June 21, 2018 Off

Circul judelui dresat

By in digresiuni

Consternarea e un moft în Republica Moldova. Care-o fi superlativul ei… stupoarea? Moft și ăla. De la atâta uzură, nervul care aprinde beculețele de rigoare în zonele subcorticale nu mai funcționează. Poate la elevii claselor primare, că la ei nervul încă-i virgin, dar la adulți tot e nevoie de un stimulent, genul „măi, să fie…”.  Pe acesta l-am consumat în timp ce urmăream argumentele domnului Adrian Candu în Parlament vis-a-vis de construcția Arenelor Stăuceni. Că ceva nu e în regulă pe Tărâmul Mioritic o știam de multă de vreme, dar e suficient să-ți imaginezi luptele de gladiatori din suburbia Chișinăului și să contrapui imaginea dată cu ruinele stadionului republican căruia destinul îi hărăzește să devină terioriul american și înțelegi că legile bunului-simț au fost demult abrogate, iar normalitatea e un oaspete rar pe această „gură de rai”. Și nici nu costă scump arena, ne asigură Adrian Candru, circa 200 milioane dolari, găsim și buget, nici nu o să simțiți! Ultima dată când speakerul ne-a promis că nu o să simțim nimic, era vorba despre datoria publică care a crescut, ca urmare a furtului miliardului cu 10 la sută din PIB, de la 27.3 la 37.5%. Voi ați simțit?

Aici domnul Candu are dreptate. Noi deja nu mai simțim nimic. Holbăm inerțial ochii la decizia Judecătoriei Chișinău prin care sunt invalidate alegerile locale. Motivația e grotescă: ambii candidați au chemat cetățenii să iasă la vot în „Ziua Tăcerii”. Sună cumva mistic și sacrosant această fărădelege: atât domnul Năstase (câștigătorul), cât și oponentul acestuia din Partidul Socialiștilor au încălcat un tabu, au „spart tăcerea”. Vacarmul produs de dânșii, i-a determinat pe oameni chiar să voteze și aceștia au votat… greșit! E logic, potrivit doamnei Berdilo, să îndreptăm greșeala, folosindu-ne de un tertip, să-i trimitem în pisici pe cei peste 50 de mii de locuitori ai capitale, care l-au votat pe Năstase și care nu cumva să le fie cu supărare, căci se vor regăsi în compania altor 50 de mii de locuitori, care l-au votat pe Ceban. Decizia judecătoarei mai pe șleau e că votul cetățenilor nu contează, contează dacă votul e corect sau nu. Și cine decide dacă votul e corect sau nu? Normal că nu alegătorii, căci ce înțeleg ei în politică.

Corectitudinea votului poate fi stabilită de unicul om care face ceva în, din și pentru țara asta, cel care a numit-o, direct sau prin nijlocitori, în funcția de judecător. Doar lui, unicului și ultimului arbitru, doamna judecătoare îi dă socoteală. Legislația e pentru motivație. Poporul e spectatorul.

Câteva luni în urmă (când nervul consternării mai dădea semne de viață) eu mă întrebam naiv de ce acești judecători, numiți așa cum au fost numiți, nu fac o răzmeriță? Să decidă dânșii și dânsele așa cum le dictează sovistea și, nu în ultimul rând, legile, la care cică se pricep. Ce li s-ar putea întâmpla? Din funcție nu-i scoți cu una cu două, se bucură de imunități, se pricep să se restabilească în fotoliu cât ai zice pește… Care-i treaba? Treaba e că se tem de represalii. Cazul Dominică Manole e o ilustrație vie pentru cei care și-au imaginat că justiția poate fi independentă.

Dici doamna judecătoare Berdilo a procedat așa cum i-a dictat instinctul de autoconservare, s-a conformat (că doar nu e unica!) și i-a făcut pe plac șefului de facto. A anulat greșeala. Un vot neautorizat de șeful e un vot greșit.

Bun, dar cui bono? De ce i-ar trebui șefului o asemenea poantă? Cum zicea (aproape onest) contracanditatul Ion Ceban, situația respectivă e cumva în favoarea domnului Năstase, care în loc să fie primar (șoferii și pietonii din capitală fac front comun împotriva primarilor de orice factură, mai ales când aceștea au doar un an să îndrepte ceea ce-i strâmb de la natură), va fi protestatar, coagulând rândurile nemulțumiților. Premierul Filip (și el aproape onest) a remarcat că guvernanții nu au nevoie de așa ceva căci e de la sine înțeles, că se va arăta cu degetul la ei. Unicii capabili să se consterneze, ambasadorii străini au zis că așa ceva nu se poate, iar câteva mii de simpatizanți ai opoziției anti-oligarhice s-au rupt de la ecranele televizoarelor (unde Uruguayul bătea previzibil Arabia Saudită) și au ieșit în piață.

Unicul care n-a fost întrebat e cel fără alibi. Șeful, dacă ar fi făcut o criză de sinceritate, ar fi admis cu zâmbetul pe buze: nu vă temeți, e doar un exercițiu. Un proiect-pilot în preajma alegerilor parlamentare. Ca să punem la punct niște strategii electorale, să vedem cine și cum reacționează, să pregătim arsenalul tactic etc. Curtea de apel va pune capăt acestui proiect-pilot chiar astăzi. Iar replicarea lui în masă se va produce în noiembrie curent, în strictă conformitate cu Legislația.

Tags: , ,

May 30, 2018 Off

Arderea trecutului

By in comori, eseuri

Era o zi ploioasă de martie și eu aveam puțin peste douăzeci de ani. Bucureștiul de la începutul anilor ’90 era un oraș care abia de reușea să se dezmorțească după lunga iarnă comunistă. Primăvara se lăsa anunțată prin tarabele pline cu cărți și casete piratate. Favoritele mele erau cele de la ECM. John McLaughlin, Egberto Gismonti și, bineînțeles, Garbarek. Mi-ar fi plăcut să inventez o schemă prin care să le pot împrumuta fără să le plătesc, dar vânzătorii ambulanți nu erau nici ei fraieri. L-am descoperit pe un autor care se numea Petru Popescu și care era un fel de Castaneda al românilor, căci călătorise pe Amazon și a trăit o vreme cu indienii din junglă. Între timp, un amic de-al meu (Dumnezeu să-l ierte căci acum câțiva ani a fost victima unui accident de mașină) a descoperit un chioșc în Drumul Taberei unde puteai cumpăra vin ieftin care îmbăta foarte tare.

Ca urmare a celor două descoperiri convergente din ajun mă aflam în biserica Kretzulescu, singur, cu Petru Popescu pe post de psaltire și capul pe cale să-mi plesnească. Știu, la biserică nu mergi ca să citești, dar fiindcă nu mai era nimeni și scaunele aveau acel punct de sprijin pentru carte (iar afară ploua!) mi-am zis că poate n-o fi un mare păcat. Adevărul e că am fost captivat din prima și lectura a mers ca pe unt, iar capul a încetat să mă mai doară. Citeam despre ritualurile enigmatice ale oamenilor-pisică și mă simțeam strămutat într-o altă lume, misterioasă și exotică unde, ce-i drept, ploua la fel de des ca și-n București.

Am aflat, așadar, că tribul mayoruna din jungla Amazonului trăia într-un fel de comunism paradisiac și arhaic, împărțind totul între ei – uneltele, săgețile, copiii, nevestele și, respectiv, bărbații. Iar pentru cazurile speciale, când cineva se încumeta să țină la ceva sau cineva ca la un lucru care-i aparține, aveau un ritual pe potrivă: arderea trecutului. O dată la câțiva ani, toate uneltele, armele, hainele erau adunate grămadă în mijlocul satului unde urmau să fie arse, sfărâmate, făcute praf și pulbere. Aceiași soartă o aveau și colibele – arse până la temelie. La fel și carnetul cu notițe a doctorului Popescu. Ca printr-o minune, au fost cruțați ochelarii doctorului. Poate că oamenii-pisică considerau că-s parte din el. După care tribul se muta într-un loc nou, familiile erau combinate altfel și totul pornea de la zero absolut.

…Mi-am adus aminte de acest fragment cu prilejul lansării „Formelor geometrice” de Vladimir Bulat. Cartea conține un eseu despre sculptorul basarabean Dumitru Russu-Scvorțov. Un sculptor uitat de toată lumea. Dar nu și de Vladimir, care m-a invitat să vorbesc la a sa lansare. I-am zis că am să improvizez. El a zis că anume asta și vrea. Și am imporvizat, pornind de la fragmentul despre indienii din tribul mayoruna. Chestia e că basarabenii din secolul XXI împărtășesc, oarecum pradoxal, principiile și valorile oamenilor-pisică.

Nu mă refer aici la proprietatea privată, non-existentă pentru unii concetățeni mai hrăpăreți, care, ca prin magie, convertesc economiile oamenilor în datorie publică și se autodefinesc ca „elită politică” a țării. Mă refer la această ardere a trecutului, practicată cu atâta entuziasm de stânga și de dreapta politică. Bine, că mai întâi au fost sovieticii care au distrus cu multă sârguință ceea ce am fi putut numi orașul istoric, suplinind spațiile vacante cu așa „capodopere” cum e Clădirea Guvernului. Ceva a mai rămas totuși. Dar, poftim, Uniunea Sovietică a pierit, dar nu și tiparele pe care le-a creat. Pe Lenin nu-l regret. Îi stă bine acolo unde stă, la umbra copacilor de la Moldexpo. Dar Marx și Engels, așezați pe o băncuță de sculptorul Lazăr Dubinovschi, au meritat o soartă mai bună.

Hai să admitem: mulți din noi și-ar fi dorit ca bucata de timp cuprinsă între 1945 și 1991 să nu fi existat. Dar a existat. Unii din noi ar accepta fără să clipească ca tot ceea ce s-a creat în această perioadă să fie decupat, distrus, ars, uitat. Dar ar rămâne o gaură neagră. Nu ar mai fi nici Busuioc, nici Druță, nici Dubinovschi. Poate că pe teritoriul viran s-ar naște ceva nou?

