci stofele astea indoneziene chiar că-s fascinante.

—Poate-mi iau totuși o față de masă, mă arăt interesat.

—Păi, ți-ai luat ieri una!

Ha! Am uitat. Într-adevăr, eram atât de bucuros de faptul că mi-am ales o cămașă pe gustul meu, încât am uitat de față de masă. Nici nu mai știu cum arată.

La 9.30 suntem la Gianyar, un sătuc din interiorul insulei. Ne așezăm în rândul de față, chiar alături de orchestra de gamelan. Vrăjiți de sunetele țambalului indonezian suntem pe punctul să ațipim, dar intră Barong… Scoate capul prin poartă, dar e timid. Își flutură coama, ne cercetează cu ochii holbați, face un pas și se retrage. Clănțăie din dinți ca un dulău care se vrea mare și tare, dar îi tremură coada.

Barong e o mască sperioasă. E nevoie de doi interpreți pentru dansul Barongului. Unul pentru cap și labele din față și altul pentru labele din spate. Dansatorii sunt ascunși sub o coamă de animal imposibil de identificat. Barongul nostru e Barong Landung, adică uriaș. În alte regiuni din Bali barongul poate fi leu, sau tigru, sau mistreț. Barongul e întruchiparea binelui. Un gen de Master Yoda cu patru picioare, fie ca forța să fie cu el. Mișcările dansatorilor se supun ritmului dictat de orchestră. Pe rând, apar și alte personaje: o maimuță (Chubaka?), niște gardieni, un rege însetat de putere, vrăjitoarea Rangda care-i întruchiparea răului, prințesa pe care regele găsește că e cazul să o sacrifice, soldații înarmați cu pumnale kris, mama prințesei… n-am scăpat pe nimeni?

Dansul barongului este o interpretare alegorică a luptei dintre bine și rău. Spiritele malefice ne încețoșează mințile, dar oricât de tare ne-am opune, ele oricum vor reveni. Victoria definitivă e imposibilă, însă lupta merită să fie continuată. Înțelepciunea e scutul nostru, iar bunăvoința e sabia noastră de jedi. Și ce dacă suntem atacați pe la spate? Răul își are rostul său mișelesc, poate ca să ne verifice dacă suntem cu adevărat buni, poate ca să implementeze te miri ce algoritm sinuos în numele progresului spiritual. Cu alte cuvinte, the show must go on.

Și noi, must go on la drum căci ne așteaptă multe alte chestii interesante.

Ne deplasăm cu mașina spre Kintamani, localitatea de la poalele vulcanului Batur, la nordul insulei. Depășim o fetiță pe moped (12 ani?) cu doi frățiori (7-8 ani?). Periculos să-i vezi circulând așa, dar ce să-i faci? La școală nu e voie să întârzii. Din culturile agricole ne impresionează varza. Mare și frumoasă ca la mănăstirea din Răciula. Doar că crește pe fundalul unor plantații de orez, ananași, portocali și trestie de zahăr. Ne oprim la una de cafea fiindcă nu putem fără dânsa. Kopi luwak, cea mai bună cafea din galaxie, este rezultatul procesului laborios de digestie a boabelor de cafea de către motanul civet, zis luwak în țările din sud-estul Asiei. După ce hălește boabe de cafea și-și face treaba mare, de obicei noaptea, motanul lâncezește la umbră, în timp ce regele naturii, adică omul, alege boabele verzi semi-fermentate, le decojește, le usucă, le prăjește și, după caz, le macină. Cafeaua iese cu adevărat delicioasă, mai bine să nu ne gândim de unde.

Vulcanul Batur (1717 m) e munte doar la prima vedere. Te și miri cum de a încăput pe această insuliță mică. Și nu e singurul – are un frate mai mare, vulcanul Agung (3031 m), pe direcția sud-est. Dacă stai să-l admiri o vreme, îi observi negreșit poalele înnegrite de lavă. O singură insuliță verde se profilează pe fonul vulcanului, scăpată cu zile din cauza că se află pe un povârniș. Luăm prânzul pe terasa restaurantului Panca Yoga din Kintamani, tragem din Bintang, mâncăm vulcanul din priviri în timp ce pălăria își ia zborul, pe semne dintr-un îndemn lăuntric de a se închina forțelor naturii. Vulcanul e semi-activ, orice ar fi însemnând asta. Probabil că a adormit pentru următoarele câteva secole. Dar așa se credea și despre Krakatau, vulcanul de la intersecția insulelor Java și Sumatra, care s-a trezit pe 26 august 1883 producând cea mai catastrofală erupție din istoria omenirii. Suita din patru explozii a detonat cu puterea a 200 megatone de TNT. Pentru comparația, bomba atomică aruncată peste Hiroshima a avut 20 kilotone. Diferența e de „doar” 10 mii de ori. Nu poți decât să-i urezi somn ușor.

Următorul obiectiv este templul Besakih, la poalele lui Agung. Cel mai mare, mai important și mai sfânt din toate templele de pe insulă. Se află la o altitudine de 1000 m și în 1963, în timpul erupției care a luat viața a 1700 de suflete, era cât pe ce s-o pățească. Lava a trecut la câțiva metri. Vechiul templu datează din secolul XIII cel târziu, sanctuarul care-i stă la temelie provenind din megalitic. Ori asta, ori altitudinea, ori torentul de pelerini (autentici, nu gură-cască de-alde noi), în tot cazul locul ăsta e cufundat într-o spiritualitate atât de profundă încât nu te lasă inima să pleci pur și simplu. Oftăm. Plecăm. La Klungkung.

Palatul din Klungkung pe care-l vizităm pe la chindii e de altă factură. Pavilionul Kertha Gosa este decorat cu niște fresce superbe care ilustrează un capitol din Mahabharata. Îmi amintesc ca prin vis că era vorba de frații Pandava și cei Kaurava care s-au luat la harță dintr-un motiv foarte serios. Nu țin minte ce motiv. Ideologie, femei, petrol… Dar îmi aduc aminte clar (fiindcă am mers o dată la o întrunire a krișnaiților din Chișinău) de epizodul epocal în care lui Ardjuna i se face scârbă de vicisitudinile vieții și se întreabă la modul cel mai serios dacă merită să o țină tot așa. Aici intervine Krișna, cărăușul lui Ardjuna și avatar al lui Vișnu și-i ține un discurs motivațional. Dacă asta îi este karma nu are încotro și că cel mai potrivit e să-și împlinească destinul așa cum este scris. Toată țopăiala krișnaiților ține de acest discurs. Dar în fața ochilor figurează alt epizod. Pe care-l apreciem doar din punct de vedere estetic.

Stilul în care sunt executate desenele se numește wayang. La fel ca în teatrul indonezian de păpuși. Spre norocul nostru un artist din partea locului are expuse niște picturi chiar în incinta pavilionului. Trecem la negocieri. Scad la o treime și batem palma la jumătate de preț. Intrăm în azart și continuăm această activitate la prăvălia de vizavi. E o plăcere să negociezi cu balinezii. Mai ales când ești relaxat și nu-ți pasă prea tare de cumpărături.

—Hai mai luați și un batik. Îl dau ieftin. Trei sute de mii.

Thank you, zicem, dar chiar nu avem nevoie. Plus că e prea întunecat.

—Întunecat ăsta? Bine, două sute.

—Dacă ar fi mai pe bejuț, poate… Dar, thank you, că deja ne-am cumpărat de toate.

Thank you, thank you. O sută. Ia, se potrivește minunat.

Dintr-un capriciu inexplicabil cumpărăm o gravură pe foi de bambus, un sipețel din nucă de cocos cu Ganeșa și o sticlă de Fanta. Ajunși la hotel nuca cade și se sparge. Nimic ireparabil dacă nu ești superstițios. Și totuși?

