November 2, 2017 Off

Și din nou Bangladesh

By in asia de sud-est, bangladesh, călătorii

Acum și mai când? Proiectul nostru e pe sfârșite și aceasta e ultima misiune. Colegilor nu le vine să creadă. „Chiar n-o să mai veniți?” se întreabă Shanjida și tot ea răspunde: „Nu, nu e posibil să nu mai veniți niciodată. În curând sau peste vreo zece ani”. Pământul e rotund. Nici noi nu avem senzația că ar fi pentru ultima oară. Nu că ar fi ditamai regretul. Dar o să-l simțim cu siguranță. Să se șteargă tot. Sau, mă rog, multe. Dihania din adâncuri, complicațiile, vacarmul, etc. Să rămână verdele. Să rămână mirosul de iasomie. Sau mirosul de curry. Să rămână amintirea pescărușilor albaștri din parcul Gulshan-Banani. Toate astea peste jumătate de an cel puțin. Atunci să ne întrebați. Dacă ne e dor.

Deocamdată, ne vedem cazați la Royal Park, odaia mai mare cu jumătate de metru decât precedenta, balconul – mai mare de trei ori. „Măi da nu e rău, știi?”. Înainte de sosire, ne apucă anxietatea. Acuși se-ncep problemele. Dacă nu e tanda, e manda. Dar până ca să înceapă ele ne simțim relaxați și impecabili.

Chiar energici.

Observăm că engleza lui Hamid a început să degradeze. Am lipsit două luni din Bangladesh.

—Cum îți merg afacerile, Hamid? Ai clienți?

—Not many clients actually have. But enough. God gifted this: Chinese people. One friend knows mine and introduces me to she and I say „This is me” and…

—Stai așa, Hamid. She sau he? Cine pe cine prezintă?

Pe scurt lucrurile stau în felul următor. În Dhaka a început să funcționeze Uber și șoferii de modă veche au crezut că au dat de ortul popii. Unii s-au convertit pe furiș, dar majoritatea a sabotat. Uberul a înhățat o bună cotă din piață, dar șoferii care s-au convertit, regretă – în condițiile noi ei trebuie să muncească de trei ori mai mult pentru aceiași sumă de bani. Cei care au sabotat au simțit că le-au scăzut veniturile cu vreo 10-15 la sută. Deocamdată se țin.

La drept vorbind noi mergem să ne întâlnim cu beneficiarul proiectului, Jahed, să punem țara la cale în legătură cu atelierul de lucru privind sustenabilitatea proiectului.

—ȘOICEEEP! strigă Jahed după asistentul junior care-i dislocat după peretele de sticlă mată.

Intră Șoicep, juniorul. De vreo cincizeci de ani mărunțel, îndensat. Cu proiectul agendei. Schimbăm ordinea intervențiilor. Șoicep aleargă să facă corectările de rigoare. Acum discutăm despre progresul cu privire la elaborarea politicilor în instituțiile pilot. Jahed pare abătut.

—ȘOICEEEP!

Jahed vrea să ne arate rezoluția de la ultima ședință a Comitetului de Supraveghere a Proiectului. Dar noi o știm deja. E foarte bine. Doar că… ideea asta să introduci modulul de Politici bazate pe dovezi în cursul de Office Management pentru personalul  medical și moașe… poate că nu e chiar așa de meritoasă. El înțelege. S-a bucurat inițial, dar și-a dat seama. Bineînțeles. Șoicep produce agenda rectificată.

—…Cancelaria de Stat și instituțiile pilot ar trebui să fie scrise cu majuscule. Totuși.

Dispare Șoicep.

—Știți… (pe fața lui Jahed stau scrise strădaniile funcționarului de mijloc) Noi cei din serviciul public încercăm să facem ceva bun… Nu pentru noi, pentru țară! Dar subalternii ăștea sunt… letargici… nu înțeleg nimic din ce le spui…

Bun. Sărim peste asta. Revenim la subiect. Jahed formează un număr și vorbește în bengaleză. Iarăși revenim la subiect. Ne întreabă despre micul dejun.

—A, nu, mersi zicem. La hotel, un dejun foarte copios. Mâncare autentică srilankeză. Au chestiile astea cărora le zice egg hoppers, un fel de ou prăjit în clătită, superdelicios! Ș-apoi alelalte care…

Shanjida ne trage de mânecă. Nu la asta se referă Jahed. Are în vedere bucatele care vor fi servite în pauza de ceai pe durata atelierului de lucru. Conversația ulterioară are loc în bengali, între Shanjida și Jahed. Noi înțelegem doar apple. Și „negru”. O întrebăm ulterior pe Shanjida care a fost chestia cu merele negre.