Un modernist pur-sânge, compozitorul și dirijorul francez Pierre Boulez a zis odată că pentru ca să fie cu putință de a crea ceva nou în artă e nevoie ca Louvre-ul să piară în flăcări. Eu înțeleg asta la figurat. Pentru a crea ceva nou e nevoie să ne desprindem de dogmă, iar Louvre e o dogmă. Eu îmi imaginez că Brâncuși, lucrând la ale sale forme esențiale, s-a văzut obligat să elimine, decojind ceapa, toate ideile preconcepute despre sculptură: modernismul, clasicismul, barocul… Ceea ce a rămas este esența sculpturii, coloana infinită, pe care nu putem să ne-o imaginăm altfel decât în felul care a gândit-o Brâncuși. Inevitabil, vor fi alți sculptori care vor fi obligați să-l „decojească” pe Brâncuși pentru ca, la rândul lor, să re-descopere esența sculpturii. Cu toate astea, Louvre-ul rămâne undeva, acolo, ca un punct de referință, întreg și nesupus încercării focului. Din păcate, basarabenii din secolul XXI și oamenii-pisică din jungla amazoniană, înțeleg totul la modul propriu. Și dau fuga după chibrituri.

Intuiția mea a fost că Vladimir Bulat se opune acestei arderi a trecutului și iată că prin demersul său l-a scos din flăcările uitării pe sculptorul Russu-Scvorțov, care, dincolo de statuia lui Lenin (decapitată într-o curte din Călărași) s-a jucat cu formele geometrice pe care le putem admira, anonome cum sunt, în scuarul Teatrului de Operă și Balet. Oare de câte ori am trecut pe lângă ele fără să mă întreb oare cine le-a făcut și le-a amplasat acolo? Acum știu.

Faptul că lansarea s-a produs în Muzeul de Artă e oarecum simbolic. Și aici avem de-a face cu o formă de rezistență împotriva arderii trecutului. Până la re-deschiderea lui în toamna lui 2016, trăiam cu impresia că pictura și sculptura basarabeană fac și ele parte din spațiul viran. O gaură neagră în care nu crește fir de iarbă. Un spațiu atât de neted încât, neavând ce face, îți vine să faci valiza și să pleci. Fiindcă aici nu e nimic, nu a fost nimic, nu e posibil să faci ceva. Dar ca să vezi, tablourile au fost scoase din arhivă, expuse vederii și, uimiți ne-am convins că greșisem, că spațiul nu e deloc viran, cutare l-a influiențat pe cutare și cutare a preluat ștafeta și a dus-o mai departe. Pentru ca ceva nou să fie cu putință, avem nevoie de astfel de puncte de referință, avem nevoie de un trecut.

Am simțit că recuperarea lui Russu-Scvorțov este o mică dar importantă victorie. O atribui lui Vladimir Bulat și-l felicit pentru asta. Din păcate însă, orice victorie în Republica Moldova nu se dă fără o înfrângere pe potriva-i. Iată că în paralel cu lansarea cărții, se producea, la câteva cartiere distanță, demolarea unui edificiu istoric la intersecția străzilor Alexandru cel Bun și Mihai Eminescu. Cică-i de după 1945 și, prin urmare,  nu face parte din patrimoniul cultural. Oamenii-pisică au tras această linie.

Un pas înainte. Doi înapoi.

Tags: , , , , ,

January 27, 2018 Off

Noapte bună, Republica Moldova

By in digresiuni

Obișnuiesc să beau cafeaua la taraba de la colțul străzii. Mă cunosc de multă vreme cu personalul și ei știu că de obicei cer câte un espresso. Negru, cu un pachet de zahăr. De cele mai dese ori nu trebuie să spun nimic, e suficient să aștept. Uneori în fața mea stau niște tineri, trei sau patru, care își consumă cafeaua fără să se depărteze de tejghea. Discută despre chestiuni de partid. „Ce mai faci, măi, Boris Denisovici”, povestește unul o întâmplare celor din partid. „Măi, Vasea,  m-am zaibit” cică răspunde Boris Denisovici. Tinerii sunt îmbrăcați în geci de piele, sub ele au costum la patru ace, cravată albastră. Am impresia că sunt din PD. Nu trag cu urechea, pur și simplu îmi aștept cafeaua, ca de obicei.

Astăzi am privit un film american din anii ’70. „Toți oamenii președintelui”, poate l-ați văzut. Robert Redford și Dustin Hoffman. Genial. Geniali. L-am privit din cauza unui articol în care se trata despre alt film, nominalizat la Oscar sau ceva de genul, și care era comparat cu insistență cu cel amintit. Prim urmare, m-am gândit că ar fi bine să recuperez.

Privindu-l așa, mă tot gândeam la un lucru: de ce așa ceva nu e posibil în Republica Moldova? O investigație jurnalistică super-buper care să producă senzație și să răstoarne scaune! Mi-am dat seama că nu e vorba de deontologia jurnalistică. Sigur, e mai bine să verifici două surse și, înainte ca materialul să fie bun de tipar, să te asiguri că factologia este impecabilă. Din păcate, pe la noi se omite să fie consultat dicționarul explicativ al limbii române, dară-mi-te a doua sursă! Dar treacă. Înțeleg. Lumea e grăbită. Și chiar dacă n-ar fi. Ce s-ar întâmpla?

Ilan Shor este adorat de vulgul din Orhei, iar faptul că numele lui este trecut cu ață roșie prin primul raport Krall nu a avut nici un impact. „Guri rele” a zis lumea din Orhei. „Omul e bun. E de-al nostru” mulțumiți de nu mai știu ce – un pom de crăciun, cadouri, focuri de artificii? Eu înțeleg că dânsul dă nume și potrivit unor articole de legislație este protejat ca martor. Asemenea practici nu sunt neobișnuite. Ce este neobișnuit însă, e faptul că dânsul ocupă o funcție publică (nu se cuvine să avem o interdicție în acest sens?), și că averea lui nu este confiscată.

Evident, în Republica Moldova funcționează supremația legii. Normal că funcția e deținută și averea e intactă atâta timp cât dosarul lui Shor se află la traducere, or atâta timp cât vinovăția nu este demonstrată, omul de jure este nevinovat. Faptul că de jure nu se potrivește cu de facto e ceva cu care deja ne-am obișnuit.

Acum poftim, raportul Krall 2 nu se va publica. Tragedie? Nu știu. Ar fi bine să aflăm din ce cauză. Presupun că pe lângă numele lui Ilan Shor mai figurează și altele. Poate că multe. Fiindcă poți să prostești cu ușurință raionul Orhei, dar e mai complicat să prostești o țară întreagă. O fi asta? Nu, nu cred. Nu se publică pentru că nu se publică. Și se poate invoca cu ușurință faptul că publicarea lui va tergiversa investigația penală.

Am prins la radio o știre despre faptul că activitatea Centrului Național Anticorupție a condus la recuperarea în bugetul public a 46 milioane lei în anul 2017. E salutabil faptul că CNA își măsoară performanța în lei, dar cifra de 46 milioane și miliardul furat nu se potrivesc. Un miliard! De dolari! Alo!

M-am abătut de la temă. Să recapitulăm: dispunem de informații precum că miliardul e furat. Știm persoană care a orchestrat furtul respectiv. Cunoaștem că sunt implicate și alte persoane pe care autorul tranzacției le-a denunțat organelor de urmărire penală. Vlad Filat stă în închisoare. Dorin Chirtoacă stă în închisoare (din alte motive). Miliardul furat stă în zone offshore. Shor e primar la Orhei. Procurorul general e numit de PD. PD e controlat de Vlad Plahotniuc. Vlad Plahotniuc anunță la cele patru-cinci canale de televiziune (pe care le are în buzunar) ce va face mâine Guvernul Republicii Moldova (pe care îl are în buzunar). Vorbim în continuare despre deontologia jurnalistică?

Scaunele care zboară în SUA în rezultatul unor investigații jurnalistice nu zboară și în Republica Moldova. De ce? Sunt de vină jurnaliștii? Unii, da. Sunt de vină organele de urmărire penală (procuratura, CNA) care-și coordonează mersul investigației cu angajatorul? Posibil, dar nu e suficient. E de vină Plahotniuc? Bineînțeles, doar că atâta timp cât nu e demonstrat… De cine? De jure.

Dramatismul situației din Republica Moldova este faptul că e de vină poporul. Se zice așa: fiecare popor își are guvernanții pe care îi merită. Și uite că noi,  din punct de vedere statistic, îi merităm pe ăștia. Pe ăștia  care introduc votul mixt ca să mai rupă de pe unde pică. Pe ăștia care se fac că nu plouă când se fură miliardul. Pe ăștia care organizează concerte și târguri de Crăciun. Pe ăștia care mimează vectorul european. Și pe ăștia care se ploconesc lui Putin și care împreună cu primii fac un duet desăvârșit, impecabil, halucinant. Spectatorii, poporul adică, privesc hipnotizați. Și-i acceptă.

Noapte bună, Republica Moldova.

Tags: , , , , ,

December 11, 2017 Off

Utopia

By in asia de sud-est, călătorii

La început Laos nu era parte din plan. Îi lipsea un Borodbudur sau un Angkor. Trei timbre cu elefănței – cu asta mi se asocia Laosul din copilărie. Istorie, natură – nu prea cred. Dar știu că prietena mea era mai mult ispitită de Laos decât de Thailanda. Și ideea a venit ca din senin, să vezi tu unde – în Myanmar, pe malul lacului Inle. A fost un înger care mi-a șoptit ceva la ureche și eu cum să nu repet din urma lui. Dar ce-ar fi dacă…

Din Thailanda în Laos și înapoi. Atâta timp cât rezolvăm cu permisul de re-intrare. Aceasta era condiția sine qua non. Valizele noastre supraponderale au fost lăsate la hotelul din Bangkok. Adică nu puteam pleca fără ele.