—Trebuia să luăm batik, trebuia. Și prețul era corect.

Tags: , , , , ,

August 15, 2016 0

Jalan Jalan

By in asia de sud-est, călătorii

După trei săptămâni petrecute în colivie, constrânși de măsurile sporite de securitate, iată portița descuiată și noi – gata să ne luăm zborul, la propriu și la figurat, cu destinația Bali. „Nu așa repede” pare să ne comunice imensa coadă la cele trei ghișee de înregistrare pentru ruta Dhaka-Kuala Lumpur. Stăm cuminți la capătul cozii și batem apa-n piuă, căci bengalezii par determinați să atace coada din flancuri. O fac cu multă ingeniozitate de altfel. Dacă nu le merge să invoce te miri ce circumstanțe, se fac că plouă pe lângă un rândaș mai neatent după care pretind că s-au aflat în acest loc de pe vremurile lui Pazvante Chioru. Ne dăm importanță pe lângă reprezentanții în uniformă dar nimeni nu e responsabil de nimic. Peste două ore suntem în cele din urmă la poarta de ambarcare. Încă o coadă, dar de astă dată una mai miloasă. Și noi cu o treaptă mai sus pe scările văzduhului.

La Kuala Lumpur, ca prin urechea acului, reușim să urcăm la bordul avionului spre Denpasar. Avem mare noroc că poarta la care facem decolarea e vecină cu cea la care urmează să ne ambarcăm, altfel am fi ratat ruta. Ne deplasăm cu viteza dorinței de a ajunge la timp în paradisul multrâvnit. Reușim. Tragem sufletul. Bali.

Toate sursele de informație, orală și scrisă, susțin că Bali e raiul pe pământ. Suntem tare curioși să mușcăm din fructul care iată că nu mai este inaccesibil moldovenilor și, o spun din capul locului, e foarte gustos. Adevărat, poți găsi fericirea pe colinele din Bucovina. Poți rămâne cu gura căscată în fața fanteziilor arhitecturale ale lui Gaudi la Barcelona. Poți sta cu burta la soare pe malul Mediteranei. Poți satisface orice capriciu consumerist la New York. Dar nicăieri nu le ai pe toate la un loc în felul cum le ai în Bali. Temple, comerț stradal, surprize gastronomice, plaje și oameni buni la suflet. Urmează să descoperim în curând că balinezii sunt printre puținele popoare care au un simț înnăscut al esteticului. Am observat această calitate la turcii din Cappadocia, la italienii din Toscana, la japonezii din Kyoto și poate încă în câteva locuri. Bali e unul dintre acestea.

Avem șapte zile la dispoziție și avem nevoie de un plan. Piscina hotelului e tentantă dar nu ne lăsăm seduși de il dolce far niente. Intenționăm să cartografiem insula în lung și în lat. Ștabul nostru se află la Kuta. Am ales această locație din cauză că e aproape de nodurile de transport. Și de plajă. Pornind de aici vrem descoperim locurile sacre de pe insulă, plajele, vulcanii, răsăriturile și asfințiturile. În afară de asta, vrem să tragem o raită pe insula Java să vedem templele din Borobudur și Prambanan. Cum facem?

După două halbe de Bintang și a treia din partea casei, planul nostru e aprobat. Alegem două trasee care, în aparență, nu se suprapun, dedicăm miezul călătoriei unei escapade pe insula Java, la Yogyakarta. În rest – improvizăm.

A doua zi de dimineață, Dana, șoferul din partea hotelului ne ia în primire. Traficul rutier la ieșire din Kuta e destul de intens, dar nimic nu se compară cu traficul halucinant din Dhaka. În plus, suntem într-atât de fascinați de tot ceea ce vedem, încât nu ne pasă de viteză. Templele în primul rând. Populația din Bali este predominant hinduistă, în pofida faptului că Indonesia ca atare are cea mai mare populație musulmană de pe glob. Sunt zeci de mii temple, e o nebunie! Gardieni de piatră cu ochii holbați și măciuca în poziție de atac stau la fiecare a zecea poartă.

—Dana, care e zeul căruia i se închină balinezii? Întrebare legitimă, căci am aflat recent că în India există o specializare regională în privința zeităților. În Kolkata, bunăoară se închină zeiței Durga, în timp ce în Mumbai, zeul din partea locului e Ram. Așa ne-a zis instructorul de yoga.

—La drept vorbind, ne informează Dana, noi ne închinăm unui singur zeu, care-i pretutindeni. Zeii la care vă gândiți voi nu sunt decât niște manifestări. Sunt trei milioane de manifestări, dar un singur zeu.

—Ei bine și atunci care e manifestarea zeului căruia vă închinați cel mai frecvent?

—Ha! Cu manifestările iată cum vine. Eu care conduc mașina sunt o manifestare și când mă odihnesc seara sunt altă manifestare. Așa și cu zeii. Brahma e manifestarea zeului care a creat lumea, Vișnu e responsabil pentru ordinea lucrurilor, iar Șiva e cel care o distruge. Dar e același zeu.

—Și toate aceste temple sunt închinate unui singur zeu?

—Astea pe care le vedeți? Sunt case de locuit. Fiecare familie își construiește templul său în ogradă. În afară de asta în fiecare sat sunt cel puțin trei temple obștești unde vine toată lumea în zile speciale.

—Ai mare noroc, Dana, să locuiești pe această insulă nemaipomenită.

—Da, dar nu prea am văzut lumea, oftează Dana. Am fost doar o singură dată la Jakarta. Fiindcă-i capitală și mi-am zis că trebuie să o vizitez neapărat.

—Și cum e?

—Jakarta? Păi cum să fie… E foarte aglomerată. E mai bine aici.

Primul popas îl facem la Batuan. Batu înseamnă piatră, deci suntem la Petrești. La intrare în templu ni se administrează câte un sarong. Nu doar prietenei mele, care-i obișnuită cu fustele, ci și mie. Asta-i regula. Îmbrac fusta peste șorturi, la fel face și Dana – peste pantaloni. E ciudat, dar într-un fel e mai bine: cetele de turiști chinezi nu mai seamănă cu turiști, ci cu enoriași din partea locului. Templul e foarte elegant. Îl salutăm pe Garuda. Ne poclonim lui Vișnu care încalecă o țestoasă. Cea pe care se ține pământul.

Se înnourează. Amânăm prânzul. Ne grăbim să vizităm Pădurea Sacră a Maimuțelor, în Ubud. E și rezervație naturală și templu. Maimuțele, cu aer delicvent se plimbă țanțoșe printre maimuțe de piatră. Dacă le mituiești cu o banană, sunt foarte mulțumite. Dacă nu – te pipăie la buzunar. Simbioza dintre cultură și natură e totală. Jungla e în mijlocul orașului, în mijlocul junglei e templul. Maimuțele sunt niște oameni mici. Tribul lui Hanuman, care-i slujitorul lui Rama, care la rândul său e o manifestare de-a lui Vișnu. Traversăm un pod de bambuși, peste un râuleț de munte. Podul se proptește într-un banian uriaș. Maimuțele se țin de șotii. Una își apucă odrasla ca pe o păpușă și o zbughește printre ramuri. Păpușa protestează. Alta stă cuminte și-l despăduchește pe masculul Alfa, cuminte și el, la un pas de nirvana.

La chindii luăm masa, care nu-i nici prânz nici cină, la restaurantul cu numele enigmatic „I Made Joni”. Luăm nasi goreng ca să nu ne complicăm cu alegerea. Orezul cu pui marinat în sos de tamarind e standardul indonezian. Nu e picant. Numai bun. Și bineînțels, berea Bintang.