—Domnul Jahed m-a întrebat cum o să fie mâncate merele. Și eu i-am zis: by biting. El m-a întrebat dacă nu e mai bine să fie feliate, la care eu i-am zis că dacă le feliem ele o să se facă negre până a fi mâncate.

Apropos, evenimentul pus la cale de noi împreună cu Jahed și cu ajutorul lui Șoicep a fost un succes. Faptul că discuțiile intense de după prezentări s-au produs în bengaleză ne-a bucurat. O dovadă în plus că lucrurile nu se fac la cheremul consultanților sau, mă rog, al donatorilor, ci pentru că există o convingere veritabilă că așa e mai bine. Normal că vor exista sceptici. Dar este singura oară în viața noastră de consultanți când s-a manifestat în mod explicit intenția de extindere a proiectului după terminarea acestuia nu pe banii donatorilor, ci pe bani publici, din buget.

Prietena mea a mușcat mărul. La fel a făcut și Shanjida. Exemplul lor a fost preluat de încă patru oficiali din Guvern. Lucrurile se schimbă.

Tags: , , , , ,

September 9, 2017 Off

Baganul de seară, Baganul de dimineață

By in asia de sud-est, călătorii

Așadar, Irrawaddy. Fata mea, prietena, nu se prindea… Că nu e Nil. Nilul, da, altă vorbă. Dar… Irrawaddy? Nu știu, zău, ce să zic. Eu țin minte din lecțiile de geografie că e unul din cele mai mari fluvii din Asia. Gangele, Indul, Râul Galben, Mekong… Și Irrawaddy. Verific pe google. Nu, nici măcar nu trece prin alte țări. Doar Birmania. De sus în jos. Dar hotelul? Nicio problemă. La Mandalay biletele la vapor pentru a doua zi ni s-au adus în plic, nici n-a trebuit să căutăm prea mult. Și faptul că râul e umflat peste margini – chilipir! Bun, nu și pentru cei care locuiesc la mal. Acolo e jale. Doar copiii se bucură. Le-a intrat piscina în ogradă – un răsfăț!

Deci, cu biletele servite cât ai zice pește, cu mărinimosul Zaw Zaw, iată-ne dimineața pe vapor. În 5 ore suntem la Bagan, clasa-ntâi! Asta zic și eu călătorie. Cum, nu 5 ore? Personalul de pe vapor arăta un pic descurajat. Ca să nu mai vorbim de mine. Se presupunea parcă să ajungem la unu și când colo… Dar patru e prea târziu. Prea târziu ca să tragem o raită prin Bagan și… Prea târziu ca să ne răzgândim.

Dar în fine. Pe vapor e super. Bea cafea cât încape în tine. Plus că în „Drumul spre Mandalay” de Kipling, despre Irrawaddy era vorba. Râul e drumul, pricepeți? Și ca să vezi, Kipling nu intrase decât într-un singur port, în Mawlamyine. Și-a imaginat restul! Căutăm versurile în internet. Sunt despre o fată. Care i-a zâmbit. Și el, Kipling, în cețosul Albion, își mai aduce aminte de zâmbetul acela. Deci nu e despre dorul de casă. E despre dorul de ducă. Același care ne va încălzi în serile de septembrie când vom sta pe balconaș, la Chișinău, și ne vom aduce aminte de Irrawaddy.

În cabina de jos – aer condiționat. Pe la amiază ne refugiem într-acolo să privim un film despre comisarul Maigret. Pe scaune, împrumutate se pare de la o companie aeriană, scrie clar: Ženski jopič je pod vašim sedežem.  Enigmă. Și comisarul Maigret e încurcat nevoie mare, e vorba de un cadavru la el. Îl lăsăm să mediteze, ne ridicăm la bord, să mâncăm. Tăiței.

Ajungem la 4 în Nyaung U, la jumătate de oră de Bagan. Lumină e suficientă. Deocamdată, căci nu putem acosta. Portul e sub ape. Vine o luntre să ne ajute. La mal, o droaie de copilandri fluturând copii de „Zile birmaneze” de Orwell. De-ar vedea autorul! Ne tocmim repede cu un taximetrist, n-avem vreme de pierdut. E și un ghid în mașină – întâmplător. Ne înțelegem. Îl cheamă Khin Zaw, dar se învoiește să-i zicem Kenzo. Ca și marca de parfum. Pe șofer îl cheamă Ko Myint Aung. Mai complicat.

Planul, aprobat de Kenzo, e următorul: lăsăm gențile la hotel după care mergem iute să prindem asfințitul. Hotelul e superb, are și piscină. Ce-a fost în mintea noastră că nu am comandat două nopți? Acuma, na – asta-i situația! Profităm de faptul că Kenzo se orientează de minune printre pagode – un profesionist. Și ne duce în cel mai bun loc. Dar mai e lumină. Rămâne să revenim la 6:30 când asfințește pe bune. Respectiv, mai reușim să vedem o mănăstire, una din cele câteva cu muralii.