—Reintrare? Nu n-am auzit, zice ofițerul și dă să ne ia pașapoartele.

—Nu, că noi fără permis de reintrare nu ieșim din țară.

—Stați că întreb, că eu sunt prima zi aici.

Într-adevăr, biroul unde se eliberau permisele de reintrare era exact după controlul pașapoartelor, adică după ieșire. Am ieșit. Nu e musai să aibă și logică, principalul e că s-a rezolvat cât ai zice pește sau, mă rog, așa se spune, căci în realitate nu o singură ștampilă ni s-a aplicat în pașaport. Zborul în sine a durat aproximativ o oră. Am aterizat în Luang Prabang pe la trei, am terminat cu formalitățile și într-un sfert de oră am ajuns la hotel. E o localitate mică, are doar 55 mii locuitori. Dar în alte privințe e mare – intră în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Orașul vechi e situat pe o peninsulă formată la intersecția râului Mekong și a micuțului său afluent Nam Khan. Din vârful muntelui Phu Si orașul se vede ca-n palmă. Bine că nici muntele nu e munte – un delușor cu ambiții în mijlocul micuței urbe. Ne urcăm pe vârful lui în dimineața zilei următoare. În vârf e un templu budist. Privești în jos și ai impresia că ai de-a face cu harta Pădurii de o Sută de Acri: poftim Colțul lui Winnie Pooh, poftim casa lui Tigrliă, ceva mai la est – locuința lui Grohi. Când eram mic o știam pe de rost, la hartă Pădurii de o Sută de Acri mă refer. Iar în următoarele două zile o să ajungem să cunoaștem pe de rost geografia orașului Luang Prabang.

Deocamdată coborâm de pe muntele-deal. De-a lungul scărilor sunt copaci de magnolii, iar la poalele muntelui e un copac important. Un arbore bodhi dăruit de Guvernul Indiei. Ne așezăm pe o băncuță. Închidem ochii. Auzim cum cad frunzele. Frunzele au duritatea lemnului. La cădere ele pocnesc ciudat, de parcă ar fi cineva care se furișează pe la spate.

—Cum se scrie cuvântul „iubire”? întrebă Grohi.

—Nu se scrie… se simte, răspunse Pooh.

Poc-poc, fac frunzele.

Încotro s-au îndreptat Grohi și Pooh nu e mare secret. Am mers să catalogăm templele  budiste, începând cu Wat Xieng Mouane și terminând cu Wat Xieng Thong. În primul din ele am văzut trei pionieri. Cu cravate roșii, bucuroși nevoie mare că nu se află la ore. Camarazii hoinăreau îmbrățișați prin mănăstire și contrastul dintre cravatele lor roșii și straiele portocalii ale călugării ofereau o perspectivă curioasă asupra culturii laoțiene. Socialismul și budismul într-o armonie nebănuită, paradoxală la prima vedere. Dar același lucru l-am observat și în Vietnam. Viitorul luminos și siguranța zile de mâine versus mantrele budiste și economia de piață. Coabitând! Armonios!?

Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice s-a crezut că socialismul e terminat. Poftim – trăiește! În China, Vietnam, Laos. Asta dacă e să ne referim la socialismul cu față umană, căci Coreea de Nord e un caz clinic. Poate că merită examinat sub lentilă. În esență – o formă de dublu-gândit. Marxism-leninismul oriental a luat o întorsătură neobișnuită de când Deng Xiaoping a proclamat că nu contează de ce culoare e pisica atâta timp cât poate să prindă șoareci. Liderii de partid din Laos fac cursuri de marxism la Hanoi, dar se pare că învață din manuale tipărite la Washington. Abolirea banilor, a proprietății private – asta nu; sunt mai degrabă interesați de promovarea investițiilor străine directe (aici Thailanda se bate cu China) și de păstrarea puterii în mâinile elitei birocratice. Într-un fel e și acesta un model de organizare a societății – atâta timp cât se reușește perpetuarea unei meritocrații. Faptul că Republica Populară Democrată Laos nu e o democrație sui generis e altă mâncare de pește. Cel puțin copiii merg la școală, iar femeile sunt respectate. Că dacă copiii s-ar droga, iar femeile s-ar prostitua, e cert că această „democrație” nu ar mai fi la fel de populară.

Emblematic, mergem să bem o cafea la un local care se numește Utopia. Parcă zicea Slavoj Žižek odată că e datoria intelectualilor de stânga să inventeze o nouă utopie și iat-o deja inventată… în Laos. Un spațiu superb de altfel, o grădină de bambuși pe malul râulețului Nam Khan. În cursul zilei e loc de meditație, iar noaptea e club. Vrei – stai la masă, vrei te întinzi pe o rogojină cu o cărțulie în mână. Cafeaua laoțiană e la fel de tare ca cea vietnameză, dar e cumva mai aromată. Socialism sau ba, dar cafeaua, baghetele, mezelurile, vinurile s-au perpetuat în Indochina. Indiferent de culoarea pisicii cum ar veni.

Dar lipsește ceva în acest paradis de seră – cărțile! Nu am dat de nicio librărie serioasă în orășel și nu e vorba de mecanismul cererii și ofertei. E alt mecanism la mijloc – cenzura. Poți face orice în grădina Domnului, dar de Arborele Cunoașterii nu e voie să te atingi. Și pentru ca să fie mai sigur, Arborele Cunoașterii e scos din grădină afară. Pe final am găsit totuși una – le aeroport, în zona duty free. Că dacă tot e pentru cei care pleacă din paradis…

În seara dinainte de plecare mergem la cină într-un local simplu care se numește Hehe. Comandăm mâncare laoțiană, care, apropo, nu e rea. O fetiță zglobie se joacă printre mese și ne privește cu coada ochiului. La masa vecină doi laoțieni mănâncă cârnat și beau bere. Începe să plouă. Ne mutăm tacâmurile la masa laoțienilor. Fetița vine și ea.

În fața laoțienilor stă o căldărușă de gheață.

—Cârnatul ăsta, cum se numește la voi?

Tipul se uită nedumerit la noi, la cârnat, la halba de bere.

—Sausage, zice el.

—Ha, vedem că e sausage, dar cum îi ziceți în lao?

Tipul râde și ne zice un cuvânt cât o propoziție. Poate chiar e o propoziție. Încercăm să o implicăm și pe fetiță.

—Cum te chiamă, păpușico?

—Kii, zice. Șterpelind un cubuleț de gheață din căldărușă. Hrum-hrum. Și pe tine cum te cheamă?

—O-no-ri-ca, zice prietena mea pe silabe.

Fetița râde și mai ia un cub de gheață. „O-no-ri-ca”.

—Și câți ani ai?

—Treizeci și cinci, zice Kii.

—Chiar??? Treizeci și cinci? Arăți foarte bine. Ia arată pe degețele câți ani ai.

Mânuța lui Kii e din nou în căldare. O scoate și ne arată trei degete. Prietena mea i-l desface pe al patrulea și pe al cincilea. Păpușica dă afirmativ din cap. Ia un cârnat și-l bagă în căldarea cu gheață. Tipul cu cârnatul mută căldărușa la masa vecină. Ștrengara apucă paharul cu bere.

—Nu-nu-nu,  îi zice prietena mea.

—Nu-nu-nu, zice Kii.

Ploița ba se oprea, ba se pornea din nou. Am luat un moto-ricșă până la hotel și, fiindcă pe podul de bambus nu se circulă cu moto-ricșa, am făcut un ocol prin tot orașul. Vântul ne zburlea pletele, stropii de ploaie se strecurau sub cămașă. O despărțire „udă”.

A doua zi am plecat din Laos. Apoi am plecat din Thailanda. Și, într-un fel din Asia.

Ce poți spune aici? Nu-mi rămâne decât să scriu o propoziție lungă-lungă care să cuprindă întreaga duzină de țări pe care am apucat să le vizităm pe durata proiectului nostru din Bangladesh, despre cum fiecare din ele a lăsat o amprentă în sufletul nostru; o propoziție într-atât de lungă încât să înghită tristețea despărțirii, să concentreze toate impresiile într-un singur cuvânt, un semn de exclamație poate, unul pe care să-l poți strecura în buzunar și să-l scoți oricând la lumină; o propoziție care să conțină o promisiune fermă de a reveni cândva, cumva, și să nu menționeze, dar categoric să nu menționeze cuvântul „sfârșit”.

Mă gândesc la Odiseu. Mă gândesc la Kavafis.

„Când pornești în drumul spre Ithaca
Roagă-te să-ți fie calea lungă,
Plină de aventuri, plină de descoperiri…”

Plină de zen.

Tags: , , ,

December 6, 2017 Off

Cel mai frumos asfințit de pe Terra

By in asia de sud-est, călătorii

Iarăși în mașină, pe drum, spre Ayutthaya. Vechea capitală e la nord de Bangkok, nu foarte departe, ajungem într-o oră și ceva. Ațipesc. Văd un vis. Îl uit. Dar primul lucru pe care-l fac după ce mă trezesc (suntem la o benzinărie) este să verific dacă am la mine cartela de memorie pentru aparatul de fotografiat. Îmi aduc aminte brusc că am lăsat-o în laptop după ce am încărcat fotografiile. Îmi aduc aminte în timp ce verific și, poftim, cartela nu e. Într-adevăr am lăsat-o în laptop. Intră șoferul (a mers să se ușureze) și-l întreb dacă putem opri la vreun magazin de electronice, oricare, unul de telefonie mobilă bunăoară, o cartelă de memorie nu e mare lucru. El înțelege, îmi face semn cu mâna spre 7 Eleven din fața benzinăriei. Intru, întreb. Da, bineînțeles că au cartele.