—Ce înseamnă bintang, Dana?

—Stea.

—Și bukit? Ne gândim la Bukit Bintang, cartierul îndrăgit din Kuala Lumpur. Între malaeză și indoneziană nu e prea mare diferență așa că avem voie să întrebăm.

Bukit e un munte mic. Deal.

Dealul stelei.

—Și dacă zici bintang bintang înseamnă că vorbești despre mai multe stele?

Regula asta cu repetarea cuvântului la plural am învățat-o în Malaezia. Dar nu funcționează tot tipul. Depinde de context. Am observată că la stradă se zice jalan. Dar jalan jalan nu înseamnă întotdeauna străzi, ne lămurește amuzat Dana. Poate fi folosit ca verb, la imperativ, și atunci se poate traduce prin „Dă-i drumul!” sau „Hai să mergem!”. Altminteri jalan jalan poate să însemne și plimbare, și trotuar. Ambiguu și comod.

Lângă volan, Dana ține o mică ofrandă zeilor. Niște orez, niște bancnote, o floricică. Într-o cutiuță din frunze de bananier. În fiecare dimineața își pune una nouă. Pentru binevoința zeilor. Ofranda pentru zeii cei buni se plasează întotdeauna la înălțime. De exemplu sub parbriz. Pentru spiritele răului ofrandase lasă pe jos.

—You don’t do respect to the evil? se miră Dana.

Balinezii respectă în mod egal și binele, și răul. Binele trebuie să iasă câștigător în cele din urmă, dar ei înțeleg că, atâta timp cât povestea nu e încheiată, unul nu poate exista fără celălalt. Și nu întotdeauna ne este dat să înțelegem ce e bine pentru noi și ce e rău. Poate de aceasta sunt atât de liniștiți și binevoitori? Urmează să aflăm.

Tags: , , ,

August 3, 2016 Off

Yog Ashis

By in bangladesh, călătorii

Viața din Bangladesh seamănă cu actul doi din „Așteptându-l pe Godot”. Viața, dar mai ales lucrul. Se mai întâmplă să vină câte un val de activitate febrilă, dar valul pleacă și trebuie să le ia-i de la început. Nu din punctul în care te-ai oprit, ci de la zero. Să aștepți până când se ivește o ferestruică pe agenda beneficiarilor, să-i convingi (a câta oară) că activitatea planificată (și agreată de nenumărate ori) e chiar importantă din punct de vedere al rezultatului scontat, să navighezi în apele tulburi ale logisticii bengaleze, să speri că, printr-o minune, toate astea se vor întâmpla înainte ca să se încheie misiunea. Ah, nu vine azi. Și atunci când vine? Poate mâine. Poate poimâine. Inshallah.

—Pictorul n-are nevoie de o audiență ca să creeze, mă autoconsolez la balcon în timp ce un fulger îndepărtat încearcă să spargă norii de-o ploiță. Dai ce ai mai bun din tine și, dacă cineva are probleme cu asta, să-și vadă de chestiile sale cum îl duce mintea. Ploaia nu se lasă mult rugată. Dar lucrul de consultant nu e ca și lucrul de pictor. Asta-i situația. Ce zicea instructorul nostru de yoga: muncești pentru munca în sine, nu pentru recunoștință, nu pentru a fi apreciat, nu pentru câștigul financiar. Ne-am tocmit să facem yoga cu Ashis de trei ori pe săptămână. Trei mii de taka e un preț usturător (și mai vorbim de munca pentru muncă) dar în cele din urmă corect: beneficiile sunt mai mari decât costurile. Ashis râde frumos și te privește în ochi cu inocență de copil. Dar e meseriaș, se pricepe.

Pentru prietena mea nu e primul contact cu yoga, dar pentru mine deocamdată yoga a fost doar teorie. Mi-am adus aminte de ce zicea Patañjali despre dorințele noastre zbuciumate și mintea, care acum declanșează o bombă de feromoni, iar în următorul moment te împinge în mlaștina deznădejdei. După Patañjali, yoga este practica care ne ajută să fixăm mintea în punctul care ne place, să o stabilizăm și să o controlăm prin intermediul unui complex de exerciții fizice și mentale. Și tot la țanc îmi aduc aminte de ce zicea Castaneda despre oprirea monologului interior, facere și nefacere. Într-un cuvânt, e o treabă foarte serioasă.

Începem lecția cu niște exerciții de încălziere. Un picior, celălalt picior, întețim ritmul până în punctul când încercăm să atingem pieptul cu genunchiul. Așa de vreo zece ori. Apoi tălpile trebuie să atingă fundul. Tot de zece ori. Apoi laba piciorului trebuie să atingă coatele. Răsuflăm ca niște bivoli îndrăciți. Dar partea bună în yoga este că după fiecare set de exerciții, încetinești ritmul și te oprești pentru a-ți normaliza respirația. Și-ți înțelegi limitele. Unele asana se dau ușor, altele greu. Nu am probleme cu broasca, iepurele și crocodilul. Dar arcul îmi dă mare bătaie de cap. Corpul învață care-i sunt limitele. Dar limitele de azi sunt ceva mai îngăduitoare decât limitele de ieri.

Ashis intervine cu instrucțiuni scurte și clare. Not open mouth. Sitting position. Looking up. Now you can relax.

Arcul meu iese cam necioplit. Culcat pe buric, reușesc să-mi apuc tălpile cu mâna, dar nu înțeleg cum fizic e posibil să-mi ridic picioarele mai sus. Instructorul îmi trage picioarele în sus și eu mă legăn, semi-suspendat, ca o barcă pe valurile oceanului. Mă gândesc la Baronul Münchausen care s-a scos din mlaștină trăgându-se de codiță. Cam așa îmi închipui că arăt.

Yoga pe care o practicăm sub călăuza lui Ashis se numește Raja yoga, ceea ce înseamnă că nu ne limităm doar la exerciții fizice. Yoga e un mod de viață. Poți face yoga nefăcând nimic. Atunci când te asemuiești unei țestoase care și-a retras labele sub carapace și stă în siguranță, detașată de toate grijile și tentațiile din univers. Poți face yoga făcând orice. Măturând podeaua, tastând la calculator, făcând cumpărături. Atunci când orice acțiune e însoțită de o reflecție asupra sensului ei. Te concentrezi asupra mișcărilor și a raportului dintre ce-i înăuntru și ce-i în afară.

Altă treabă pranayama. Lucrăm cu respirația. Expirăm scurt și forțat toate toxinele din organism. De trei ori câte treizeci de răsuflări. Apoi respirăm cu burta. Apoi cu pieptul. Apoi cu umerii. Apoi cu toate trei pe rând dintr-o singură respirație lungă și profundă. Inspirăm lent, expirăm de două ori mai lent. Astupăm urechile cu degetul gros. Arătătorul se culcă pe sprânceană, iar restul degetelor apasă globul ochiului. Când zumzăim, zumzetul se aude în cap ca într-un clopot. Universul din afară se deconectează. Ochii minții desenează un cerc luminos care mai întâi este galben apoi roșu, apoi mov. Cu ochii încă închiși rostim: Om Shanti Shanti Shati-iii.

Pe durata exercițiilor verși trei rânduri de sudoare, dar reușești să controlezi din ce în ce mai bine respirația și bătăile inimii. Primul satori la prima lecție. Sawasana e poziția mea preferată. E o asana de relaxare. Culcat pe spate, cu ochii închiși, picioarele în părți, palmele desfăcute. Aud chemarea muezinului și-mi dau seama că o oră s-a scurs cât ai zice pește. Și mă bucur în sinea mea de trei ori. Prima dată pentru că s-a terminat lecția. A doua oară pentru că am reușit din punct de vedere fizic să fac față acestui macaz. A treia oară pentru faptul că în suflet se stabilește o stare de euforie, soră cu fericirea.

