January 25, 2012 1

Isidor din Ungheni

By in digresiuni

Vară. Cald. Io, la geam, cu ţigara aprinsă, în tamburul înmiresmat din trenul Chişinău-Iaşi. Pe teritoriul nimănui, suspendat între cele două vămi. Încă îmi stăruie în minte imaginea stâlpilor de electricitate din gara Ungheni. Cojiţi în zece straturi, palimpsest a cărui zugrăveală o fi început, probabil, pe vremurile Imperiului Ţarist şi a continuat după declararea statalităţii moldoveneşti a doua oară. Podul e lung, Prutul e lat. Pe neprins de veste o ploiţă neanunţată de nori îmi stinge ţigara. Io – perplex. Acum nu plouă, acum plouă şi acum, iarăşi nu plouă. Îţi imaginezi ce fenomene se produc pe teritoriul nimănui? Fără aviz din partea Serviciului Hidrometeorologic? Mai târziu descifrez semnificaţia fenomenului. Ploiţa turnată peste mine a fost una ecologică. Clorurată, carevasăzică. Adică, nu recomand să staţi la geam pe teritoriul nimănui.

Dar asta s-a întâmplat demult. Recent, în schimb, un coleg îmi comunică faptul că respectivul pod nu este un orişicare pod, ci podul proiectat de inginerul Eiffel. Da, da, acelaşi Gustave, care a făcut şi Turnul. Da, da, la noi, la Ungheni. Fapt confirmat de Wikipedia:

…Gustave Eiffel, cel care a construit renumitul turn din Paris, în anul 1877 sosește la Ungheni și efectuează un studiu de fezabilitate pentru construcția podului de cale ferată peste Prut.

De ce tace Patrimoniul Naţional? O naţie mai dezgheţată în arta afacerilor ar face tam-tam turistic din acest chiţibuş. Noi, în schimb, aşteptăm să treacă anii, ca să facă stagiu Piatra Comemorativă din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Asta în cazul că o mută nimeni la următoarea revoluţie. Păcat de pod.

Aici, minunăţiile Ungheniului nu se termină. Tot la Ungheni s-a născut Iţek Domnici, evreu. Potrivit datelor recensământului din anul 1897, aici locuiau 1136 evrei, 456 români, 72 ucraineni, 58 ruși și 17 polonezi. Era şi logic să se nască evreu. Cum, nu vă spune nimic numele lui Iţek Domnici? E adevărat că în 1920, taică-su, David Domnici, a renunţat să aştepte viitoarele pogromuri şi şi-a strămutat familia la New York. Astfel, Iţek a devenit Isidor. Iar Isidor a devenit I. A. L. Diamond, scenaristul hollywoodian blazonat cu trei Oscaruri. Pentru “Some Like It Hot” (1959) şi pentru “The Appartment” (1960). Îţi dai seama?

Aici pagina românească din Wikipedia tace. Vorbeşte cea rusească:

Ай. Эй. Эл. Даймонд родился под именем Ицек Домнич в приграничном бессарабском городке Унгены (теперь райцентр Унгенского района Молдовы) в семье Давида Домнича и Эльки Вальдман. Учился в хедере, a когда ему было 9 лет семья перебралась в США и поселилась в бруклинском районе Краун-Хайтс. Здесь Ицек учился в Средней школе для мальчиков (Boys’ High School), где был известен как Исидор (или Израиль) Домнич и где проявил незаурядные способности к математике, в 1936—1937 годах победив на математических олимпиадах в штатах Нью-Йорк, Нью-Джерси и Коннектикут, в общем итоге завоевав 17 золотых медалей.

Şi aici Patrimoniul Naţional tace. În cârdăşie cu Ministerul Culturii şi Primăria or. Ungheni. Şi nici casă-muzeu I. A. L. Diamond nu va fi la Ungheni. Dar asta nu e o problemă. Căci nici la Mana nu va fi casă-muzeu Paul Goma. Şi nici la Pererita nu va fi casă-muzeu Grigore Vieru. Fiindcă nu va fi. Mai avem timp.