Ce ciudat. Nici n-am reușit să intru în panică că problema s-a rezolvat. Poate chiar prea repede. Totul se întâmplă prea repede. Încă ești aici și deja ești acolo. Ne apropiem de anticul templu Wat Yai Chaya Mongkol, deja am cumpărat biletele, iar eu încă-s în Bangladesh, încă-s în Jhenaidah, încă îmi mai fac griji de cum o să iasă totul în final și când colo – nu mai există final, e depășit, s-a terminat, totul a fost bine, suntem liberi!

Fac o micro-criză existențială, prietena mea pare să fie OK. Deja suntem în aeroportul Don Mueang, cu bilete spre Krabi, eu însă rămân în urmă. O apuc de mână, nu mă lăsa! dar distanța dintre noi crește, crește, crește. Am nevoie de o cafea. Am nevoie de o trezire. Îmi aduc aminte de scena din filmul lui Michelangelo Antonioni, „Dincolo de nori” se numea filmul, deci era vorba despre vechii incași, care făceau popas în Anzi ca sufletul să-i ajungă din urmă. Sufletul meu, unde ești? Hello?!!

Îl înțeleg. Sufletul nu acceptă că acest capitol e pe punctul să se sfârșească. Sufletul meu refuză sfârșitul. Se agață de trecut. Bântuie prin Oficiul Horticulturistului din Dhaka. Frunzărește începuturile. Câte? Vreo zece. Malaiezia, Cambodgia, Vietnam. Da, pe el îl gâdilă senzația că mai rămân multe de văzut, că după această misiune urmează alta, apoi încă una și tot așa înainte. Indonezia, Nepal, Singapore. Și mai departe ce urmează, ce? Ah, India. Ah, Myanmar. Acum Thailanda. Peste câteva zile – Laos. O, nu. „Eu rămân aici”, zice sufletul. „Rămân aici și punctum.”

În Krabi avem parte de o mică surpriză. Nu se poate ajunge cu taxiul la hotel, se află pe o peninsulă care-i despărțită de continent de un munte. Poate fi accesată doar pe apă.

—Ce facem? întreabă taximetristul, vă duc la cheiul din Aonang?

—Dar acolo găsim la sigur o barcă care să ne ducă la hotel?

—Păi normal, nu vă faceți nicio grijă. Stau toată noaptea barcagiii acolo. Vă tocmiți cu ei.

Ce ciudat. Să ajungi noaptea pe un chei și cauți o modalitate de a ajunge la hotel. Taximetristul nostru e vorbăreț și, ca să vezi, are o engleză impecabilă.

—Prim-ministrul nostru nu știe o boabă în engleză. A mers să se vadă cu Donald Trump și a stat alături de el 5 minute și a tăcut ca un molău. Cinci minute! Atât a rezistat Trump. Nici nu i-a strâns mâna la plecare.

—Da nu avea traducător?

—Ei, nu avea. Dar folos? Tot ce-a vrut să-i zică lui Trump e că are patru helicoptere de vânzare. Patru! Lui Trump!

—…

—E foarte greu acum pentru noi. Cu toate sancțiunile astea nu mai putem face comerț cu nimeni. SUA cumpără orezul din Vietnam, cumpără totul din Vietnam. Și din China. De la noi nimic.

Nouă ne-a scăpat se pare o pagina din istoria modernă a Thailandei.

—După revoluție ne-am bucurat ca niște proști. Credeam că vine omul ăsta și aduce pace. Că era mare tărăboi prin regiuni. Acum însă numai pace avem. În rest – nimic!

Exagerează puțin băiatul. Infrastructura e pusă la punct, la ce capitol vrei, Thailanda bate oricare din țările din regiune.

—Și în Krabi cât stați?

—Puțin. Ia două zile. Apoi zburăm în Luang Prabang.

—Oo! E foarte frumos în Laos. Numai că nu știu să gătească, laoțienii adică. Am stat în vacanță la un prieten și mai n-am murit de foame. Ei pun peștișorul în frunză de bananier și-atât, au isprăvit gătitul. Eu le-am zis: „Măi, băieți, ce-ar fi să vă fac niște curry?” Am trecut frontiera înapoi, am cumpărat toate celea și m-am întors să le fac curry.

—Le-a plăcut?

—Oo! Să vezi ce de tare le-a plăcut! În fiecare dimineață făceam naveta dincoace de frontieră și cumpăram ingrediente. Își lingeau degețelele. Dar e foarte frumos la ei.

Vorbim despre sistemul de pensii, despre asigurarea medicală. Cumva revenim la subiectul revoluției.

—Păi și de ce-ați făcut-o?

Taximetristul se scarpină la ceafă.

—Asta-i o discuție tare-tare lungă. Iar noi deja am ajuns.

Patru inși – barcagiii, un termos, două lampioane. Taxa este de 100 bahți de persoană, dar e nevoie de opt ca să pornim motorul. Noroc că s-au apropiat niște americani, de pe aceiași rută ca și noi.

—Ce facem, măi băieți, mergem?

Plătim dublu, dar tot mai bine decât să așteptăm miezul nopții pe chei. Urcăm în barcă. Americanul are un lampion portabil, îl agață de acoperișul bărcii. Plutim în confort.

—Voi de unde sunteți?

—Moldova.

—Wow.

Pe bune că a zis „wow” și nu părea din cei care confundă Moldova cu Maldivele.

—Și voi de unde sunteți?

—California.

—Wow.

Americanii urmau să stea două zile în Railay, după care își continuau circuitul spre Ko Lipe, așa-zisul „tiger trail” orice ar fi însemnând asta.

Plaja din Railey a fost aleasă cu maximă meticulozitate din miile de destinații pe care ți le oferă Thailanda. Am eliminat din prima Phuket și Pattaya – prea comerciale. Am scos variantele pentru surferi. Am vrut un golfuleț intim, înconjurat de stânci calcaroase, preferabil cu o insuliță cochetă pe mijloc. Pe toate astea le-am găsit în Railey. De apă ce să mai zis, eram încântați. Nici prea caldă, nici prea rece. Fără valuri. Lăptoasă. De culoarea jadului. Am intrat ambii, am intrat câte unul. Piscina de la hotel era un accesoriu inutil. Nu ne mai săturam de această plajă. Redusă la minimul necesar – apă, nisip, umbră. Fără șezlonguri sau umbreluțe. Ne-am așternut ștergarele sub coroana deasă a unui copac. Peste o oră ne-am tras mai aproape de gard. Încă peste o oră eram chiar sub gard. Loc era pentru fiecare.

După amiază apa totuși s-a retras. Crabi mici și crabi mijlocii gospodăreau acum pe plaja care s-a făcut de două ori mai mare. Un nor negru a apărut de după stâncă. Peste două ore a început să toarne cu găleata. Am căutat adăpost în restaurantul de alături. Eu am tras o fugă până la hotel după umbrelă, în timp ce prietena mea a rămas la restaurant.

Pe finalul cinei s-au aprins și felinarele agățate de ramurile copacilor. Cerul din indigo a început să se transforme în violet. Un violet dramatic, cu soarele, undeva acolo deasupra liniei orizontului zbătându-se în năvodul pescarului celest. Tăia din nori, se lupta pe viață și pe moarte. Să nu se stingă, să nu se stingă! Priveam vrăjiți acest spectacol, noi fiind fanii declarați ai luminii. Contururile negre ale bărcilor pescărești se legănau confuz la țărm ca niște biete animale domestice care au terminat de păscut și acum nu mai știu încotro s-o apuce. În sfârșit, soarele s-a lăsat bătut. Fără să scoată un sunet, un țârâit, nu ne-ar fi mirat dacă țipa. S-a lăsat pe fundul oceanului. Ca un pește mut.

A fost cel mai frumos asfințit pe care l-am văzut vreodată.

Închid ochii și-l revăd.

Tags: , , , ,

December 5, 2017 Off

Soi 44

By in asia de sud-est, călătorii

Ce n-ai zice, dar cele mai plăcute momente din Bangladesh se asociază cu plecarea din țară. Cum n-ai da. Poftim și acum – dimineață devreme, abia dacă știm cum ne cheamă, în schimb dispoziția e fulminantă. Chiar n-o să mai vedem acest aeroport niciodată? Ne așezăm în sala de așteptare, lângă chioșcul cu cărți. Fără ca să vrem tragem cu urechea la conversația vecinei noastre. Bengalezii nu pot să plece așa pur și simplu, fără o notă de dramatism, atunci când e vorba de ultimele apeluri înainte de decolare. Ne imaginăm pentru o clipă că noi suntem interlocutorii. În așa caz, discuția ar fi fost aproximativ următoarea:

—Onoricaa…

—Soriin…

—Onoriiicaaa!

—Sooriiin!!!

—Ce faaaci?

—Nimic. Dar tu ce faaaci?

—Iată aștept la aeroport. Ai mâncat?

—Acum mănânc. Dar tu ai mâncat?

—Încă nuuu…

Jale mare. Și n-ai cum să nu-i înțelegi pe oamenii ăștea. Nu-s obișnuiți să stea singurei. Zece membri de familie, douăzeci de vecini, cincizeci de gură-cască – ca minimum. Ăsta e anturajul „normal”. Pe mine mă apucă fobia când se face negru de oameni, pe ei – când rămân tête-à-tête cu valiza. Strașnice clipe.

Planul nostru e să ajungem la Bangkok, să stăm un pic în oraș, după care să luăm avionul spre Krabi. Să stăm pe plajă două zile și apoi, inshallah, să zburăm în Laos. Asta dacă avem noroc cu permisul de intrare, căci siamezii sunt un pic mai osebiți la acest capitol – dau viză turistică cu o singură intrare, iar dacă ții să ieși și să intri din nou, trebuie să aplici pentru acest permis în momentul plecării. O bizarerie totuși, dar asta-i situația.