La plecare, lipim palmele împreună, aplecăm fruntea. Indușii nu se salută cu mâna cum o fac occidentalii. Gestul nostru primitiv de prietenie vrea să anunțe că nu avem arme. Pentru induși semnificația e diferită. Palmele lipite vor să zică: sufletul meu, care e în mine, îl salută pe sufletul tău, care e parte din Marele Suflet al Universului și-i totuna cu Dumnezeu.

Namaste!

Tags: , , , ,

July 25, 2016 Off

Povestea celuilalt

By in bangladesh, călătorii

Securitatea personală și percepția privind securitatea personală nu sunt același lucru. Despre prima putem judeca în termeni cantitativi sau calitativi, în orice caz – raționali. Cod galben, portocaliu, roșu. A fost portocaliu, acum e roșu. Dar e o problemă. Toate aceste aprecieri se fac post-factum, după ce tărășenia s-a consumat și mare folos din culorile respective nu e. Adică, gândește-te și tu: când e mai sigur să te plimbi pe malul lacului Gulshan, acum sau cu o lună în urmă? Eu zic că acum e mai sigur decât cu o lună în urmă, căci atunci erau toate condițiile ca tărășenia să se întâmple, iar acum, în pofida codului roșu, dar pe fundalul măsurilor sporite de securitate și ca efect al faptului că incidentul s-a consumat, repetarea unui atac de aceiași avergură este mai puțin probabilă.

Toată chestia este că în asemenea situații, psihicul nostru bagă piciorul în raționamente logice și se lasă pradă anxietății. Percepția privind securitatea personală e o mărime variabilă care se raportează la psihologie într-o măsură mai mare decât la factologie. Imediat ce schimbi mediul, intri într-o stare de alertă. Nu se întâmplă nimic și starea de alertă se stinge. Auzi un reportaj despre cele întâmplate în îndepărtata Germanie și starea de alertă crește. Auzi chemarea la rugăciune a muezinului și panica se triplează. Scapi o furculiță și faci atac de cord. În cele din urmă, ajungi la concluzia că condițiile de stres sunt mai periculoase decât pericolul ca atare.

Și uite așa, volens-nolens, scanezi fețele trecătorilor în căutarea dușmanului în timp ce porți o discuție cazuală în mașină. Între timp, un amic îl sună pe șoferul nostru să-i comunice că nevastă-sa (a amicului) a decedat în timpul nașterii. Asta după ce a căzut noaptea din pat. Copilul, aflăm imediat, s-a născut cu pleoapele încleiate.

Doamne ferește, zicem noi. Precis că not beating? Că tocmai asistasem la două prezentări: una pe violența domestică și alta pe mortalitatea maternă. Hamid ne asigură că precis nu e vorba de bătăi fiindcă în cazul de față e vorba de love marriage.

O vreme ne deplasăm în tăcere. Scanăm în continuare, fără ca să o facem înadins, fețele pietonilor. Opa, l-ai văzut pe ăla, ce cătătură a făcut? Ce? Unde? Inșii ăștea au mutre de teroriști. Și straie întunecate. În schimb, ăștea doi arată foarte pașnic. Da-da, și tocmai din cauza asta s-ar putea să fie ei teroriștii. Le-ai văzut chipurile celor din ziar? Arată ca tine și ca mine.

—You guys afraid for me? se interesează Hamid.

Sigur că ne e frică pentru tine, Hamid-bhai, ne grăbim să-l liniștim pe șofer, dar el se face alb la față. Stai că iar a încurcat gramatica.

Măi Hamid, nouă ne e frică pentru tine, nu de tine, pricepi?

Oftează ușurat. Între timp îl sună același coleg să-l anunțe că soția e vie. Cât pe ce s-o îngroape, că nu avea deloc puls, dar uite că și-a revenit. Oftăm și noi ușurați.

—Is good. But the doctor is bad.

Acasă stăm ca două păsări în colivie. Într-o seară mâncăm hrișcă. În altă seară mâncăm zeamă. Mâncăm mămăliguță. Ghiveci de vânătă. Ieri jackfruit. Azi mango. Mâine pepene. Deunăzi l-am rugat pe Hamid să ne ia niște coriandru proaspăt și el ne-a adus coriandru uscat marca „Fresh”. Proaspăt am vrut, proaspăt am primit. Și așa, stând la balcon după o oră de știri și podcasturi, ajungem să realizăm că „noua normalitate” este o isterie colectivă caracteristică pentru vremurile în care trăim. Nu e nimic special în chipul dușmanului, specific e faptul că teroriștii țipă ca niște apucați „Moarte pocitaniilor!”, iar guvernele responsabile din occident țipă apucate „Moarte pocitaniilor!”.

O să țipe și o să se liniștească. Capacitatea comunităților umane de a se adapta la situații extreme este impresionantă. Ne gândim la israeliții care de la fondarea statului Israel trăiesc cu frica-n sân, dar nu renunță la joggingul de dimineață. Ne gândim la coreenii, într-ale căror hoteluri, în loc de instrucțiunile de evacuare în caz de incendiu, stau afișate instrucțiunile de evacuare în caz de atac nuclear. Foarte posibil că atacurile vor continua, iar guvernele vor răspunde provocării instituind o nouă funcție publică anti-tero. Eventual, în locul armatei care, în condițiile războiului informațional, devine aproape anacronică. Cumva-cumva. Mai devreme sau mai târziu. Vom inventa ceva. Dar nu vom auzi, niciodată nu vom auzi, povestea celuilalt.

Tags: , , ,

July 19, 2016 Off

Breaking News

By in bangladesh, călătorii

—Nu te du.

Ușor de zis. Rezonabil desigur, dar fiecare cu jobul lui și dacă ăsta presupune anumite riscuri, înveți să le tolerezi. Te gândești la statistici, la fulgerul care nu bate de două ori în același loc, la brutalitatea atacurilor, apoi iar la statistici. Asta în timp ce-ți faci valiza. Fiindcă poate e ușor să abandonezi un job la început când lucrurile-s fără contur și totul face parte dintr-un scenariu pe care încă nu ai apucat să-l înveți și „în ce mă bag?” e o întrebare recurentă. Pe când acum, când lucrurile sunt în toi, suntem așteptați, e și o chestie de camaraderie la mijloc, de angajament. Și vreau, și trebuie.

Fac valiza și mă gândesc la Fool’s Diner. Mi-ar face plăcere să mă așez pe taburetul din fața restaurantului, să răsfoiesc New Yorker sau să fac însemnări. Mă gândesc la Pizza Roma. La plimbările noastre prin parcul Gulshan. Cu oreole și papagali în loc de grauri și vrăbii. Îmi aduc aminte de Holey Artisan Bakery… Una e când e vorba de localuri despre care citești doar în presă și altă treabă când e vorba de un loc care stăruie în memorie, unde ai petrecut clipe din viață – vesele, fericite, banale. Nimic din toate astea nu ne mai așteaptă. Condițiile de securitate ne cer să evităm cu orice preț restaurantele, supermarketurile și hotelurile. Parcurile și orice loc public. Cu alte cuvinte, viața noastră din Dhaka urmează să decurgă pe segmentul scurt dintre punctul A. Apartament și punctul B. Birou. Restricțiile de circulație mă deprimă mai dihai decât condițiile de securitate. Dar asta e – nu-s nebun să nu le respect. Bag și niște hrișcă în valiză – mai știi…

În aeroportul din Istanbul prietena mea îi scanează cu privirea pe potențialii jihadiști. Potențialii jihadiști ne scanează cu privirea pe noi. Încerc să detensionez printr-o glumă dar e la fel cum ai încerca să nu te gândești la maimuța verde. Cu toate astea decolăm la timp, zborul decurge normal, ne entuziasmăm de „Hail, Caesar!” (Hollywood e parte din sistemul de înregimentare), apuc să văd „Eddie the Eagle”, mă conving că „Race” e o colecție de clișee politically corecte și, plictisit, pornesc LiveTV. Prietena mea ațipește în timp ce Batman îl provoacă pe Superman… Mă frec la ochi, nu-mi vine să cred: tentativă de lovitură de stat în Istanbul, aeroportul pe care l-am părăsit în neștire cu câteva ore în urmă e blocat, zborurile sunt anulate, Erdogan trimite mesaj prin Facetime. Îi dau un ghiont prietenei mele. Militari sau militanți? Cine pe cine?

