July 31, 2014 0

Dicționarul tranziției albaneze

By in balcani, călătorii

Economia de piață a intrat în Albania prin ușa din spate. După căderea regimului comunist în 1990, inspirată de linșarea lui Ceaușescu în România, tranziția albanezilor la capitalism a fost o farsă tragică. Piramidele financiare au fost lumina fantasmatică de la capătul tunelului pentru populația care nu avea decât câte un buncăr pe cap de locuitor. Albania, într-acea epocă, era cea mai săracă țară din Europa, mai săracă chiar decât Republica Moldova. Ceea ce a urmat după prăpușirea piramidelor financiare a fost un dezmăț total. Economia a fost paralizată, cetățenii își făceau dreptate în stradă cu armele în mâini. Tirana, zice lumea, era un loc periculos pe acea vreme.

Acum Tirana e o capitală liniștită și comodă. S-a burghezit, ca să zicem așa, deși, dincolo de aparențe, Tiranei i se mai vede gaura din ciorap. Două elemente caracteristice tranziției la capitalism sar în ochi. Primul ține de schimbul valutar care, în pofida rețelei dezvoltate de bănci străine, se realizează deocamdată în plină stradă. E ciudat să-i vezi pe bișnițari fluturând bancnote de euro și dolari la marginea șoselei. Și dacă le smulge cineva din mână? Se pare că nu. Schimbul valutar stradal se desfășoară după regulile lui. Cealaltă particularitate a Tiranei este lipsa stațiilor de autobus. Sistemul public de transport interurban este inexistent. Deficitul a fost compensat de un sistem improvizat de maxi-taxiuri (în albaneză li se zice furgon), care asigură o circulație decentă dacă pricepi cu funcționează. Ai cerere, ai ofertă. Partea proastă este că acești șoferi nu achită taxe, astfel încât serviciile pe care le prestează sunt oarecum ilegale (deși alternativă nu e!). Respectiv, ei se ascund prin cartiere și ca să afli de unde poți lua autobusul spre Durres sau Kruja trebuie să te adresezi la recepția hotelului.

Recepția binevoiește să-mi ofere un taxi până la stația de autobus pentru 500 lek. În jur de 2 euro. Biletul la autobusul Tirana-Durres mă costă 140 lek. În jur de 60 eurocenți. La urcare în autobus, o fanfară țigănească are grijă să ne ridice dispoziția. În final urcă și ei. Biletul se achită la șofer. Țiganii achită cu cântece.

Durres, spre deosebire de Tirana, are stație de autobus. Cobor, memorez locul, o iau spre centru. Întreb de trecători de litoral, dar ei nu pricep. Pricep porti, adică zona portuară, ceea ce înseamnă că am direcție. Chit că nu e pietonală, strada e simpatică. Cafenele de o parte și de alta a ei. Pe o stradelă lăturalnică dau de un amfiteatru roman. În tribuna amfiteatrului stă un cucoș și patru găini. Găinile mă întreabă de bilet, cucoșul mă privește amenințător. Mă retrag. La capătul stradelei, văd: Turnul Venețian. După turn - un zid bizantin. Dincolo de zid, palatul regelui Zog al Albaniei. Știu că e acolo deși nu-l văd. Poate altă dată.

Litoralul e un spațiu chinuit de fantasmele trecutului. Un monument al Eroului Necunoscut îi salută pe cetățenii îmbrăcați în chiloți de baie la intrare pe faleză. În spatele monumentului, se află un lunapark părăsit. Pe arșiță și fără copii gălăgioși, toboganele arată de parcă ar fi fost decupate din zona 51. Litoralul din Durres e Constanța anilor 80 fără cazinou. Nu prea am ce face aici. Beau o coca-cola la terasa de sub Turnul Venețian și mă precipit spre gară în speranță că voi găsi transport spre Kruja.