Ne-am temut un pic de Bangkok. Să nu fie din cale afară de comercial. Să nu mișune prostituatele la orice colț de stradă. Houellebecq și Theroux sunt de vină. Adica na, cine caută – găsește, presupun. Noi n-am găsit nimic din toate astea. Un popor mai indiferent față de străini decât siamezii mai rar dacă întâlnești. Își văd de drumul lor și de viața lor. Sunt sătui pe semne. Farangii ăștea! Dar îi acceptă, căci fără ei, ce s-ar alege din economie? Nici urmă de curve. Masaaaz, chestii din astea, n-am auzit. Că nu există nu putem afirma, dar stau binișor în cartierele specializate pe vicii și, vorba președintelui, nu se „diorgăiesc”.

Seamănă un pic cu Tokyo, e prima mea impresie. Aceleași autostrăzi în patru niveluri. Orașul e jos, nu sus. Zgârie-norii împrăștiați prin tot orașul, cerul plumburiu gata să plesnească de ploaie, un asfințit prematur… În suburbii – moschei, în centru – pagode. Coborâm spre Chinatown,  căutăm hotelul Norn Yaowarat, ne cazăm.

Mai târziu, la balconaș… La câte balconașe din astea am stat noi numai Dumnezeu știe. Încercăm o numărătoare nouă: Hanoi, Istanbul, Agra, Yangon… Ăsta seamănă un pic cu cel din Yangon. Devenim nostalgici. În fața noastră e frontispiciul unei templu chinezesc. Poate nu templu. În tot cazul liniile acoperișului sunt curbate, peretele e de culoarea bordo, mucegaiul a apucat să deseneze niște covoare suprarealiste în partea din stânga. O pisică urcă pe acoperiș, îl parcurge de la un capăt la altul, se oprește nehotărâtă înainte ca să sară la balconul de vizavi.

La parter viața e în toi. Chiar sub noi se vând cuiburi de rândunică, un deliciu pentru chinezi. La cincizeci de metri e un local specializat pe aripi de rechin – alt deliciu. Chinezii sunt ai naibii de superstițioși, dacă li s-a insuflat că aripile de rechin îți prelungesc viața cu câțiva ani, scot bani peșin, nu contează cât de mult costă. Îi și vedem ingurgitând. Poftim: un an, încă unul, trei. Mai lăsați și pentru mâine câțiva! La restaurantele astea stradale se formează niște cozi nemaiîntâlnite, cincizeci-șaptezeci de candidați la viață veșnică în așteptarea unui taburet. Își comandă din toate câte puțin. Noi, farangii, mai modest – patru feluri, o sticlă cu bere, și pe-aici ne e drumul. Bine, că și ei sunt hrăpăreți, nu contează câte feluri au în față.

Eu fac 44 în seara asta. Aici, în Bangkok, împreună cu persoana care-mi este dragă. După ce am mâncat melci, midii și stridii. La un colț de masă, ceva mai încolo, la capătul străzii, vezi? După ce am tras o raită prin Kinokuniya, acest paradis al viermilor de bibiliotecă. Două volume de Sartre, unul de Hunter S. Thompson. Nu mai înghit noduri de vinovăție, s-a cicatrizat demult.

Ș-apoi dimineața, prima zi dintr-al patrușcincilea! Cum să nu te lași cuprins de acest instinct primar care te împinge să descoperi teritoriul noului, să-l colonizezi cu propriile tale amintiri, să ți-l faci parte din biografie? Bangkokul e la stânga, la dreapta, în față, în spate. Pașii vor hotărî ei singuri direcția, nu există una care să fie greșită. Te vor purta spre chei, acolo unde peste un sfert de oră te va lua în primire feribotul. Vei face câteva stații pe râul Chao Phraya în direcția Templului lui Buddha de Smarald și a Palatului Regal, cu linia orizontului marcată de zgârie-nori, lăsând în dreapta fastuosul Wat Arun. Regele și eu, eu și prietena mea. Vei continua pe jos până la Wat Pho după care vei traversa din nou râul spre Wat Arun, că n-o să te lase inima să-l ștergi de pe listă… Satisfăcuți, pașii de vor purta înapoi. Obosit, transpirat, fascinat… Poate fi ceva mai frumos decât asta?

Tags: , ,

December 3, 2017 Off

Dixit la Jhenaidah

By in bangladesh, călătorii

Nu cred că cineva a jucat vreodată Dixit la Jhenaidah și mă îndoiesc că se va juca de acum încolo. Dar s-a întâmplat.

Planul a fost încropit la Doo Mi Ok, localul corean la care ne-a invitat Hamid să celebrăm achiziția mașinii. Nu zic proaspăta și nu mă refer la mașină, de achiziție zic. Hamid ne-a tot bătut la cap de vreo câteva luni că ne invită la cină și ba era una, ba era alta. Și nu că nu am fi vrut să mergem, dar mereu se întâmpla câte ceva. Acum e acum, ne-am zis și, fiindcă Hamid a lăsat alegerea localului la latitudinea noastră, i-am sugerat să mergem la Radisson. Sau la Pan Pacific.

Okay, we can do that… zice Hamid. Fifty thousand you think enough?

—Hai că am glumit, Hamidul. Ce zici de Doo Mi Ok?

I Ok. How come asking that?

Ah. Hamid nu se prinde că vorbim în continuare despre local. În bengali există expresia „tumi ok?” care se traduce prin „ești bine?” și de câte ori intenționam să mergem la localul nostru coreean, îl puneam pe Hamid la încurcătură.

—Happy?

—If you guys Ok, I am happy… But I think not fifty thousand…

Lasă că o să mai ai ocazii să o faci pe boierul. Nici noi nu ne permitem să luăm cina la Radisson sau Pan Pacific, cum să-l obligăm pe Hamid să ne invite? Plus că acești „coreeni” au o ciorbiță din coadă de tăuraș de ți se lasă gura apă. Și-s foarte prietenoși pe lângă asta.

Prin urmare, iată-ne la Doo Mi Ok. Explicăm regulile pentru Dixit. Ai șase cărți. Alegi una și spui ceva cu care să se asocieze, cuvânt, enunț – orice doar să nu fie imposibil de ghicit, căci așa nu iei niciun punct și adversarii iau câte unul, și nici mega-evident, căci așa iarăși nu iei niciun punct, iar adversarii iau câte două. Deci să fie moti-moti, pricepi? Dacă cineva îți ghicește cartea, iar altcineva nu, tu și cel care te-a ghicit iau trei puncte, alții pot să ia câte un punct dacă li se votează cartea. ‘Nțeles?

—Înțeleeg… Who’s caller now?

Sheryl a prins repede. Dar dădea asocieri evidente și nu lua puncte. Eu și cu prietena mea aveam multă experiență, avansam stabil. Lui Hamid i se explicau regulile de fiecare dată, dar – culmea! ne ghicea foarte abil cărțile, se enerva dacă nu se potriveau asocierile și… acumula puncte. „Hamiiid, nu arăta cărțile!” striga Sheryl. „Hamiiid, cartea cu fața în jos!” îl trăgea de mânecă prietena mea.

—Who’s caller?

—You is!

Hamid pune cartea cu fața în jos și zice grav: „Dreams come true”. Care-o fi cartea lui Hamid? Castelul de la capătul curcubeului? Prințesa de pe vârful acului? Scara care duce în cer? E verde cartea lui Hamid și verdele înseamnă Bangladesh și mai înseamnă satul unde s-a născut Hamid, iar visul lui (irealizabil zice el!) e să ne vadă pe toți în Jhenaidah, alături de familia lui. Dar ce-ar fi să?..

—If you guys do that, whole life remember.

…Am terminat partida la Jhenaidah. Am luat bilete la avion a doua zi. Până la Jessore, unde urma să ne întâmpine Hamid.

—Crezi că o să ne aștepte cu un buchet de flori?

—Cred că o să zică că florile sunt unnecessary.

În realitate Hamid credea că florile sunt necessary, dar dintr-un motiv sau altul nu le-a luat. Chiar și fără flori, era atât de nervos încât ni se făcu milă de el.

Why Hamid, not happy? ne interesăm noi.

All things happy, but… drumurile îs proaste. Politicienii, vezi bine, eating all the money pentru drumuri.

În jur de două ore, mai mult decât a durat zborul cu avionul, ne deplasăm prin beznă pe drumuri sucite, mâncate de politicieni. În stânga noastră e o fermă de păsări, iar în dreapta sunt plantații de orez. Bineînțeles, noi nu vedem decât întunericul, inima întunericului, cum ar zice Conrad. Pe marginea drumului cresc arbori uriași de mahon (doar atât vedem), plantați de britanici pentru lemnul roșu, bun pentru mobilă și corăbii.

Apropos de visurile care se împlinesc, ne cazăm la hotelul Dream Inn, unicul din oraș. Hotel e prea mult zis. Odăile VIP, două la număr se găsesc la etajul patru și cinci. La primul etaj e supermarket, la al doilea e clinică stomatologică, iar la al treilea e restaurant. Etajul șase e șantier de construcții. Ce se va afla acolo numai Dumnezeu știe. Dar ce n-ai spune, există și o recepție. Peste două ceasuri, recepționistul se va lungi pe jos lângă măsuță, iar noi vom termina partida începută la Doo Mi Ok.

—Who’s caller now?

Dimineață. Prințul Hamid în costumul lui alb, același în care a fost la nunta Shanjidei, ne conduce la el în sat. Mamă, dar câtă lume s-a adunat să vadă minunea! Care-s rudele lui Hamid e o întrebare deschisă, căci el la toate mătușile din sat le zice mătușă și la toți moșnegii le zice unchi. Noi spunem după cum suntem învățați. Amar nam Sorin. Amar nam Onorica. Amar desh Moldova, kintu Dhaka e thaki… Bucurie mare. Pe nepoata lui Hamid tot Shanjida o cheamă, o fetiță delicată ca o floare, timidă, vorbește engleza. Un pic.

Femeile stau în pirostrii lângă oale, vrăjesc. E o bătrânică foarte simpatică printre ele, vrem să-i facem o poză, dar ea se jenează. Hamid bombănește ceva, dar îi facem semn să nu insiste. Bătrânica își ascunde câteva șuvițe după văl, întoarce capul, zâmbește. Ah, vrea să iasă bine în poză.