Am trecut de năpastă ca prin urechea acului. Dacă ruta noastră ar fi întârziat încă vreo jumătate de oră, am fi rămas blocați în aeroport pentru cine știe câtă vreme. Cu siguranță că avem un înger care ne însoțește nevăzut. Arată-te, înger, și promite că totul o să fie bine. Îngerul strânge din umeri. Aterizăm în Dhaka în timp ce americanii fac socoteala ce-i mai bine: să câștige puciștii sau să piardă. Comentatorii de la CNN își aduc aminte de Mursi care tot prin lovitură de stat, în Egipt, i-a pus la respect pe cei din Frăția Musulmană. Cred că se referă la faptul că i-au băgat prin pușcării, i-au scos în afara legii, i-au torturat nițel în numele democrației. Nu mai înțelegi nimic. E clar că ceea ce se produce e un gen de suspendare a democrației și că pierdem câștigând, iar câștigând pierdem. Americanii sunt cu mâinile în rahat: au greșit că le-au pus teroriștilor pușca în mâini, au greșit că s-au cuscrit cu saudiții, au greșit că s-au băgat nepoftiți într-un război care nu era al lor, au greșit că s-au retras înainte de termen… Și acum ce ne facem? Au greșit, na, dar una e să greșești și alta e să pui bombe.

Îngerul local – Hamid, ne întâmpină în aeroport, dar nu înăuntru, cum scrie în planul nostru de securitate, ci în afara terminalului, ceea ce ne nemulțumește într-atât încât uităm să-l îmbrățișăm și să apreciem căpățâna de jackfruit pe care ne-a făcut-o cadou. Apreciem mirosul. Mi-am imaginat că e din cauza umedității, la urma urmei suntem în sezonul musonilor. Dar nu, ajunși la apartament constatăm că mirosul urcă în ascensor odată cu noi.

Partea bună e că în apartament e relativ curat. Ultima dată când ne-am întors în Dhaka a fost la început de martie și tot praful iernatic se depozitase la noi în salon. Acum însă e OK. Scoatem ce avem prin valize – hainele, cărțile, hrișca. La balcon ieșim în șlapi – e ud. Schimbăm albiturile. Mă culc și-mi zic că precis că nu adorm. Nu pot așa, la comandă. Adorm imediat. Sunt un pic buimac când sună telefonul. Într-o engleză stricată, administratorul ne zice ceva de bani, murdărie. Ne explică șoferul a doua zi:

I thinks is dirty money, se dă cu părerea Hamid.

Pricepem în cele din urmă că e vorba despre taxa pentru serviciile de evacuare a deșeurilor. Bine așa. Se ocupă agenția de taxe. Noi ne ocupăm de oile noastre, mergem la birou, punem țara la cale. A doua zi ne deplasăm spre Secretariat în vecinătatea căruia, colegii noștri din echipa locală predau politici publice funcționarilor de stat. Nu-mi dau seama dacă îi uimește curajul sau nebunia. Sau poate e vorba de faptul că experții străini au devenit o raritate? Potrivit informațiilor din presa locală (dar cine-a stat să numere?) numărul de consultanți s-a redus la câteva sute. Măsurile de securitate nu sar în ochi. Polițiști cu bâte au fost și mai înainte, dar ce folos? Observăm totuși că lipsesc cerșetorii, vânzătorii de stradă și încă ceva esențial care ne scapă…

Tea stalls, ne lămurește șoferul, gheretele la care se vindea setul clasic al amărășteanului bengalez (un pahar de ceai cu lapte, un biscuit și o țigară) au fost interzise. Păcat, deși e clar de ce: în jurul lor era mai tot timpul îmbulzeală.

Totalurile preliminare sugerează că orașul arată mai bine, deși asta nu contribuie cu nimic la percepția noastră privind securitatea personală. Judecând după fețele militanților care au organizat atacul bestial la Gulshan nu e nicidecum vorba de niște dobitoci de rând. Mulți tineri proveneau din familii cu oarecare reputație în societate. Spălați pe creier, probabil drograți, seduși de o perversă solidaritate în arme, buimăciți cu discursuri xenofobe, aceștia au făcut o crimă care i-a oripilat pe toți. Observând privirile apăsate ale trecătorilor nu-ți dai seama – sunt normali? clocotesc de ură în adresa străinilor? le tremură fundul? sunt compleșiți de rușine? vor bani?

Big understanding problem now, zice Hamid. Orice este posibil. Aici în Bangladesh, pe Coasta de Azur, în Orlando, Istanbul sau Erevan aceasta a devenit noua definiție a normalității. Dai drumul dimineața la canalul de știri și, dacă vezi că cele de ieri încă nu s-au consumat, deja e bine. Și mâine? Orice e posibil.

Tags: , , , , , , ,

May 4, 2016 Off

Zațul și caimacul

By in bangladesh, călătorii

Așa când stai și privești Dhaka de la înălțimea unui zbor de cuc, pare destul de simpatică. Ia, de exemplu arhitectura modernă. E clar că Le Corbusier și-a lăsat amprenta. Când, cum, nu prea-mi dau seama, dar blocurile de locuit din Gulshan și Banani au o eleganță deosebită. Cărămida roșie pentru stradelele dosite. Albul imaculat pentru blocurile narcisiste care nu-și rup privirea de la propria imagine răsturnată în lacurile din cartier. E musai să nu cobori privirea mai jos de linia orizontului, să o protejezi de mizeria de pe stradă. Drumurile din Banani stau cu măruntaiele la vedere iar sub pământ un packman uriaș te mușcă de călcâie. Pac, pac, pac – îl auzi din urma ta și prima dată zici treacă de la mine, iar a doua oară inima ți se face cât un purice și în cele din urmă nu mai poți răbda, iar blocurile albe și cele de cărămidă nu mai sunt de ajutor.

Ne ascundem de packmanul din subterană în nordul Bangladeshului, la Sylhet, acolo unde verdele plantațiilor de ceai este în continuare virgin, iar serviciile oferite de hotelurile de lux includ asigurare împotriva talmeș-balmeșului din capitală. Dar deocamdată stăm la coadă în terminalul pentru zborurile interne, curioși să aflăm dacă avioanele companiei Biman dau din aripi. Ghișeele de înregistrare arată exact ca birourile funcționarilor publici. Trei inși procesează informația apăsând pe clape o dată pe minut. Nici zare de bandă rulantă pentru bagaje – hamalii costă mai ieftin decât electricitatea! Nu că ne-ar interesa prea tare – periuța de dinți, costumele de baie, aparatele de fotografiat, Graham Green și Elif Șafak încap foarte bine și în bagajul de mână.