Templul Dhammayangyi, loc de pocăință, ce mai! Regele Narathu, patricid și fratricid,  respectiv și cele două statui ale lui Buddha la intrare. Lipsea una pentru nevastă-sa, că și pe ea a căsăpit-o, violent precum era. S-a încuiat în templu, nu mai ieșea afară. Nu era popular, e clar și de ce. Familia reginei a trimis opt asasini, deghizați în ghicitori ambulanți. I-au venit  de hac în cele de urmă. S-au sinucis pe loc când au intrat gărzile împăratului. În 1171, anno domini.

Revenim la Shwesandaw. Urcăm la nivelul superior al pagodei – la timp ca să prindem ultimele raze. Evident, nu suntem singuri, dar nu e rău, la Bagan fotografiezi panorama, nu monumentul pe care tocmai ai urcat. Mai are rost să spun că-ți taie respirația? Mă rog, un clișeu, dar credeți-ne pe cuvânt – pagodele astea… ca niște catedrale gotice! Și mai și. Mont Saint-Michel în jugla tropicală. Și nu unul, mii!

Ieșim din mașină la oarecare distanță de hotel, avem chef de o mică plimbărică pe jos, printre pagode. Luminate frumos. Feeric. Unde suntem? Ce e locul ăsta? Cu o mie de ani în urmă, Baganul era mai măreț decât Parisul, Londra, Roma… Mai târziu, în piscină realizăm cât de obosiți suntem, mușchii înlemniți, ochii… Dar această imensitate care stăruie în jurul nostru? Incredibil. Cu un secol mai devreme – intrigi de palat, pasiuni… Forfotea totul. Până la un punct. O socoteală proastă – regele Baganului i-a ras (naivitate? aroganță?) pe ambasadorii hanului mongol. Kubilai Han, în persoană, a venit la locul faptei, a ras orașul. Cu Marco Polo de față, în calitate de martor ocular…

Dar dimineața, iarăși cu noaptea-n cap. Kenzo, prezent la datorie. Și șoferul. Cumva ajungem să vorbim despre „doamnă”.

ꟷCe zice poporul, mulțumiți de Aung San Suu Kyi?

ꟷSigur, acum e mai bine. Că înainte doar ascultam Vocea Americii, dar pe furiș. Să te ferească sfinții să fii prins. Nu e perfect, desigur. Dar învățăm. Suntem niște boboci deocamdată…

Regimul desigur diabolic, dar în ce măsură? Despre atrocități s-a mai vorbit. Totuși, afirmă niște surse, 1500 prizonieri politici. Nu e o cifră uriașă. Nu e pe potriva Gulagului, vreau să zic. Mai pe Andropov, mai pe Brejnev. Bancuri rostite în șoaptă, noutăți ascultate clandestin. Dictatură de bucătărie. Nimic nu se poate și se poate totul. Știindu-ți limitele, evident. Cică Myanmar e o chestie cu doi Shwe: Shwedagon (pagoda) și Than Shwe (dictatorul). „Shwe” înseamnă aur. Predecesorul era mai de legat – Ne Win. Numele lui nu era rostit niciodată. Cap-de-mort. Cel fără de nume era și superstițios, mai ales la bătrânețe. A introdus o reformă monetară – bancnote de 45 și 90 de kyați, totul divizibil la 9. De bun augur? Pe naiba! Economiile duse pe apa sâmbetei, poporul răsculat. L-au înlăturat pe ascuns, generalii…

Prin urmare, Myanmar învață… E ceva care rămâne suspendat, în doi peri. În cele din urmă, „doamna” (încă un nume nerostit) are putere sau n-are? Generalii s-au retras, dar pentru câtă vreme? Bine că s-au întors turiștii, zice Kenzo. Nu-s la fel de mulți ca în anii 70, dar o vreme n-au mai venit deloc, ca să nu beneficieze junta. Boicot, asta o știm și din Lonely Planet. Acum au o speranță.

O statuie uriașă a lui Buddha, la intrarea din nord a templului Ananda. Poate vest. În templu e câte una pentru fiecare din cele patru puncte cardinale. Al nostru zâmbea enigmatic. La îndemnul lui Kenzo, facem câțiva pași înapoi. Tot zâmbește. Mai facem câțiva. Expresia e mai degrabă de compasiune. Când să ieșim, Buddha își pierde interesul. Detașare, indiferență… Ne apropiem din nou – iar zâmbește. Mai bine așa.

La ieșire din templu, un ștrengar încearcă să ne împingă niște cărți poștale.