Tags: , , , ,

January 23, 2012 0

Djangologie nocturnă

By in jazz

Botezul Zenului într-ale jazzului s-a înfăptuit în ceas de noapte. Apele învolburate ale Iordanului curgeau pişcate de rotiţele casetofonului Fisher. De ce erau învolburate apele, Zenu n-a aflat, dar așa stă scris în regulament: fără învolburare botezul nu-i valabil. Rotița casetofonului se învârtește, țac, țac, țac! Double-decker nărăvaş, numai bun de a trece muzica dintr-un registru în altul. Inima se chinuiește, țac, țac, țac!

Producţia în serie s-a lansat cu o pereche intercontinentală. Din partea mirelui, Stéphane Grappelli. Din partea miresii, Lakshminarayana Subramaniam. “Conversaţiile” celor doi – înregistrate în 1984, la Moscova. Marca “Melodia”, pentru cei care țin minte… Rezoluţia franceză a pogorât pe o rază. Şi au început casetele să se înmulţească pe faţa pământului şi iată că era bine.

De la Stéphane Grappelli până la Django Reinhardt nu-i decât un acord. Un acord muzical și o palmă bătută pentru formarea quintetului “Hot Club de France“. Între primii doi și alții trei. Fisherul nostru – țac, țac, țac la radiou. Un post francez, o voce mierrroasă îl anunță pe… Djanio Rainarrr.

Tot în ceas de noapte aflu povestea palpitantă a unui țigănaș din clanul manuș, care a învățat de mititel să cânte la vioară, iar la doișpe ani s-a reprofilat în banjoist, fără ca cineva să-i fi explicat alfabetul muzical.

La optșpe ani, lăutarul nostru suferă un accident strașnic. Se răstoarnă o lumânare, se aprind florile pe care le confecționa din hârtie nevastă-sa, Florina “Bella” Mayer, arde în flăcări caravana țiganului. Nevasta scapă ca prin minune și îi aduce un fiu. Tânărul scapă cu arsuri multiple, piciorul drept îi candidează pentru amputare, iar mâna stângă e practic paralizată. Refuză operația – pisica are nouă vieți! Exersează, dar stilul lui e deja alterat, iar două degete sunt bune doar pentru a fixa corzile. Renunță la banjo, apucă chitara și se trezește… în jazz.

În limba rromilor „Django” înseamnă „m-am trezit”.

Ce bine că s-a trezit. Ca pasărea Phoenix din cenușa caravanei, direct în bolta jazzului. Sus, sub firmament a adunat niște nori. Din care mai țârâie câte o ploiță de stele dacă e cazul. Doar peste cei care-s învățați să umble fără umbrelă. Mi se pare corect să fie așa. Ție cum ți se pare?

Tags: , , ,

January 21, 2012 0

Pe De O Parte și Pe De Altă Parte

By in europa de vest, literatură

Presupun că romanul lui Julian Barnes „Arthur & George” se termină cu un fel de happy-end. La urma urmei, chiar dacă Ministerul de Interne nu a recunoscut tranșant eșecul justiției în ceea ce privește cazul lui George Edalji, reabilitarea sa legală și socială s-a produs totuși. Iar efectul cazului asupra constituirii Curții de Apel e de-a dreptul remarcabil. Poate că s-a făcut prea puțin tam-tam pentru gustul lui Arthur Conan Doyle, însă celălalt protagonist – George – recunoaște stilul britanic: pe greșeli se învață.

Ambivalența actului de justiție la începutul secoului XX îl indignează la culme pe Arthur:

Ar trebui să monteze indicatoare noi la Ministerul de Interne, zice creatorul lui Sherlock Holmes. În loc de Intrare și Ieșire să scrie Pe De O Parte și Pe De Altă Parte. <…> Acest Minister de Interne, acest guvern, această țară, Anglia asta a noastră a descoperit o nouă noțiune juridică. Pe vremuri erai ori vinovat, ori nevinovat. Dacă nu erai inocent, erai vinovat, iar dacă nu erai vinovat, erai inocent. Un sistem destul de simplu, pus în practică de câteva secole, priceput de judecători, jurii și populație. Începând cu ziua de azi, legislația ne propune un concept nou: vinovat și nevinovat.