Iar în jumătate de oră suntem deja în Sylhet. În fața aeroportului ne așteaptă șoferul din partea hotelului DuSai Resort & Spa. Ne face semn să-l urmăm, nu scoate o vorbă. În mașină încercăm să legăm o discuție. Nimic. În cât timp ajungem la hotel? Zero atenție.

Hellooo! zicem într-un singur glas și pe un ton ceva mai ridicat. Do you speak English?

Dă din cap că nu. Dar nici în bengaleză nu zice nimic.

Amar nam așa și pe dincolo, ne prezentăm noi și în sfârșit aflăm că pe șoferul nostru îl cheamă Kukon. E un început cum n-ai da. Totuși, în lipsa unei interacțiuni verbale cu respectivul Kukon, ne concentrăm pe partea vizuală, demnă de toată admirația – câmpuri de orez, bivoli cu genunchii scufundați în apă, plantații de ceai etc.

La recepția hotelului încercăm să încropim un itinerariu pentru ziua următoare. Lacul Madhobpur și Rezervația Naturală Lawachara sunt cele mai la îndemână obiective turistice, doar că vezi tu bine, șoferul este un ghid excelent care cunoaște la perfecție traseurile atâta doar că nu știe o boabă de engleză. Aha, și atunci cum comunicăm?

—În tot cazul vă asigurăm că e un ghid excelent.

Asta e, ne împăcăm cu ideea. Un lac e un lac, ce se mai poate adăuga aici?

Spuma societății bengaleze se scaldă în piscina hotelului. Bărbații ca bărbații – în chiloți. În schimb femeile… șalvari, camizon, eșarfă – toate murate, înoată într-un nouraș textil multicolor. Citim ce scrie pe aviz: scăldatul în piscină este permis doar în costume de baie adecvate. Ăă? Ale noastre cum sunt? Mai departe: bărbaților în tricouri le este interzisă intrarea în bazin. Ca să vezi… Scot tricoul. Asta înseamnă că m-am conformat? Sau dimpotrivă? Ne lămurim mai târziu. Interdicția nu ne vizează pe noi, ci pe matroanele bengaleze care insistă să se scalde îmbrăcate din motive religioase. Ei, treaba lor. În tot cazul, piscina e relaxantă, chiar dacă apa ar fi fost cazul să fie ceva mai răcoroasă.

Teritoriul hotelului este o grădină botanică. Flori exotice, palmieri, vile cu acoperișuri din stuf și o muzică ambiantă plutind din difuzoare, potrivită pentru exerciții de yoga sau ceva de genul. Liniște și pace. Incredibil. Avem ambii impresia că ne aflăm la un sanatoriu pentru pacienți bolnavi psihic. Sanitarii zâmbesc și ne salută politicos în engleză. E atât de calmant. Mai ales prin contrast cu agitația din Dhaka.

A doua zi, suntem însoțiți în excursie de băiatul de la recepție care vorbește o engleză perfectă. Istiak (așa îl cheamă) e opusul lui Kukon. Monden, școlit, sociabil și un pic timid. La drept vorbind cei doi se completează atât de bine încât împreună formează o ființă perfectă. La sfârșitul excursiei îi invităm pe Istiak și pe Kukon la un ceai cu șapte niveluri. Ceaiul cu pricina e o invenție bengaleză și, între noi fie vorba, n-are nicio noimă. Straturile multicolore sunt separate prin concentrația de zahăr, diferită pentru fiecare nivel, iar în sumă rezultă a fi un sirop vâscos, al cărui merit singular este că scoate organismul din toropeala după-amiezii. Dar e mișto să stai așa la o terasă, în mijlocul junglei cu doi bengalezi care se completează reciproc.

Paharele sunt clătite la repezeală, cu apă din bidon.

—E imposibil să-i instruiești pe amărâții ăștea… observă Istiak.

Istiak, instruit la Londra vreme de șase ani (pretinde că a făcut masteratul acolo), mai zice un lucru. În pofida zăpăcelii din Dhaka, Bangladesh este unicul loc din lume unde se simte în viață. În mod bizar, tot mai des, simțim același lucru în raport cu Moldova. Ca acasă – nicăieri!

Ne întoarcem la piscină. Zațul, instruit să salute în engleză, zâmbește cucernic. Caimacul, plin de sine, se scaldă încotoșmănat în bazin. Ceva nu e în regulă aici. Sufletește, suntem de partea zațului, dar înotăm în bazin împreună cu caimacul. Suntem obișnuiți cu societatea noastră egalitaristă și o găsim mult mai reconfortantă. În Bangladesh, între amărășteni și boierime este un abis social imposibil de depășit. Caimacul societății trăiește într-o lume în care există aer condiționat, apartamente de lux, clinici americane, diplome internaționale. E ordinea naturală a lucrurilor. Zațul – prăfuit, murdar, needucat nu face parte din aceeași lume. Resemnați, ei își văd de treabă fără prea mare zel, căci excesul de inițiativă rareori produce vreo schimbare. Sunt prietenoși între ei și-i privesc pe străini cu o simpatie mai mare decât pe bengalezii din înalta societate. Cu aceștea din urmă mențin o singură formă de raport:

—Yes, boss.

Tags: , , ,

March 30, 2016 Off

Orașul văzut prin lentilă

By in bangladesh, călătorii

După o lună și ceva de hoinăreală, ies eu duminică dimineața din casă. Cu fusul orar neajustat; până la cafeaua lui Marcu a mai rămas un sfert de oră. Între timp achit facturile adunate. Scot lei din bancomat. Da o curățenie! Străda, poți să o lingi cu limba. Și nici gropile nu par la fel de adânci. E o chestie de perspectivă, desigur. După cum ziceam, dacă vii dintr-o țară mai săracă, Moldova e Europa, Basarabia e România ș.a.m.d. Și mașinile – uite ce frumos merg pe drum, una după alta. Nu se îmbulzesc, nu claxonează frenetic. Simt că-mi place la nebunie acest oraș. Îl văd ca și cum aș fi un venetic. După o lună și jumătate de despărțire, orașul se scaldă-n primăvară. La Sala cu Orgă se anunță zile de Bach, la Gaudeamus e francofonie pură, la Ginta Latină vine Teatrul Nottara.

Aceleași simptoame și la prietena mea. Le povestim oamenilor de pe loc. Râd. N-o să le zicem nimănui, spun prietenii.

Înțeleg că sunteți sătui de gherete. Edilul zice că vor dispărea când Republica Moldova va atinge nivelul de viață din Singapore. Adică niciodată. Înțeleg că-i afacerea lui și e greu să te desparți de ea. Dar uite că la Valea Morilor gheretele cu cafea sunt foarte solicitate. Stau vreo duzină de oameni după ea. Vânzătorul e un țigan chipeș, cu tatuaj pe brațul stâng. Vorbește frumos română și e politicos. De altfel, în fața noastră-s arabi, în spatele nostru sunt ruși. Oamenii se plimbă civilizat, care cu bicicleta, care cu animale de companie. Preferatul meu e un pug zâmbărțeț. Nimănui nu-i trece prin cap să facă frigărui (la Valea Trandafirilor le trece!). Parcul tot e un proiect al primarului, unul reușit – hai s-o admitem. Poate și scara o să iasă bine. Poate că la vară moldovenii o să se tolănească pe gazon așa cum se întâmplă și prin alte capitale europene.

Caz real la prietena mea. Un întreprinzător local se ocupă de mobilier, ajutat de un prieten. Parcă-i hamal și parcă nu e, căci zice bonjour, madame. Se dovedește că-i elvețian și că dă o mână de ajutor prietenului că nu-i bai. Oricum, e cel puțin neobișnuit. Îi zic prietenei că și la noi pe scară, fix așa – o italiancă s-a angajat la o vecină să-i facă curat prin apartament, să gătească… Bine, asta-i glumă desigur, dar elvețianul e get beget. În plus, cine știe, cu terorismul a cărui fantomă bântuie prin Europa, poate vor și ei viață liniștită. Poate speră că nivelul de viață se va ridica și atunci n-or mai fi nici gherete. Să vezi atunci minune!