La gară aflu că cea mai populară destinație este Kavaja. Nici un autobus care să mă ducă la Kruja. Întreb de șoferi. Îmi zice unul că furgoanele spre Kruja pleacă de după colț, carevasăzică din cartier. Merg în direcția indicată dar nu găsesc decât niște taximetriști care fumează impasibili în intersecție. Unul din ei vorbește engleza. Altul se arată disponibil să mă ducă la Kruja pentru 8 euro. Ne tocmim. Prețul coboară la cota de 5 euro, dar șoferul nu e dispus să mă urce pe munte. Are timp doar ca să mă repadă până la Fushe Kruja, ceea ce e Kruja din vale. Vorbitorul de engleză e mai flexibil. În cele din urmă mă înțeleg cu el să mă ducă până la castel, să mă aștepte acolo vreo două ore până vizitez bazarul, iar de acolo să mă ducă înapoi la Tirana. Pentru 25 de euro. Găsesc că e rezonabil prețul.

Aflu pe drum de la Rron că engleza a însușit-o fiind gastarbeiter în Anglia. Într-un oraș industrial, nu era Londra. Lucra pe un șantier de construcții. Bineînțeles la negru căci nu avea actele în regulă. Nu vrea să se întoarcă într-acolo. Munca era grea, banii erau OK, dar totul se ducea pe chirie. A mai încercat în Italia. Vorbește italiana. Și un pic de germană. Din Elveția. Întreabă „ce faci?” românește. Cică a avut o gagică din Timișoara. Expresia pe care o folosește – „in Italy I run a girl from Romania” mă bagă la bănuieli. Ce-o fi vrut să zică prin acest I run a girl? A condus-o??? Cu siguranță că nu e vorba de faptul că își dădeau întâlniri sau că pur și simplu o cunoscuse. Se pare că șoferul meu a fost „pește” în Italia. Mi se face uscat în gură și mă întreb dacă nu cumva am făcut o tranzacție proastă. Dar acum ce pot să fac? Să cobor din mașină e absurd. Să precizez ce-a avut în vedere e o tâmpenie. Schimbare de subiect.

Rron are prieteni peste tot. A fost în România la un prieten care era producător de muzică. Cel mai vestit din România. Adrian Copilul Minune? Nu reacționează. A dat pe la cel mai faimos club de noapte din București. Ce să zic… Nu-s manelist, nu pricep. Schimbare de subiect. Trecem la politica albaneză. Îmi arată vilele care au crescut ca ciupercile după ce Guvernul s-a lansat în proiecte de investiții publice în infrastructură. Drumurile au rămas proaste cum și-au fost. În schimb politicienii și-au construit castele.

- Vezi hotelul ăla cu multe etaje? îmi arată Rron o clădire nefinisată în timp ce urcăm pe munte. E a prietenului meu. A fost primar în Kruja, dar a pierdut mandatul. Respectiv, clădirea a rămas neterminată. Până la următorul mandat. Sau până la următorul primar care o să preia construcția. Îi povestesc lui Rron bancul cu turcul, neamțul și ucraineanul care licitează pentru un contract de construcție de drumuri. Turcul cere trei milioane și promite calitate turcească în termen de trei luni. Neamțul cere șase și promite calitate germană în termen de șase luni. Ucraineanul cere nouă și nu promite nimic. Cum așa? întreabă funcționarul. Păi cum altfel, face ucraineanul. Trei milioane ție, trei milioane mie și trei milioane turcului ca să construiască drumul. Rron râde. Situația îi este cunoscută.

La tîrgul de la intrarea în castel Rron mă însoțește în timp ce eu mă târguiesc pentru un covor albanez. Mă ajută cu traducerea. Nu mă grăbesc să aleg. Aici nu-mi convine dimensiunea, dincoace culoarea. Prețul pare să fie OK. E mai ieftin decât la Tirana, iar Kruja este tocmai locul unde se țes covoare autentice. Un vânzător bătrân îmi arată covoarele cu multă pasiune. Îmi place de el. Dă impresia că tot ce-și dorește este să-mi arate comorile din posesia sa. Îl cheamă Xhemajl. Cu negocierile se ocupă fiică-sa, Monica. Covorul e foarte frumos.