Curtea de apel a fost instituția creată dinadins pentru trierea sentințelor eronate. Ea se impune în vârful piramidei judiciare spre a crea dreptate peste dreptate. Și totuși, chiar dacă în Anglia a ieșit bine, țărilor care au tras la indigo democrația și statul de drept le-a scăpat anume acest aspect hotărâtor. Piramida dreptății din Republica Moldova este întoarsă cu conul în jos:

Gradul de satisfacţie a beneficiarilor serviciilor instanţelor judecătoreşti privind modul de desfăşurare a şedinţelor de judecată relevă următoarea apreciere a justiţiabililor: dintr-un punctaj maxim de 5 puncte, judecătoriile au obţinut 3,91 puncte, curţile de apel – 3,76 şi Curtea Supremă de Justiţie – 3,62. În mod normal, miza de eficientizare se pune pe instanţele superioare care servesc drept exemplu pentru instanţele inferioare, ceea ce nu este cazul în actuala situaţie în Republica Moldova (proiectul Strategiei „Moldova 2020”).

Cu cât mai sus, cu atât mai puțină dreptate? Nu-i amuzant.

Observ cu și mai multă îngrijorare faptul că sintagma „vinovat și nevinovat” caracterizează foarte bine justiția dintr-un sistem totalitar. În totalitarsim numai puterea e inocentă. Inocentă anume din cauza că supremația ei nu poate fi sfidată. În rest, toți oamenii sunt vinovați de ceva, ergo, chiar dacă nu li se aplică pedeapsa meritată, oricum nu sunt decât niște criminali cu toții! Vina în sine este irelevantă – atunci când vinovați sunt toți, aplicarea pedepsei este justificată prin micimea erorii standarde. În consecință, facerea dreptății se mută din instanțele judecătorești în birourile Puterii. O petiție adresată Partidului face mai mult decât o adresare în instanță.

Din păcate, destrămarea URSS și căderea comunismului nu a consemnat dispariția acestui handicap. El a rămas să dăinuie sub forma unui atavism ușor modificat. De acord, nu mai există PCUS, dar poporul nu se poate abține să nu transmită petiții ministrului, prim-ministrului, președintelui țării, fie el și interimar… Așa-numitul popor nu pricepe că Guvernul face politici, Parlamentul face legi, iar Justiția face dreptate. Răspunsul trebuie să fie simplu: ai nevoie de dreptate? Adresează-te în instanță.

Însă poporul e pragmatic. Dacă o petiție rezolvă o situație pe care piramida justiției întoarsă cu vârful în jos nu o poate rezolva, puhoiul de petiții o să continuie până nu o să plesnească țeava executivului. Din păcate.

Tags: , , , ,

January 17, 2012 2

Adevăr & judecată

By in digresiuni, europa de vest, literatură

Datele problemei. Un avocat din Birmingham, de origine hindusă, pardon, parsă, fecior de vicar, educat într-un spirit de supuşenie, devine ţinta unei campanii de denigrare. Se numeşte George Edalji (Ay-dl-gi) şi este personajul (real) din romanul “Arthur & George” de Julian Barnes. Celălalt personaj este Arthur Conan Doyle, tatăl lui Sherlock Holmes. Ce are Arthur cu George vă las să descoperiţi şi singuri, faptul este că beneficiarul campaniei de denigrare o încurcă rău de tot. Este învinuit de săvărşirea unei serii de crime abominabile, cum ar fi spintecarea burţilor de cai. Probele acuzaţiei sunt puţin probabile, dar opinia publică despre vinovăţia lui George nu are nevoie de prea multe chiţibuşuri. E suficient ca juraţii să-şi formeze o opinie. Ceea ce ne apropie corp la corp de…

…Formularea problemei: Pedeapsa unui om nevinovat.