La micul dejun mâncăm pitha. Multe feluri de pitha. Vreo zece. Pitha așa, pitha altfel. O simplă copturică din nucă de cocos, dar câtă imaginație! Planul lui Hamid e să facem o plimbărică pe moșie după care să ne așezăm la masa propriu-zisă. Dar unde să mai încapă?

Mergem prin sat cu copiii din urma noastră. Vreo treizeci poate. Doi pe biciclete. Prietena mea îi cere unuia bicicleta cu împrumut, urcă și… aoleu! frâna nu merge, nu poate opri decât cu picioarele. Bicicleta e un Herocycles indian, de prin anii șaptezeci după cum arată. Foarte vintage, dar să urci în ea? Puștimea e în extaz, prinde respect. Abia când ne oprim sub coroana unui copac bodhi, unde se mai odihneau vreo trei țărani, înțelegem de ce l-a prins iluminearea pe Buddha anume aici – frunzișul lui e des, ține bine de umbră. Iar umbra e fructul cel mai râvnit la tropice. Sătenii sunt pofticioși de vorbă. „Saalam aleikum”, îmi întinde mâna unul.

Aleikum masaalam. Îi strâng mâna.

Amărășteanul are bărbuța albă și zâmbește prietenos.

—Welcome to this valley of sorrow, zice.

Am auzit bine? Valea plângerii? Aud în confirmare: „When He leads thru the valleys of trouble and sorrow, His mercy and love there we trace; For the trials and sorrows He sends us in wisdom are part of His lessons in grace.” Toate rostite într-o engleză acceptabilă, dar care-i ideea? Mă trec fiori când mă gândesc. Dar una peste alta se potrivește: Bangladesh, dihania din adâncuri, valea plângerii… A suferit omul pe semne…

Realitatea e mai banală. Săteanul știa binișor engleza când era tânăr, dar acum a uitat-o cu desăvârșire, doar versurile îi mai stăruie în amintiri. Deci, asta e, a vrut să ne impresioneze. Hamid ne face semn să mergem mai departe căci bătrânul e nițel cam dus.

Poftim și încercarea! Trecem peste un pod de bambus. Podul e ca un castel din chibrituri, dar rezistă. Trec eu, trece prietena mea, mi se înmoaie genunchii când o văd. Trece Sheryl, o văd cam palidă pe malul ăsta. Din urmă – prințul Hamid, în costumul lui de mire, habar nu are de spaimele noastre. Un pod de bambus, ce mare scofală!

Ne întoarcem la Hamid acasă pe scurtătură, prin ogrăzile sătenilor. Noi și cei treizeci care s-au ținut scai din urma noastră. Lângă casă – Hafiz pe motocicletă. Văr de sânge, ne asigură Hamid, maestru în lucruri bune și rele. Hafiz e stilat ca pentru zile mari – bască galbenă, de piele, ochelari de soare, bărbuță. Hafiz întinde mâna. În mănușă de piele, din alea care-s fără degete.

E adevărat că măiestria lui Hafiz a picat bine, fără el nu ne-am fi lămurit cu grătarul. Tot degeaba, carnea a ieșit cam dură. Ne temeam să nu iasă crudă. Noroc de vrăjeala femeilor la bucătărie. În cele din urmă ne-am înfruptat din vreo cinci soiuri de pește, s-au topit toate în gură. Hafiz o făcea pe gazda, era foarte amuzant. Mânca din picioare dar nu uita să ne strecoare și nouă câte ceva. Mai puțin lui Hamid. Și când te gândești că gospodinele au ținut cont de dieta mea și n-au făcut abuz de mirodenii. Dar chiar să mănânce tot satul lânced din pricina mea? Mișcat, profund mișcat.

La botul calului am făcut o poză de grup. Doar rudele, a insistat Hamid. Au rămas vreo zece persoane. Shakil, fratele mai mic al lui Hamid. Hafiz, vărul de sânge. Shanjida…

—My whole life remember this, a reiterat Hamid.

Soarele era în chindii. Arborii de mahon au format o galerie de-a lungul drumului. Camioanele multicolore ridicau nori de praf. Sub razele soarelui acesta se transforma într-o pulbere de aur fin. În dreapta noastră rămânea în urmă ferma de păsări, în stânga – lanurile de orez…

Verdele virgin, pulberea de aur, fețele prietenoase – cu această imagine impregnată pe retină ne desprindeam de Bangladesh, țara care, de bine de rău, a fost pentru noi a doua casă. Toată viața o să ne amintim de această etapă din viață. Trei ani: intenși, mustoși, complicați, miraculoși. Ani în care ne-am descoperit pe noi înșine în aceiași măsură în care ne-am cunoscut unul pe altul. Noi doi – eu și prietena mea, care la început de drum ne-am zis că trebuie să fii nebun ca să scoți proiectul ăsta până la capăt. Și încă cum l-am scos! Ani în care am muncit din greu, am călătorit non-stop, am dansat la două nunți, am legat prietenii pe viață și am jucat Dixit… la Jhenaidah. Mda… Trei ani.

În acel moment nu înțelegeam, nu credeam că chiar plecăm. Acum am înțeles. Cum zicea tizul meu din Danemarca: viața asta o înțelegi privind în trecut, dar o trăiești privind înainte.

Și noi priveam înainte.

Tags: , , ,

November 2, 2017 Off

Și din nou Bangladesh

By in asia de sud-est, bangladesh, călătorii

Acum și mai când? Proiectul nostru e pe sfârșite și aceasta e ultima misiune. Colegilor nu le vine să creadă. „Chiar n-o să mai veniți?” se întreabă Shanjida și tot ea răspunde: „Nu, nu e posibil să nu mai veniți niciodată. În curând sau peste vreo zece ani”. Pământul e rotund. Nici noi nu avem senzația că ar fi pentru ultima oară. Nu că ar fi ditamai regretul. Dar o să-l simțim cu siguranță. Să se șteargă tot. Sau, mă rog, multe. Dihania din adâncuri, complicațiile, vacarmul, etc. Să rămână verdele. Să rămână mirosul de iasomie. Sau mirosul de curry. Să rămână amintirea pescărușilor albaștri din parcul Gulshan-Banani. Toate astea peste jumătate de an cel puțin. Atunci să ne întrebați. Dacă ne e dor.

Deocamdată, ne vedem cazați la Royal Park, odaia mai mare cu jumătate de metru decât precedenta, balconul – mai mare de trei ori. „Măi da nu e rău, știi?”. Înainte de sosire, ne apucă anxietatea. Acuși se-ncep problemele. Dacă nu e tanda, e manda. Dar până ca să înceapă ele ne simțim relaxați și impecabili.

Chiar energici.

Observăm că engleza lui Hamid a început să degradeze. Am lipsit două luni din Bangladesh.

—Cum îți merg afacerile, Hamid? Ai clienți?

—Not many clients actually have. But enough. God gifted this: Chinese people. One friend knows mine and introduces me to she and I say „This is me” and…

—Stai așa, Hamid. She sau he? Cine pe cine prezintă?

Pe scurt lucrurile stau în felul următor. În Dhaka a început să funcționeze Uber și șoferii de modă veche au crezut că au dat de ortul popii. Unii s-au convertit pe furiș, dar majoritatea a sabotat. Uberul a înhățat o bună cotă din piață, dar șoferii care s-au convertit, regretă – în condițiile noi ei trebuie să muncească de trei ori mai mult pentru aceiași sumă de bani. Cei care au sabotat au simțit că le-au scăzut veniturile cu vreo 10-15 la sută. Deocamdată se țin.

La drept vorbind noi mergem să ne întâlnim cu beneficiarul proiectului, Jahed, să punem țara la cale în legătură cu atelierul de lucru privind sustenabilitatea proiectului.

—ȘOICEEEP! strigă Jahed după asistentul junior care-i dislocat după peretele de sticlă mată.

Intră Șoicep, juniorul. De vreo cincizeci de ani mărunțel, îndensat. Cu proiectul agendei. Schimbăm ordinea intervențiilor. Șoicep aleargă să facă corectările de rigoare. Acum discutăm despre progresul cu privire la elaborarea politicilor în instituțiile pilot. Jahed pare abătut.

—ȘOICEEEP!

Jahed vrea să ne arate rezoluția de la ultima ședință a Comitetului de Supraveghere a Proiectului. Dar noi o știm deja. E foarte bine. Doar că… ideea asta să introduci modulul de Politici bazate pe dovezi în cursul de Office Management pentru personalul  medical și moașe… poate că nu e chiar așa de meritoasă. El înțelege. S-a bucurat inițial, dar și-a dat seama. Bineînțeles. Șoicep produce agenda rectificată.

—…Cancelaria de Stat și instituțiile pilot ar trebui să fie scrise cu majuscule. Totuși.

Dispare Șoicep.

—Știți… (pe fața lui Jahed stau scrise strădaniile funcționarului de mijloc) Noi cei din serviciul public încercăm să facem ceva bun… Nu pentru noi, pentru țară! Dar subalternii ăștea sunt… letargici… nu înțeleg nimic din ce le spui…

Bun. Sărim peste asta. Revenim la subiect. Jahed formează un număr și vorbește în bengaleză. Iarăși revenim la subiect. Ne întreabă despre micul dejun.

—A, nu, mersi zicem. La hotel, un dejun foarte copios. Mâncare autentică srilankeză. Au chestiile astea cărora le zice egg hoppers, un fel de ou prăjit în clătită, superdelicios! Ș-apoi alelalte care…

Shanjida ne trage de mânecă. Nu la asta se referă Jahed. Are în vedere bucatele care vor fi servite în pauza de ceai pe durata atelierului de lucru. Conversația ulterioară are loc în bengali, între Shanjida și Jahed. Noi înțelegem doar apple. Și „negru”. O întrebăm ulterior pe Shanjida care a fost chestia cu merele negre.