Stau de vorbă cu un taximetrist. Zice că a lucrat și el la caldarâm, dar nu la noi – la Milano. Și nu se pune așa, da’ altfel. Se ia o rangă încovoită și se pune primul rând. După care toate pietrele se aranjează frumos în semicerc. Un italian i-a explicat. La noi bântuie un zvon că pietrele-s întoarse pe dos. Că cică n-ar trebui să fie atât de zgrunțuroase. Și-ntr-adevăr. În fața Muzeului de Arte Plastice, care-i aproape gata, pietrele-s în semicerc și-s mai puțin zgrunțuroase. Așa intră know-how-ul. Tiptil.

Nu mi se pare OK că primăria e ca un miniguvern. Direcțiile de sănătate publică, educație, etc. imită ministerele de parcă te miri ce politică locală se face la nivelul lor. După mine au o funcție contabilă – cea de redistribuire a transferurilor de la bugetul de stat. Dincolo de asta spitalele se descurcă și fără primărie, la fel o fac și școlile, și grădinițile. Ar fi mult mai interesant ca primăria să fie organizată în echipe de lucru, fiecare cu termenii să-i de referință, fiecare angajată să supravegheze implementarea la timp a unui proiect. Să aibă grijă de calitatea lucrărilor de construcție și respectarea termenilor contractuali. În felul ăsta, domnul primar ar putea să gestioneze douăzeci și cinci de proiecte pe an și nu cinci în opt ani. Taximetristului îi place această idee.

Alt taximetrist, altă situație.

—Maică scumpă, ce ambuteiaj! zice el.

Stai că-ți povestesc cum e la noi, în Bangladesh. Stăm în trafic o oră jumate când mergem spre Secretariat și două – pe drum înapoi. Semafoarele-s decorative. La câteva interesecții mari, poliția rutieră se ocupă de circulație. Douăzeci de minute până trece un rând, pe urmă – noi. Când virezi, apeși pe claxon. Când îți taie calea un ricșă, apeși pe claxon. Când te iau cu asalt cereștorii, privești în altă parte. Când te abordează o pereche de hizra, încui ușile de la mașină. Hizra sunt transexualii din Bangladesh. Oficial, nu sunt gay. Dar sunt cu bucluc.

Pe bulevardul Gulshan se sapă. Pe bulevardul Kemal Ataturk se sapă. Tot cartierul Banani e întors cu mațele pe dos. Strada 27 e blocată. Lacul cică se decolmatează, dar deocamdată n-a mai rămas apă în el. Cauza acestor săpături e sezonul de musoni care stă să înceapă. Ca și la noi, când iarna vine pe neprins de veste. Nu știu de ce nu fac un grafic, se lucrează în paralel pe toate direcțiile, iar traficul care și fără aceste lucrări nu-i păpușă, devine de-a dreptul impenetrabil. Noroc că s-a schimbat codul la terorism, din portocaliu pe galben, așa că ieșim din mașină și o luăm pe jos, prin cartier. Da, sunt gropi. Da, e colb. E adevărat că nu există gherete, dar sunt tarabe cu biscuiței și ceai. Fiindcă nu e ca la noi, pare exotic, dar nu și după o lună și jumătate. Dacă stai o perioadă mai lungă, problemele orașului devin problemele tale personale.

Plasele anti-țânțar nu-s bune de nimic. Mici și flămânzi, aceștea pătrund în spațiul nostru privat în cete mari. În pofida spraiului administrat zilnic, ei reușesc să crească mari. Te sacrifici și te rogi să nu fie malarici. În ziua finalei de cricket a tunat și-a fulgerat. Tigrii bengalezi au pierdut în fața tigrilor indieni. Mare tragedie. Douăzeci la sută din miliardul furat din banca centrală au fost restituite, iar restul au fost identificate pe niște conturi din Filipine care se zice că aparțin unor hackeri chinezi. Între timp, copacii pe care-i vedem de la balcon și-au lepădat frunzele prăfuite și și-au pus altele noi, de un verde mistic. Așa, peste noapte. Papagalii alexandrini au fost foarte mulțumiți. Meciul dintre musoni și sistemul de canalizare este preconizat pentru luna viitoare. Pentru orice eventualitate, procurăm caloși.

Mitul, conform căruia oriunde e mai bine decât la noi, nu ține. În schimb pe Bulevardul Gulshan zgârie-norii cresc ca ciupercile. Peste douăzeci de ani, Dhaka va fi un fel de Kuala-Lumpur. Creșterea economică e foarte sănătoasă, forța de muncă – multă și ieftină. Ce va fi la noi peste douăzeci e un mare mister. Poate Europa. Poate Eurasia.

Tags: , , , , , ,

March 8, 2016 Off

Veneția Orientului

By in asia de sud-est, călătorii

Dimineața a plouat. Grădina de bonsai strălucea de curățenie. Mărgele de apă cădeau de pe streșini. Micuța chiuaua pe nume Lulu stătea nehotărâtă în mijlocul curții. În seara precedentă se făcu-se ghem în brațele prietenei mele refuzând categoric să coboare. Oare îi place omleta? Câțiva canari se ocupau cu sârguință de coloana sonoră. Toate obiectele din anturaj – de la chițibușlâcuri orientale la electrocasnice de epocă – dădeau dovadă de gustul rafinat al gazdelor. Frumusețe în orice detaliu. O fi ea neesențială, dar uite cum îți bucură ochii și-ți domolește respirația! Și acum, hai-hai, că nu e vreme de pierdut. Avem vreo șase ore la dispoziție pentru a ne face o idee bună despre Hội An.

Tehnic vorbind, suntem pe o insulă. Pentru a ajunge în oraș trebuie să traversăm podișorul, la cea de-a doua intersecție să facem stânga și să o ținem tot așa până la podul japonez. Sunt câteva temple interesante de văzut pe traseu și câteva case care, pe timpuri, țineau de congregațiile de negustori din diverse regiuni ale Chinei și din Japonia. Dar nu e mai plăcut așa, să rătăcești pe străduțele pline de farmec care par să fie decupate dintr-un trecut îndepărtat? Până în secolul XVI, Hội An, cunoscut și sub denumirea de Faifoo, a fost un mare nod comercial pentru întreagă Asie. Ceramica vietnameză și porțelanurile chinezești din Hội An ajungeau în siguranță pe piețele din Cairo și Istanbul. Se știe, bunăoară, că orașul fusese vizitat într-o misiune comercială de samuraiul alb William Adams, aflat în serviciul shogunului Tokugawa Ieyasu. Cine a fost pasionat de mini-serialul „Shogun” își dă seama despre cine-i vorba.

Chestia e că pe acele timpuri, Hội An nu era un oraș sută la sută vietnamez. Capitală comercială a Imperiului Champa, orașul a fost locuit de chami, un popor înrudit cu filipinezii și indonezienii. Spre deosebire de vietnamezii din nord care țin de familia sino-tibetană. Până și în prezent minoritatea etnică respectivă (e drept că nu am identificat-o printre localnici) este pe jumătate hinduistă. Nici temple hinduiste n-am văzut, cu toate că ruinile de la Mỹ Sơn sunt doar la câțiva kilometri de oraș. S-a întâmplat ca la începutul colonizării franceze în secolul XVIII, nodul comercial să se mute la Đà Nẵng, ceva mai la nord. Hội An fost dat uitării, cum s-a dovedit, spre norocul locuitorilor săi. Astăzi orașul arată exact la fel ca și cu 200 de ani în urmă și, grație turismului, este cel mai prosper orășel din Vietnam. Străzile sunt curate, clădirile vechi – intacte, cafenele – elegante.