Pe Rron îl impresionează Muzeul Etnografic din incinta castelului. Privește cu luare aminte obiectele care au ieșit din uz și încearcă să le pătrundă rostul. Avem aici o oloiniță, avem amfore pântecoase pentru vin. Dincolo avem o cameră pentru bărbați și una mică pentru femei. O fac pe ghidul, am mai văzut astfel de odăi la muzeul din Priștina. E frumos acolo sus. Statuia lui Skanderbeg e acceptabilă. Castelul a fost asediat de 47 de ori de către turci și a rezistat. După moartea lui Skanderbeg porțile orașului au fost deschise fără rezistență. Nu-mi place Muzeul Istoric. E un adendum din epoca comunistă din inițiativa nevestei dictatorului. Nu-mi place, nu intru. Facem cale-ntoarsă până la Tirana. Lângă hotel îi plătesc lui Rron cei 25 de euro după cum ne-a fost înțelegerea. Ne spunem adio, probleme nu-s.

Poate că „peștii” au o reputație nejustificată. Ce știm noi despre meseriile pe care le adoptă oamenii ca să supraviețuiască? Poate că trebuia să precizez ce înseamnă acel „I run a girl”. Ne coacem în condiții de seră și ne închipuim că cunoaștem multe despre lumea care ne înconjoară, în timp ce cunoașterea noastră se limitează la zona de confort: politică, economie, consultanță, leafă, impozite, espresso, macchiato… Ce știm noi, de exemplu, despre femeile care merg să se prostitueze în Italia ca să plătească educația copilului? Nu ne interesează decât să închidem ochii și să ne facem că așa ceva nu există până în momentul în care se descoperă niște victime ale maniacului din Florența. Și atunci ne grăbim să constatăm că nu e vorba de moldovence, căci „ale noastre” nu lucrează decât la olițe.

E nevoie de un „pește” care să aprecieze un Muzeu Etnografic pentru ca să afli niște răspunsuri, dar în loc să fi întrebat, m-am grăbit să mă întorc în zona de confort. Mi-am comandat clătite cu ciocolată, am băut un tonic cu gheață. Atât…

Tags: , , , , ,

July 24, 2014 0

Pace la Peja

By in balcani, călătorii

Ce chestie… O fi vorba de locația Priștinei la marginea fusului orar? Se crapă de zi pe la 4-5 dimineața. Când mă trezesc la 6 soarele e sus și eu aștept să sune deșteptătorul. Dacă văd că nu sună, dau să verific. Mai am o oră. Ce fac? Dorm? Zic că dacă tot mai trezit dimineața devreme, hai să trag o raită până la Peja.

O iau pe jos până la stația de autobus, ajung exact la țanc – în 10 minute pornim! Urc. Deschid romanul lui Ismail Kadare. Adorm. Deschid ochii – Peja. Un orășel de provincie la nouă dimineața în zi de duminică. Oamenii fac curat în fața tarabelor. La capătul străzii, munții Rugova își răcoresc tâmplele în spuma norilor. Merg în direcția lor până la ceva ce aduce a centru istoric. Nu e foarte antic. Un edificiu în stil austroungar plus Hotelul Dukagjini domină piața centrală. De-a lungul Bistriței e o zonă pietonală. O iau la pas pe lângă râu spre Patriarhia de Peć. Îmi aduce aminte de ceva… Pavić? Petrović? E posibil să fi fost menționat acolo (Avram Brancović îi scrie scrisoare patriarhului din Peć…)

Peć e denumirea sârbească a orașului albanez Peja (Pejë în albaneză). O enclavă, ca orice lucru sârbesc pe teriotriu kosovar, patriarhia e îngrădită de un zid păzit de forțe internaționale de securitate, suficient de înalt și suficient de extins ca perimetru. Teritoriul e într-atât de mare încât călugărițele să nu să se simtă captivele lui, deși la stilul lor monastic de viață, zău dacă le preocupă așa amănunte geopolitice. Totuși, nimeni nu-mi cere actele de identitate când trec prin poarta Patriarhiei. O cireada de vaci paște resemnată în propria-i eternitate. Sunt grase și frumoase. Plopii s-au aliniat în poziție de drepți de-a lungul drumului spre mănăstire. Macii roșesc sfielnic la marginea asfaltului. Arborii de pelin își spală pletele în apele Bistriței.