Ruşii au o vorbă: встречают по одежде, провожают по уму. În realitate, провожают по одежде, este într-o măsură mult mai mare un modus operandi al societăţii, decât despicatul firului în patru по уму. Din păcate, faptul că aparenţele înşală, ţine de discernământul individual al fiecăruia, însă atunci când este vorba de judecata colectivă, aparenţele sunt suficiente. Bârfa – motoraşul societăţii – este cleiul relaţiilor sociale; aparenţele – bază suficientă a luării de atitudine. În această instanţă superioară adevărul este irelevant, relevantă este poziţionarea faţă de “adevărul convenţional”. Poziţionarea faţă de un imigrant de culoare e floare la ureche. Un intrus, domnilor, ce să facem vorba lungă?

Numai că lui George acest status quo nu-i ţine de cald. Miza lui este justiţia. Se ştie nevinovat, este bine potcovit într-ale jurisprudenţei şi aşteaptă răbdător ca fructul acesteia – dreptatea – să dea rod. Însă, vrei nu vrei, bea George agheazmă…

În sala de judecată se produce o luptă de gladiatori. Detalii, cum ar fi deprinderea juraţilor cu vocea lui George, sunt mai importante pentru pleadoria sa decât stabilirea veridicităţii evenimentelor. Avocatul apărării, de potrivă cu avocatul acuzaţiei, se joacă iscusit cu perecepţia juraţilor, cea a judelui şi cea a presei libere despre vinovăţia sau nevinovăţia lui George. Bătălia creierelor nu se câştigă de cel care deţine adevărul, ci de cel căruia îi reuşeşte mai bine să manipuleze opinia publică. În cele din urmă sentinţa pronunţată e în funcţie de cum îţi pică norocul.

Numărul lui George e D462-7. Al 462 deţinut din puşcăriile Angliei din 1901 încoace. Cratimă “7″ fiidcă a “câştigat” şapte ani de puşcărie. Un loc unde vinovăţia sau inocenţa sa este un fapt lipsit de relevanţă. La prima încarcerare, deţinutul e cu stea. La cea de-a doua primeşte încă o stea şi devine “intermediar”. Trei steluţe sunt pentru “obişnuiţii” casei, altminteri zişi “profesioniştii”. La închisoare nu există legi. Există doar reguli.

Rezolvarea problemei? Discernământul. O facultate pe care fiecare trebuie să şi-o cultive individual. Nu e uşor. (De ce stă olteanul cu capul pe brazdă?..) Dar altă soluţie nu văd. Poate o vede Arthur. Conan Doyle, carevasăzică. În fond, nu-s decât la mijlocul cărţii. Cu atât mai bine.

•••

Revenim la oile noastre. După mine, un sistem judiciar unde se produce lupta intelectuală pentru percepţia despre vinovăţie este un rău mic în comparaţie cu licitaţia bănească pentru cumpărarea dreptăţii. Strategia de reformă a sistemului judiciar, cu referinţă la declaraţia Parlamentului, zice aşa:

…”o asemenea involuţie a justiţiei moldoveneşti” a fost posibilă, inclusiv, din cauza: “neglijării sau aplicării selective de către Consiliul Superior al Magistraturii a legislaţiei care reglementează răspunderea judecătorilor, indulgenţei acestuia; lipsei de reacţie din partea Consiliului Superior al Magistraturii şi a organelor procuraturii la acţiunile, pe alocuri criminale, ale judecătorilor; lipsei de reacţie şi de rezistenţă din partea corpului judecătoresc la acţiunile de intimidare şi de presiune politică din partea exponenţilor guvernării; lipsei de transparenţă în actul de justiţie şi în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, în special în ceea ce priveşte selectarea, numirea, promovarea, sancţionarea judecătorilor;…

Neglijarea şi aplicarea selectivă a legislaţiei? Acţiuni criminale? Oho! Cu aşa o caracteristică, valoarea sistemului judiciar nici măcar nu tinde spre zero, ci e mult sub zero. O scuturătură zdravănă a sistemului judiciar este sine qua non, însă, în opinia mea Strategia vizată nu presupune o asemenea scuturătură. Poate din cauza că e scrisă de oamenii legii? Aşa sau altfel, am fost captivat de sistemul juraţilor care nu se practică în Republica Moldova. Chiar dacă capacitatea juraţilor de a adopta o decizie calificată asupra unui caz este chestionabilă, această practică s-a dovedit a fi eficientă întru reducerea factorilor de corupţie din sistemul judiciar. Or, dacă la noi problema care se pune nu este atât profesionalismul, cât corupţia, poate că este exact acea scuturătură de care avem nevoie? Stimaţi jurişti, voi ce credeţi?