De la podul japonez coborâm spre răul Thu Bồn ca să vedem cum orașul se uită în oglindă. Jocul de culori dă dovadă de rafinament. Albastrul bărcilor formează o pereche desăvârșită cu ocrul conacelor din orașul vechi. Ne tocmim cu o barcagie pentru o plimbare pe râu. Scade din preț, dar imediat ce urcăm în luntre îmi dă și mie o vâslă. Dacă vrei mai econom, poftim de vâslește. În fond – tot e o plăcere! Pe bătrâna barcagie o cheamă Tem și e mai voinică decât ai crede. Apropiindu-ne de o colegă de breaslă, îmi sugerează să ne luăm la întrecere, lucru care se rezolvă prin câteva mișcări mai inimoase. Nam ba uan, râde Tem de colega sa.

După amează, vremea se strică. Ce noroc că am prins un pic de soare dimineața. Din tot ce ne-am planificat pentru drumul înapoi, spre aeroportul din Huế, am reușit doar să ne ridicăm pe Muntele de Marmoră de lângă Đà Nẵng. Remarcabil prin pagoda semeață și prin cele câteva temple budiste, muntele ne-a pus la încercare. Am intrat în peșteră fără ca să știm că urcușul urmează să se producă direct pe stâncă, doar că din interior. Coborâșul părea și mai strașnic, așa că am urcat. Ne ajutam cu mâinile căci în picioare nu te puteai încrede. „Eu în peșteri nu mă mai bag”, am mormăit în sinea mea dar s-a auzit. Din vârful stâncii, Marea Chinei de Sud se întindea în toate părțile. Ceea ce nu e lucru de mirare, căci muntele se afla direct pe litoral.

Pe stâncă – loc puțin, așa că hai în jos. Spre marea satisfacție a genunchilor mei, coborâșul l-am făcut pe scări. Un mic popas pe plaja din Đà Nẵng (câțiva nebuni se scăldau) și o foarte lungă așteptare în aeroportul din Huế.

A doua zi am mers să vedem stâncile din Golful Halong. Am înghețat ca doi țurțuri, chit că eram „echipați” pentru acest soi de anotimp. Eu –  cu o geacă de fason militar, prietena mea – într-un paltonaș vietnamez de catifea cu niște broderii sub formă de sakura. Simpatici, dar cam zgribuliți. Parte din excursie, am intrat iar în niște peșteri, ceea ce a fost cu adevărat ironic. Noroc că prin astea înaintai ușor și nu neapărat în sus. Stalactiții și stalagmiții s-au purtat foarte decent. Seara, iar la hotelașul nostru din Hanoi, de pe strada cafelei.

Șase zile, patru destinații. Toate cu litera H: Hanoi, Hue, Hoi An, Halong.

Și mai sunt atâtea litere în alfabet…

Tags: , , , ,

March 6, 2016 Off

Orașul Imperial Hue

By in asia de sud-est, călătorii

Ajungem la Hue seara târziu. La ieșire din aeroport ne așteaptă Son, șoferul din partea hotelului:

—Bine ați venit în Hue! Da! țipă Son.

După cum era să ne convingem mai târziu în Vietnamul de sud toată lumea vorbește ca la piața centrală. Și adaugă câte un „da” la sfârșitul frazei ca să confirme definitivitatea ei.

—Moldova a fost o țară socialistă, nu-i așa? Polonia, Ungaria… Vietnam a rămas o țară socialistă. Da. Dar avem economie de piață. Fiecare face ce dorește. Da.

Hotelul nostru are piscină și patio. Piscina nu e de mare folos. Cu siguranță că e mai cald decât la Hanoi, dar nu într-atât de cald încât să te bagi în apă. La recepție ni se oferă câteva opțiuni. Harta xeroxată arată de parcă ar fi un plan de război.

—Acum seara puteți lua cina la restaurantul ăsta. Îl cunosc pe proprietar, da. Aici se află piața de noapte. Dimineața puteți să luați barca spre orașul imperial.

Camera noastră nu are patio. Nu e corect. Prietena mea îl privește pe recepționist, recepționistul mă privește pe mine. Aparent, e rândul meu să zic ceva.

—Noi am plătit pentru cameră cu patio și pe ea o vrem. Îi arăt recepționistului confirmarea de pe booking.

Ne conduce într-o altă cameră care-i identică cu prima. Bineînțeles că nu are nici ea patio. Ni se oferă o reducere. Zicem că nu e chestie de bani, ci de principiu. Dar altă soluție nu e. Acceptăm reducerea. Lenjeria are iz de umezeală ca în casele de la țară. Dorm iepurește, căci nu e patul meu.

Dimineața pornim spre orașul imperial pe jos. Teritoriul e diferit decât harta. Râul Parfumului pe care trebuie să-l traversăm e de aceiași lățime cu Dumărea. Orașul imperial are doi kilometri lungime și doi kilometri lățime. Curtea imperială, templul, sălile de ședință, pavilionul de lectură, foișoarele denotă un respect total pentru geometrie. Orașul este pentru vientamezi ceea ce este Versailles pentru francezi – o declarație de suveranitate. În 1802 împăratul Gia Long a înființat dinastia Nguyen care urma să dăinuie peste o sută de ani, sfârșindu-se cu proclamarea în 1945 a Republicii Democrate Vietnam.

Desigur, Versailles-ul vietnamez e o copie. O dublă copie s-ar putea spune. Pe de o parte, modelul arehetipal este Orașul Interzis din Beijing. Între Vietnam și China întotdeauna a existant un gen de relație de iubire-ură. De-a lungul secolelor Vietnamul rezista tentativelor Chinei de a-l asimila, dar îi urma invariabil modelul de organizare a statului. „Și noi putem la fel, ba chiar și mai bine. Da.” Pe de altă parte, sub protectoratul Franței, puterea suveranului era fictivă. Administrația colonială franceză era la Hanoi și Saigon. Administrația imperială vietnameză – în Hue. Puterea monarhului vietnamez era absolută… în sala de lectură.

Cu toate acestea, din punct de vedere estetic, Orașul Imperial e una din minunile lumii. Între parcuri, porți, temple e o armonie desăvârșită. Ochiul o vânează cu aviditate, iar picioarele te poartă neostenite înainte. Pereții te invită să-i atingi, ei păstează încă ecoul intrigilor de palat. Auzi? Din crăpături răzbat niște șoapte: putere, putere, putere. Da…

…La unu ne așteaptă autocarul spre Hoi An. La intrare în autocar suntem rugați să ne descălțăm. Interesant lucru, ne gândim în sinea noastră, dar ne conformăm. Motivul devine evident după ce urcăm în autocar. În loc de fotolii avem cușete de dormit. Trei rânduri de cușete. În două etaje. Ne cocoțăm în cușetele superioare. E foarte confortabil. Prietena mea încearcă să închidă aerul condiționat. Însoțitorul de drum protestează vehement. Explică ceva în vietnameză cu vocea țipătoare a celor din sud. Evident, nu pricepem nimic. „Vjj”, zice însoțitorul de drum și arată spre șofer. Cu alte cuvinte, aerul condiționat nu e numai pentru noi. Se acceptă.

Priveliștea de afară e fascinantă. Câmpuri de orez vecine cu oceanul din partea dreaptă. Munți cu crestele-n nori din partea stângă. Însoțitorul de drum care moțăie mulțămit pe cușeta de alături. Peste cinci ore urmează să fim în Hoi An.

Tags: , , ,