Mirosul e încântător. Încerc să-l citesc: flori de câmp, bălegar, iarbă verde, munții de peste râu, plăcinte puse la copt. Un miros de vacanță la țară care-mi aduce aminte de copilărie. Așa mirosea la Sângerei, uneori, când bunica cocea plăcinte cu vărzări.

Din vizitatori sunt doar eu și încă trei francezi. Nu dau buzna în biserică. Mă așez sub un dud și privesc pereții mănăstirii. Liniște și pace. Aflu mai apoi că dudul e bătrân de secole. L-a plantat Sfântul Sava cu 800 de ani în urmă. Gust din fructele lui și nu mă pot opri. Dulci și cărnoase, ele explodează la cea mai mică atingere. Sucul lor îmi face degetele sângerii. Le spăl la fântâna din curtea bisericii. Pereții bisericii au gustat și ei din dud. Pe porțiunile spălate cu var se profilează câteva fragmente cu sfinți.

Din interiorul bisericii se aude un cor de măicuțe. Intru. Văd că e vorba de un complex de biserici care au crescut lipite una de alta ca o familie de ciuperci după o ploaie creștinească. Cea mai veche e Biserica Sfinților Apostoli. A fost ctitorită în 1266 de arhiepiscopul Arsenie. Din ea se aude corul. În 1320 a fost apucată de un braț de biserica Sfântului Dumitru, iar cu un deceniu mai târziu, a fost apucată de celălalt braț de biserica Fecioarei Maria Îndrumătoarea. În incinta celei din urmă se află o icoană făcătoare de minuni. După spusele măicuței e din sec. I. A fost adusă de pe muntele Sinai din Egipt. Ultima – un genunchi de bisericuță, e cea a Sfântului Nicolae. E atât de mică încât trebuie să i te închini ca să intri.

Cumpăr șapte lumânări. Am făcut socoteala în minte, șapte mi s-a părut un număr rotund. Două pentru noi. Să fim puternici și înțelepți. Două pentru părinți. Să fie împăcați și sănătoși. Trei pentru copii. Să fie fericiți.

Ies de pe teritoriul Patriarhiei și intru în oraș. Sunt devansat de un biciclist. Era în vârstă și purta turban. Un turban alb și frumos cum nu am mai văzut prin Kosovo.

Tags: , , , ,

June 29, 2014 Off

Balcaniada continuă

By in balcani, călătorii

Am fost la Berat. Sus, sus, sus, la castel. Acolo am avut cazare. Proprietarul – Leonidas. L-am întrebat dacă nu cumva e grec. Era pe fază: Leonidas și cei 300 de spartani. Dar nu era grec. Deși a lucrat timp de 22 de ani în Grecia. Zice că-i Leonidas și cei 500 de albanezi. Are această casă de la străbunicul său. A transformat-o acum câteva luni în hotel și restaurant. Seamănă leit cu Richard Burton. Mai ales când zâmbește. De zâmbit zâmbește des. E un om împlinit. Pe nevastă-sa o cheamă Bora. În albaneză bora înseamnă zăpadă. Pe băiat îl cheamă Xenofon. Xeno, îl strigă el, mai ales când are nevoie de ajutorul fiului pentru a-i traduce ceva în engleză. Pe fiincă o cheamă Klea. Și hotelul se numește Klea. Moștenitoarea? întreb. Acum Klea e mititică. Are 5 anișori și aleagră zglobiu pe proprietatea sa.

Berat e un oraș alb. Cel puțin pe interiorul castelului. Casele – una ca una. Stradelele înguste, romantice, pavate cu piatră de var lustruită de secole. Mă așez la o terasă și-mi comand o cafea cu gheață. În orașul ăsta se presupunea să fim în doi. Dar nu așa a fost să se întâmple. Spun în sinea mea două cuvinte. Apoi îmi spun în voce: asta e. Tot două cuvinte. Alte cuvinte…

De la Moscheia Roșie nu a mai rămas decât un minaret și ăla – ruinat. Vizitez Turnurile Substanțiale. Mă amuză denumirea – auzi tu, substanțiale. Ce-ar fi să existe și o Piață Existențială? Sau o Biserică Semnificativă? Sau măcar o Stradelă Efemeră?