—Domnul Jahed m-a întrebat cum o să fie mâncate merele. Și eu i-am zis: by biting. El m-a întrebat dacă nu e mai bine să fie feliate, la care eu i-am zis că dacă le feliem ele o să se facă negre până a fi mâncate.

Apropos, evenimentul pus la cale de noi împreună cu Jahed și cu ajutorul lui Șoicep a fost un succes. Faptul că discuțiile intense de după prezentări s-au produs în bengaleză ne-a bucurat. O dovadă în plus că lucrurile nu se fac la cheremul consultanților sau, mă rog, al donatorilor, ci pentru că există o convingere veritabilă că așa e mai bine. Normal că vor exista sceptici. Dar este singura oară în viața noastră de consultanți când s-a manifestat în mod explicit intenția de extindere a proiectului după terminarea acestuia nu pe banii donatorilor, ci pe bani publici, din buget.

Prietena mea a mușcat mărul. La fel a făcut și Shanjida. Exemplul lor a fost preluat de încă patru oficiali din Guvern. Lucrurile se schimbă.

Tags: , , , , ,

September 9, 2017 Off

Baganul de seară, Baganul de dimineață

By in asia de sud-est, călătorii

Așadar, Irrawaddy. Fata mea, prietena, nu se prindea… Că nu e Nil. Nilul, da, altă vorbă. Dar… Irrawaddy? Nu știu, zău, ce să zic. Eu țin minte din lecțiile de geografie că e unul din cele mai mari fluvii din Asia. Gangele, Indul, Râul Galben, Mekong… Și Irrawaddy. Verific pe google. Nu, nici măcar nu trece prin alte țări. Doar Birmania. De sus în jos. Dar hotelul? Nicio problemă. La Mandalay biletele la vapor pentru a doua zi ni s-au adus în plic, nici n-a trebuit să căutăm prea mult. Și faptul că râul e umflat peste margini – chilipir! Bun, nu și pentru cei care locuiesc la mal. Acolo e jale. Doar copiii se bucură. Le-a intrat piscina în ogradă – un răsfăț!

Deci, cu biletele servite cât ai zice pește, cu mărinimosul Zaw Zaw, iată-ne dimineața pe vapor. În 5 ore suntem la Bagan, clasa-ntâi! Asta zic și eu călătorie. Cum, nu 5 ore? Personalul de pe vapor arăta un pic descurajat. Ca să nu mai vorbim de mine. Se presupunea parcă să ajungem la unu și când colo… Dar patru e prea târziu. Prea târziu ca să tragem o raită prin Bagan și… Prea târziu ca să ne răzgândim.

Dar în fine. Pe vapor e super. Bea cafea cât încape în tine. Plus că în „Drumul spre Mandalay” de Kipling, despre Irrawaddy era vorba. Râul e drumul, pricepeți? Și ca să vezi, Kipling nu intrase decât într-un singur port, în Mawlamyine. Și-a imaginat restul! Căutăm versurile în internet. Sunt despre o fată. Care i-a zâmbit. Și el, Kipling, în cețosul Albion, își mai aduce aminte de zâmbetul acela. Deci nu e despre dorul de casă. E despre dorul de ducă. Același care ne va încălzi în serile de septembrie când vom sta pe balconaș, la Chișinău, și ne vom aduce aminte de Irrawaddy.

În cabina de jos – aer condiționat. Pe la amiază ne refugiem într-acolo să privim un film despre comisarul Maigret. Pe scaune, împrumutate se pare de la o companie aeriană, scrie clar: Ženski jopič je pod vašim sedežem.  Enigmă. Și comisarul Maigret e încurcat nevoie mare, e vorba de un cadavru la el. Îl lăsăm să mediteze, ne ridicăm la bord, să mâncăm. Tăiței.

Ajungem la 4 în Nyaung U, la jumătate de oră de Bagan. Lumină e suficientă. Deocamdată, căci nu putem acosta. Portul e sub ape. Vine o luntre să ne ajute. La mal, o droaie de copilandri fluturând copii de „Zile birmaneze” de Orwell. De-ar vedea autorul! Ne tocmim repede cu un taximetrist, n-avem vreme de pierdut. E și un ghid în mașină – întâmplător. Ne înțelegem. Îl cheamă Khin Zaw, dar se învoiește să-i zicem Kenzo. Ca și marca de parfum. Pe șofer îl cheamă Ko Myint Aung. Mai complicat.

Planul, aprobat de Kenzo, e următorul: lăsăm gențile la hotel după care mergem iute să prindem asfințitul. Hotelul e superb, are și piscină. Ce-a fost în mintea noastră că nu am comandat două nopți? Acuma, na – asta-i situația! Profităm de faptul că Kenzo se orientează de minune printre pagode – un profesionist. Și ne duce în cel mai bun loc. Dar mai e lumină. Rămâne să revenim la 6:30 când asfințește pe bune. Respectiv, mai reușim să vedem o mănăstire, una din cele câteva cu muralii.

Templul Dhammayangyi, loc de pocăință, ce mai! Regele Narathu, patricid și fratricid,  respectiv și cele două statui ale lui Buddha la intrare. Lipsea una pentru nevastă-sa, că și pe ea a căsăpit-o, violent precum era. S-a încuiat în templu, nu mai ieșea afară. Nu era popular, e clar și de ce. Familia reginei a trimis opt asasini, deghizați în ghicitori ambulanți. I-au venit  de hac în cele de urmă. S-au sinucis pe loc când au intrat gărzile împăratului. În 1171, anno domini.

Revenim la Shwesandaw. Urcăm la nivelul superior al pagodei – la timp ca să prindem ultimele raze. Evident, nu suntem singuri, dar nu e rău, la Bagan fotografiezi panorama, nu monumentul pe care tocmai ai urcat. Mai are rost să spun că-ți taie respirația? Mă rog, un clișeu, dar credeți-ne pe cuvânt – pagodele astea… ca niște catedrale gotice! Și mai și. Mont Saint-Michel în jugla tropicală. Și nu unul, mii!

Ieșim din mașină la oarecare distanță de hotel, avem chef de o mică plimbărică pe jos, printre pagode. Luminate frumos. Feeric. Unde suntem? Ce e locul ăsta? Cu o mie de ani în urmă, Baganul era mai măreț decât Parisul, Londra, Roma… Mai târziu, în piscină realizăm cât de obosiți suntem, mușchii înlemniți, ochii… Dar această imensitate care stăruie în jurul nostru? Incredibil. Cu un secol mai devreme – intrigi de palat, pasiuni… Forfotea totul. Până la un punct. O socoteală proastă – regele Baganului i-a ras (naivitate? aroganță?) pe ambasadorii hanului mongol. Kubilai Han, în persoană, a venit la locul faptei, a ras orașul. Cu Marco Polo de față, în calitate de martor ocular…

Dar dimineața, iarăși cu noaptea-n cap. Kenzo, prezent la datorie. Și șoferul. Cumva ajungem să vorbim despre „doamnă”.

ꟷCe zice poporul, mulțumiți de Aung San Suu Kyi?

ꟷSigur, acum e mai bine. Că înainte doar ascultam Vocea Americii, dar pe furiș. Să te ferească sfinții să fii prins. Nu e perfect, desigur. Dar învățăm. Suntem niște boboci deocamdată…

Regimul desigur diabolic, dar în ce măsură? Despre atrocități s-a mai vorbit. Totuși, afirmă niște surse, 1500 prizonieri politici. Nu e o cifră uriașă. Nu e pe potriva Gulagului, vreau să zic. Mai pe Andropov, mai pe Brejnev. Bancuri rostite în șoaptă, noutăți ascultate clandestin. Dictatură de bucătărie. Nimic nu se poate și se poate totul. Știindu-ți limitele, evident. Cică Myanmar e o chestie cu doi Shwe: Shwedagon (pagoda) și Than Shwe (dictatorul). „Shwe” înseamnă aur. Predecesorul era mai de legat – Ne Win. Numele lui nu era rostit niciodată. Cap-de-mort. Cel fără de nume era și superstițios, mai ales la bătrânețe. A introdus o reformă monetară – bancnote de 45 și 90 de kyați, totul divizibil la 9. De bun augur? Pe naiba! Economiile duse pe apa sâmbetei, poporul răsculat. L-au înlăturat pe ascuns, generalii…

Prin urmare, Myanmar învață… E ceva care rămâne suspendat, în doi peri. În cele din urmă, „doamna” (încă un nume nerostit) are putere sau n-are? Generalii s-au retras, dar pentru câtă vreme? Bine că s-au întors turiștii, zice Kenzo. Nu-s la fel de mulți ca în anii 70, dar o vreme n-au mai venit deloc, ca să nu beneficieze junta. Boicot, asta o știm și din Lonely Planet. Acum au o speranță.

O statuie uriașă a lui Buddha, la intrarea din nord a templului Ananda. Poate vest. În templu e câte una pentru fiecare din cele patru puncte cardinale. Al nostru zâmbea enigmatic. La îndemnul lui Kenzo, facem câțiva pași înapoi. Tot zâmbește. Mai facem câțiva. Expresia e mai degrabă de compasiune. Când să ieșim, Buddha își pierde interesul. Detașare, indiferență… Ne apropiem din nou – iar zâmbește. Mai bine așa.

La ieșire din templu, un ștrengar încearcă să ne împingă niște cărți poștale.

ꟷAvem destule, deja. Cinci! inventează prietena mea.

ꟷȘi veți avea șase! insistă puștiul.

ꟷNu, dar mersi oricum…

ꟷPoate mai târziu?

Chestia asta, ne prindem că nu o auzim pentru prima oară. Birmanezii nu insistă, dar se agață de speranța lor – mai târziu, data viitoare, poate mâine… Nu se supără dacă nu cumperi ceva de la ei, dar se retrag cu tact totuși, fără ca să se arate dezamăgiți.