P.S. Arthur Conan Doyle e sămânţă irlandezo-scoţiană. Julian Barnes este englez get-beget. Unul cu Booker. Iar Elefant.ro a organizat un concurs de recenzii la cărţi de literatură engleză. Elementar, m-am înscris. Eu.

Tags: , , , , , ,

January 11, 2012 0

Graalul rătăcit

By in amintiri, povestiri

Iar nu e… Parcă adineaori era pe policioară şi acum nu-i. Mare năpastă cu Graalul ista: când ai mai mare nevoie de el, tocmai atunci se face nevăzut. Stai aşa. Pe pervaz nu e. Sub pat? Tot nu e. Nu e nici în dulap. Ia să văd în frigider!

Hm… Scarpin ceafa, ergo, mă gândesc oare când l-am folosit ultima oară? Parcă deunăzi licărea ceva în sertar. Scot meticulos toate obiectele din sertar şi fac inspecţia de rigoare. Creioane, documente, agende, chei, cărţi de joc, clame, bilete la tren, chitanţe, lumânărele, contracte. Graalul nu e un ac într-o căpiţă de fân şi ar fi cazul să iasă la iveală. Bag obiectele înapoi în sertar. Contracte, lumânărele, chitanţe, bilete la tren, clame, cărţi de joc, chei, agende, documente şi creioane. Trebuie să încerc să caut altceva. Nu vi s-a întâmplat? Când cauţi altceva, întotdeauna găseşti ceva-ul pe care l-ai căutat o dată. Mă hotărăsc să caut bricheta. Din păcate o găsesc imediat. Sorb o gură de cafea, fac un apel telefonic şi iarăşi scarpin ceafa.

Dau de o amintire. Amintirea este următoarea:

Toată lumea ştie că nu sunt sportiv de performanţă. Pur şi simplu nu am o altă relaţie cu sportul decât cea de spectator. În copilărie eram pe punctul de a face o fobie. La lecţiile de educaţie fizică eu mă perindam prin curtea şcolii căutând tot felul de scuze. Apocalipsa era cea mai la îndemână, dar de fiecare dată întârzia să se producă. O dată am fost nimerit cu o mingiuliţă de cauciuc în ceafă. Putea să fie letal. Dar nu a fost. Nici măcar un satori. În realitate nici nu m-a durut. Dar a înrămat relaţia mea cu sportul. Când mă uitam la bara orizontală pe care urma să urci pe o scară lungă-lungă, după care urma să luneci în jos pe o ţeavă, mă şi vedeam căzând lat la pământ.

Altă dată am făcut febră. Învăţătoarea m-a trimis acasă, lucru pe care l-am acceptat cu mare bucurie. Ies în curtea şcolii – ţipenie de om. Şi iată bara orizontală care-mi face din ochi. Dar ce-ar fi să…

Încerc. După ce urc, oricând pot să renunţ şi să cobor. Dar nu cobor. Acolo sus, bara orizontală mi se pare mult mai scurtă. Lunec pe ea. Încolăcesc picioarele pe ţeavă şi… ţuşti în jos. Aterizare reuşită. Publicul inexistent izbucneşte în ovaţii.

Hm… zic eu. Deci se poate? Nu mă umflu în pene şi nu schimb relaţia cu sportul. Dar am o fobie în minus. Gata amintirea.

- Ţârr! Ţârr!

E soneria. Deschid. Vecinul de la etaj.

- Mă ierţi pentru deranj. Ţi-am adus Graalul. De săptămâna trecută tot ţin să ţi-l întorc şi uit. Sper că nu am cauzat inconvenienţe.

Of… Niciodată să nu dai Graalul cu împrumut. Niciodată.

Tags: ,

Older Posts