Biserica Bizantină e foarte bine păstrată. Pe dinafară. Și încuiată. Pe dinăuntru. Dau de o piață în care se află un cap uriaș al lui Constantin cel Mare. Copia exactă a capului din Roma. Capul substanțial cum ar veni. Iat-o și pe Sf. Elena. Înscrisă, alături de Sf. Constantin pe placa de pe poarta bisericii ce le poartă numele. Intru în Muzeul Onufri. Onufri e un pictor albanez de icoane. A trăit în sec. XV și pus temeiul unei generații de iconografi. Un veritabil Andrei Rubliov al albanezilor. Dar chipurile astea parcă le-am mai văzut undeva… Muzeul ăsta are suflet. Privesc icoanele, ascult tăcerea. Doar că tăcerea nu conține răspunsuri. Numai întrebări.

Seara privesc meciurile din cadrul campionatului monidal împreună cu Leonidas. Portughezii câștigă la ghanezi dar scorul nu e suficient de bun ca să-i califice. La meciul Algeriei contra Rusiei ni se alătură Gjoni. Regele Gjoni, îl tachinează Leonidas. Xeno îmi comunică oficial că Gjoni e cel mai bun prieten al lui tata. Leonidas zâmbește cu zâmbetul fericit al lui Richard Burton.

Dimineața pe răcoare o iau spre gară, dar autobusul pentru Gjirokastra nu pleacă decât la ora 14:00. Urc în cel de Fier care-i pe traseu. Se dovedește a fi o destinație ultrabizară. La cât de aproape ar trebui să se afle de Berat, semnele rutiere se joacă cu noi. Ba îl arată pe stânga, ba pe dreapta, iar drumul… drumul ca și cum nici nu ar exista. Mă apucă îndoielile. Cu un astfel de drum ar fi un miracol să găsesc transport pentru Gjirokastra dintr-o asemenea bortă. Dar se rezolvă foarte simplu. La gara din Fier mi se nimerește o mașină de ocazie. Șoferul se învoiește la 10 euro, ceea ce-i un preț corect. E un tip cam surd de-o ureche, într-o cămașă polo albastră. Nu prea vorbește el limbi străine așa că ne explicăm mai mult prin semne. Noroc că una de pasagere vorbește italiana. E cu fiu-său pe care-l cheamă Vincent și care se pare că nu știe o boabă în albaneză. Eu în spanioală, ea în italiană, șoferul în albaneză – legăm cumva o conversație. Se interesează dacă Moldova e parte din UE. Le comunic că azi semnăm acordul. Par mulțumiți.

La Tepelena șoferul oprește să ia apă din izvor. Mă spăl și eu, pe mâini, pe față. Deja e mai bine.

Ajung la Gjirokastra, oraș vestit pentru că a născut doi genii. Unul rău și unul bun. Enver Hoxha și Ismail Kadare. Numele lui Kadare îl poartă o stradă, în casa unde a locuit se construiește un muzeu. În casa unde s-a născut Hoxha tot muzeu e, doar că etnografic. Dar albanezii nu au chef să pomenească de el. Am fost la castel. Sumbru loc. Din romanele lui Kadare reiese că în acest castel Ali Pașa Tepelena i-a torturat pe violatorii surorii sale. Pe timpul lui Hoxha castelul a servit drept închisoare.

În timp ce stau la o terasă și mă rehidratez, la televizor dau noutăți despre Moldova. Noi, georgienii și ucrainenii am semnat acordul de asociere cu UE. Mă simt nu știu cum mândru. Deja e mai bine.

Tags: , , , ,

June 23, 2014 Off

Cavalerii maltezi

By in călătorii, mediterana

- Mă iertați pentru intruziune, dar ne tot întrebam cu prietenii, ce limbă vorbiți?