Tot așa, în drum spre aeroport, vorbim cu Kenzo despre ce-am văzut și ce n-am văzut în Myanmar. Iată, de Mrauk U ne pare rău.

ꟷO, da… zice Kenzo, e superb! L-am vizitat anul trecut. Înainte, știți, nici noi nu aveam voie să călătorim pe interiorul țării. Fără documente… Acum descoperim și noi patrimoniul.

ꟷEh, asta-i viață, oftăm resemnați.

ꟷDar rămâne pentru data viitoare…

Data viitoare. Poate nu va mai fi la fel. Gradual, bobocii prind la minte. Acum sunt atât de puri. Direcți, inocenți. Învață libertatea, dar învață și regulile comerțului. Iar peste câțiva ani cineva o să zică: Myanmar nu mai e ce-a fost. Asta-i realitatea. Pe de altă parte să le fie de bine birmanezilor. Abia vor trăi și ei mai bine. Cu siguranța că „data viitoare” e ceva mai mult decât o figură de stil. Și noi sperăm să revenim.

Pe data viitoare, deci.

Tags: , , ,

September 3, 2017 Off

Drumul spre Mandalay

By in asia de sud-est, călătorii

Țineam morțiș să ajungem la Mandalay. Nu-mi dau seama prea bine de ce. Numele locului, posibil. E ceva magic în aceste silabe. Man-da-lay. Un pic de mandala, un pic de dalai-lama. Și melodia lui Robbie Williams pe care am fredonat-o tot drumul: pam-pa-pa-bam-pa pa-pa-bam. Pam-pabam. Ce folos că ne-a zis Peter că e cam amorțit orașul? Într-un fel, Birmania pentru mine se asociază cu Mandalay într-o măsură mai mare decât cu Yangon. Și precis nu cu capitala țării – Naypyidaw. Deci era musai să ajungem și acolo, chiar și pentru o bifă.

Ne-a ajutat administratorul hotelului să găsim un taximetrist care să ne ducă la Mandalay. Am ieșit devreme, pe întuneric. Zăpăcit cum eram, cu ochii lipiți de somn, i-am dat administratorului bacșiș trei bancnote a câte zece mii de kyați. Ideea era să-i dau vreo trei mii. Din fericire, m-a tras prietena de mânecă. Și-a dat seama după faptul că administratorul a făcut ochii cât cepele. A fost jenant, dar i-am explicat greșeala și am schimbat bancnotele. Cepele s-au dezumflat imediat.

Dar iată șoferul. Îl cheamă Will Wee. Îi dau niște bani pentru benzină, restul – la Mandalay. Ne pornim.

ꟷWill You… adică, Will Wee, mă corectez eu când văd că șoferul  nu reacționează. Cam cât facem până la destinație?

ꟷDacă avem noroc, vreo șapte ore, poate și mai puțin.

Drumul e în serpentină, relieful e muntos. Ne dăm seama că numele șoferului e pe semne diminutivul de la Will We Arrive Safely Today, ceea ce o întrebare la care nu avem deocamdată răspuns. Peste vreo trei ore de hâțânat intensiv, vezica biliară dă semnale disperate.

ꟷPoate în tufiș? îmi sugerează Will Wee.

ꟷCeainărie, răspunde categoric prietena mea în vreme ce eu cântăresc oferta.

ꟷPe bune, în tufiș??? Întrebarea îmi este adresată mie.

Oprim la o ceainărie pe marginea unui defileu. Chelnerița nu pricepe englezește. Cerem cafea, ea – râde. Găsim pachețelele agățate pe o funie și-i arătăm cu degetul. Acum trebuie să-i lămurim că ne trebuie niște cești mai mari. În cele din urmă rezolvăm.

ꟷLocul ăsta miroase ca în copilărie, zice prietena mea.

Și-i adevărat. E un aer de țară. Și în mod bizar nu ne simțim la capătul lumii. Parcă am fi la Vadul-Rașcov. Niște găini scormonesc la marginea șoselei. Se aude un cucoș întârziat. Oare pe unde o fi să coborâm la Nistru?

Drumul e blocat de niște escavatoare mari care scobesc muntele. Dincoace niște muncitori zdrobesc piatra cu ciocanul. Lucrează în pereche, munca e foarte grea. Câștigă în jur de patru dolari pe zi. Piatra merge la reabilitarea drumului pe care tocmai se întâmplă să-l parcurgem. Avem noroc să așteptăm doar un sfert de oră. Uneori pot fi și două, și trei ore. Nu mai e mult și coborâm în câmpie, unde intrăm pe drum național. Doar că traficul e mai intens.

Ajungem la Mandalay la unu, adică exact peste șapte ore cum a și prognozat Will Wee. Îi dăm restul banilor, ne cazăm la hotel.

Lângă hotel erau trei restaurante. Primul zicea că-i amazing. Al doilea că-i fabulous. Ne-am oprit la al treilea care cică era friendly. Dar s-a dovedit a fi destul de fițos. Am cerut pâine la tocănița de purcel cu sos de mango, dar chelnerița nu știa ce-i aia. Poate orez? A venit un manager în ajutor. Au găsit pâine. Chelnerița făcea cercuri în jurul nostru, nedumerită, încercând să ne paseze orez. Cred că era pentru prima oară când vedea pâine.

În privința transportului situația din Mandalay era ceva mai complicată. Taxiuri ca la Yangon nu prea circulau pe stradă. Am cerut unul de la hotel și am concretizat traseul. Ideea era să vizităm mănăstirile din partea de nord a orașului după care să facem un ocol până la podul U Bein, care era mai la sud de Mandalay, lângă Amarapura. Pe șoferul nostru îl chema Zaw Zaw, un bătrânel binevoitor și foarte inteligent.

Era o plăcere să-l avem ca ghid. Le știa pe toate. Fără el nu ne-am fi descurcat la fel de bine. Am început cu Shwenandaw Kyaung, o mănăstire sculptată în lemn de tec care, la origine, a fost parte din palatul regelui Mindon. Fiul acestuia, Thibaw, tot el ultimul rege al Birmaniei și veritabil Hamlet, a decis să expedieze dormitorul la Mandalay și să-l transforme în mănăstire, căci îl credea bântuit de fantoma răposatului său tată.

Alături de mănăstire e Kuthodaw Paya, o pagodă faimoasă prin faptul că găzduiește cea mai mare carte din lume. Am căutat cartea în zadar. Am făcut cerc în jurul pagodei – nimic. Ne-am gândit că probabil o țin înăuntru și cum intrarea în pagodă era blocată, ne-am lăsat păgubași. Era frumoasă totuși, boț de aur sclipitor pe fundalul unui cer înnourat. Și mii de stupe albe, aranjate în rânduri, de parcă ar fi soldații din armata lui Dumnezeu. Simpatic, da. Când să ieșim,  privesc mai atent și văd că nu-s stupe, sunt goale pe dinăuntru, iar în fiecare din ele se află câte o placă de piatră pe care sunt incrustate mărunt textele budiste. Stai așa, dragă prietenă, că ți-am găsit cartea! Asta și este. Capitol după capitol, toată Tripitaka, scrisă pentru eternitate. Manuscrisele nu ard, ziceți? Aici cu siguranță că nu.

La fel și în cealaltă, Sandamuni Paya, stau aranjate comentariile la Tripitaka. Capitol lângă capitol, accesibile pentru orice învățăcel. Pot fi citite și de grupuri de oameni. Ne aducem aminte de panourile cu ziare de pe timpuri. Sub sticlă, în parcul central din Chișinău, ziarele ofereau mai mult acces la informație decât televiziunile din ziua de azi. Și aici e aceeași idee, cititori să fie! Numai că noutățile sunt de pe vremurile lui Buddha Gautama: nu fura, nu ucide…

Grație lui Zaw Zaw avem timp să prindem asfințitul la podul U Bein. Acum că apa lacului e ridicată, podul nu e pe potriva faimei pe care o are. Altminteri ar fi frumos cu schelele din bambuși, înalte de câțiva metri. Dar ne place ideea de a ne amesteca printre localnicii care vin cu miile să-l viziteze. Ne așezăm într-o ceainărie de lângă pod, comandăm câte un suc. Cu noi la masă stau doi birmanezi și o birmaneză. Mănâncă niște chestii ciudate. Un fel de creveți cu mămăligă. Băiatul trage dintr-o nucă de cocos. Fata bea bere. Nu suntem băgați în seamă și e mai bine așa. Stăm cuminți, admirăm asfințitul.

În dimineața zilei următoare tot Zaw Zaw ne duce la chei, de unde urma să luăm vaporul pe Irrawaddy, până la Bagan. În ceas matinal, orașul e plin de călugări tinerei. Somnoroși, în togi de culoarea bordo aceștia se deplasează în grupuri, fiecare cu câte un ceaunaș. Mai rar, vezi și câte o călugăriță, în togă roz, rasă și ea pe cap în semn de smerenie. Obligația călugărilor este să trăiască din ce le oferă oamenii. Gospodinele știu bine să gătească câte ceva pentru ofrandă și-i așteaptă în prag. Partea interesantă e că nu au voie să înfulece pe loc. Cu ceaunașele pline, călugării se vor întoarce în mănăstire, unde vor mânca împreună, rugându-se lui Dumnezeu și povestindu-i cât de buni sunt oamenii de fapt. Și el îi va ierta și-i va îndruma.

În Myanmar, fiecare budist e obligat să se călugărească pentru cel puțin o săptămână. La fel a făcut și Zaw Zaw când era tânăr. A rezistat două săptămâni. Și-a dat seama că nu e făcut pentru viața monastică. Blând cum e din fire, nici n-ar fi avut nevoie de mai mult. Dar e o chestie pe care o împărtășesc toți băieții birmanezi. E ca serviciul militar obligatoriu, numai că e despre pace, înțelegere, modestie. Unii se prind și pe câteva luni, pentru alții durează ani. Fiecare cu propria sa karmă.

Noi cu a noastră.

Tags: , , ,