Româna, zicem noi, după care normal că explicăm că nu e vorba de România, ci de Republica Moldova și că româna e și „limba noastră”. Manoel, cum am aflat mai târziu că se numește, era un tip de vreo 50 de ani, poate vreo 60 – cu maltezii nu se știe niciodată. Un spirit aristocrat cum se mai întâlnește prin Malta pe ici pe colo. (Altă dată am întrebat direcția spre Mdina și un cavagliere ne-a răspuns că din păcate, din limbile străine, nu cunoaște decât italiana. Ne-a lămurit că suntem în Attard și ca să mergem spre Mdina trebuie să ieșim spre șoseaua paralelă. Destra, destra și, mai apoi, sinistra.)

Dar să revenim la Manoel. Pe lângă ampla informație despre locurile din Gozo care merită a fi vizitate (șarabura, brambabura și handrabura – că nu prea deslușeam noi cuvintele în malteză în acel moment), am aflat de la Manoel că instalația din pjazza centrală la care tocmai lucrau o mână de muncitori era asamblată cu ocazia procesiunii religioase din Xewkija preconizată pentru 18 iunie. Și noi care urma să plecăm pe 17. Dar în fine… era vorba de o poartă instalată inițial la un consiliu ecumenic care s-a produs la Valletta în 1912. Consiliul a avut niscaiva rezonanță în societatea malteză, astfel încât, după finisarea lui, cetățenii din Xewkija au hotărât să liciteze pentru acea poartă. În consecință, iată că de mai bine de 100 de ani poarta este instalată și demontată anual în piața centrală.

Fervoarea religioasă a maltezilor e un lucru pe care îl remarcă multă lume. Într-un fel, nu tre să fie de mirare. În condițiile unei identități etnice mai mult decât diluate, apartenența religioasă la catolicism este trăsătura numărul unu a maltezilor. Fără această caracteristică fundamentală, maltezii, în virtutea dialectului arab, s-ar fi dizolvat demult în oceanul musulman care-i înconjoară.

Manoel ne ține de taifas până când ni se servește mâncarea după care, cavaleros din fire, ne îndeamnă să savurăm în tihnă cina. Nu e mare lucru: fiind unicul local deschis din Xewkija, ne rezumăm la câteva felii de pizza și la o halbă de Cisk, care după lungul voiaj, e o savoare.

Sătucul – o perluță! Decorat cu beculețe multicolore ca un pom de Crăciun, toată săptămâna decurge în așteptarea fiestei. Noi ne vedem de treaba noastră turistică – plajă, escapade, vizita la Valletta, vizita la Mdina… De fiecare dată când ne întoarcem în Xewkija facem ce facem și nu nimerim stradela noastră. Odată a ieșit destul de nostim, când resemnat, ieșii eu din mașină să o caut pe jos ca să o găsesc, spre marea mea surprindere, exact în locul unde-am și parcat. Toate străzile din Xewkija sunt identice.

Mai au maltezii o mare pasiune pentru steaguri. Roș-albul național e floare la ureche. Crucea malteză e prezentă în tot felul de combinații – pe steaguri militare, religioase, civile. Dar asta așa, în semn de apropos că toate străzile-s identice…

În ultima zi a călătoriei ne e dat și nouă să gustăm din savoarea fiestei. Un teaser, nimic mai mult și totuși, într0un final vedem și noi beculețele arzând în toată splendoarea lor „medievală”.

Doi polițiști își anunță apariția la poarta vilei:

- A voastră e mașina albastră parcată la colțul străzii?

Pe naiba, tocmai acum am încurcat-o, îmi zic în gândul meu, dar bineînțeles că mă împărtăș în privința proprietății, fie ea și temporară. Îmi imaginez că e vorba de o parcare neregulamentară, dar polițiștii mă roagă respctuos să o mutăm din cauza procesiunii care urmează să parcurgă stradela în aproximativ jumătate de oră. O mutăm, ieșim și noi în piață.

În sfârșim vedem lume în Xewkija. Adolescenți îmbrăcați în tricouri heraldice, mai ceva ca la Cupa Mondială. Cruci aurii pe fundal alb-maroniu. Zâmbete pân-la urechi. Fanfara-i gata de atac. Toată lumea-i în așteptare. Și noi… în așteptarea plecării. Sărbătoarea asta nu mai e pentru noi, e pentru maltezi. Noi plecăm, ei rămân să-și ducă mai departe existența pe acest arhipelag bizar format din trei insule: Malta, Gozo și Comino. Vorbind o limbă bizară care sună a italiană și arabă deopotrivă. Văzându-și de fermele lor la care cea mai bună roadă e formată din pietrele de var. Scăldându-se în apele binecuvântate ale mării ai cărui albastru nu are un iz comercial. Sau plimbându-se ocazional pe stradele care n-au cunoscut umbra panourilor publicitare.

Ei rămân, noi – plecăm. Bonswa.

Tags: , ,

June 20, 2014 Off

Mica gigantesă și oamenii-melci

By in călătorii, digresiuni, mediterana

Mergem noi, mergem prin Gozo – hop și Templul Giganților! Ei bine, nu chiar așa a fost, dar totuși…

Mi-am imaginat că o să le placă picilor. Un templu megalitic datând din perioada 3500-4000 înainte de Cristos, mai vechi decât piramidele egiptene n-are chip să nu impresioneze, nu? Are. Nu i-a impresionat… dimensiunea. Cam micuț așa-zisul templu pentru niște giganți… Și totuși, pentru oamenii care încă nu-și însușiseră cultura bronzului era o performanță inegalabilă. În schimb, pe pici i-a impresionat dimensiunea „giganților”. Oamenii din epoca Templelor (imediat după neolitic) erau scunzi. Un metru juma’ cu tot cu căciulă. Și poftim – Templul Giganților!

Ipoteza noastră inițială a fost că denumirea sitului se trage de la credința oamenilor mai mult sau mai puțin recenți în faptul că asemenea pietroaie nu ar fi putut fi cărate decât de niște giganți. Ipoteză falsă. Denumirea templului, Ġgantija, se trage de la faptul că pe teritoriul lui au fost găsite mai multe statuiete de femei supraponderate în cele mai diverse poziții. Fiecăreia îi lipsea câte ceva, fie capul, fie picioarele, dar portretul robot al giganteselor era ca și făcut. De gustibus non disputandum, bineînțeles, dar adevărul e că statuietele erau lucrate destul de finuț pentru niște oameni care se specializaseră în căratul pietroailor. Într-un cuvânt, tradiție și mister.

Printre cranii și amulete am zărit câteva statuiete care mi-au captivat atenția pentru următoarele câteva zile. E vorba de așa-numiții oameni-melci. Un cap, două picioare și o cochilie – cam la asta se reduceau sărmanii. Tu ai auzit ceva despre ei? Eu – nu. Mi s-a părut foarte bizar. Grifoni, sirene, centauri mai calea-valea – dar oameni-melci? Ca și făcuți pentru Cartoon Network, aceste ființe m-au pus pe gânduri. E vorba de ploaie? E buba-n cochilie? Aveam câțiva melci pe gardul de la vila unde stăteam care, deși nemișcați în aparență, își schimbau zilnic amplasarea pe zid. Într-o zi erau patru, în alta șapte, deunăzi – doar doi. I-am întrebat, dar ce folos. Melcii își vedeau de treaba lor în cochilie.

Într-un fel, maltezii au o trăsătură comună cu melcii. Le place să stea în cochiliile lor. Străzile sunt în general pustii. Cu excepția unei băbătii care clocește pe prispa casei și a unor moșnegi scunzi care trag din berică la unicul bar din orășel, nu zărești țipenie. Adulți de seama noastră, copii și adolescenți vezi doar cu prilejul unei sărbători religioase. În rest, maltezii stau pe la casele lor, după ziduri, ca-n niște cochilii.

Explicația acestui comportament e simplă. În lumea normală se vorbește despre cele șase grade de separare. Adică, cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe altcineva care, la rândul său mai cunoaște pe cinva, care te cunoaște pe tine. Din șase-n șase lumea se face mică. Ei, bine, cică la maltezi e vorba de doar două grade de separare. La o populație a țării mai mică decât cea a Chișinăului, fiecare al doilea insular ajunge să te cunoască. Și, din moment ce te cunoaște, te mai și bârfește. Din deficit de spațiu privat, maltezii ajung să-și venereze cochiliile. Un loc sub soare unde nu-i bate nimeni la cap.

Și zi că n-au motiv.

Tags: , , ,