ꟷAvem destule, deja. Cinci! inventează prietena mea.

ꟷȘi veți avea șase! insistă puștiul.

ꟷNu, dar mersi oricum…

ꟷPoate mai târziu?

Chestia asta, ne prindem că nu o auzim pentru prima oară. Birmanezii nu insistă, dar se agață de speranța lor – mai târziu, data viitoare, poate mâine… Nu se supără dacă nu cumperi ceva de la ei, dar se retrag cu tact totuși, fără ca să se arate dezamăgiți.

Tot așa, în drum spre aeroport, vorbim cu Kenzo despre ce-am văzut și ce n-am văzut în Myanmar. Iată, de Mrauk U ne pare rău.

ꟷO, da… zice Kenzo, e superb! L-am vizitat anul trecut. Înainte, știți, nici noi nu aveam voie să călătorim pe interiorul țării. Fără documente… Acum descoperim și noi patrimoniul.

ꟷEh, asta-i viață, oftăm resemnați.

ꟷDar rămâne pentru data viitoare…

Data viitoare. Poate nu va mai fi la fel. Gradual, bobocii prind la minte. Acum sunt atât de puri. Direcți, inocenți. Învață libertatea, dar învață și regulile comerțului. Iar peste câțiva ani cineva o să zică: Myanmar nu mai e ce-a fost. Asta-i realitatea. Pe de altă parte să le fie de bine birmanezilor. Abia vor trăi și ei mai bine. Cu siguranța că „data viitoare” e ceva mai mult decât o figură de stil. Și noi sperăm să revenim.

Pe data viitoare, deci.

Tags: , , ,

September 3, 2017 Off

Drumul spre Mandalay

By in asia de sud-est, călătorii

Țineam morțiș să ajungem la Mandalay. Nu-mi dau seama prea bine de ce. Numele locului, posibil. E ceva magic în aceste silabe. Man-da-lay. Un pic de mandala, un pic de dalai-lama. Și melodia lui Robbie Williams pe care am fredonat-o tot drumul: pam-pa-pa-bam-pa pa-pa-bam. Pam-pabam. Ce folos că ne-a zis Peter că e cam amorțit orașul? Într-un fel, Birmania pentru mine se asociază cu Mandalay într-o măsură mai mare decât cu Yangon. Și precis nu cu capitala țării – Naypyidaw. Deci era musai să ajungem și acolo, chiar și pentru o bifă.

Ne-a ajutat administratorul hotelului să găsim un taximetrist care să ne ducă la Mandalay. Am ieșit devreme, pe întuneric. Zăpăcit cum eram, cu ochii lipiți de somn, i-am dat administratorului bacșiș trei bancnote a câte zece mii de kyați. Ideea era să-i dau vreo trei mii. Din fericire, m-a tras prietena de mânecă. Și-a dat seama după faptul că administratorul a făcut ochii cât cepele. A fost jenant, dar i-am explicat greșeala și am schimbat bancnotele. Cepele s-au dezumflat imediat.

Dar iată șoferul. Îl cheamă Will Wee. Îi dau niște bani pentru benzină, restul – la Mandalay. Ne pornim.

ꟷWill You… adică, Will Wee, mă corectez eu când văd că șoferul  nu reacționează. Cam cât facem până la destinație?

ꟷDacă avem noroc, vreo șapte ore, poate și mai puțin.

Drumul e în serpentină, relieful e muntos. Ne dăm seama că numele șoferului e pe semne diminutivul de la Will We Arrive Safely Today, ceea ce o întrebare la care nu avem deocamdată răspuns. Peste vreo trei ore de hâțânat intensiv, vezica biliară dă semnale disperate.

ꟷPoate în tufiș? îmi sugerează Will Wee.

ꟷCeainărie, răspunde categoric prietena mea în vreme ce eu cântăresc oferta.

ꟷPe bune, în tufiș??? Întrebarea îmi este adresată mie.

Oprim la o ceainărie pe marginea unui defileu. Chelnerița nu pricepe englezește. Cerem cafea, ea – râde. Găsim pachețelele agățate pe o funie și-i arătăm cu degetul. Acum trebuie să-i lămurim că ne trebuie niște cești mai mari. În cele din urmă rezolvăm.

ꟷLocul ăsta miroase ca în copilărie, zice prietena mea.

Și-i adevărat. E un aer de țară. Și în mod bizar nu ne simțim la capătul lumii. Parcă am fi la Vadul-Rașcov. Niște găini scormonesc la marginea șoselei. Se aude un cucoș întârziat. Oare pe unde o fi să coborâm la Nistru?

Drumul e blocat de niște escavatoare mari care scobesc muntele. Dincoace niște muncitori zdrobesc piatra cu ciocanul. Lucrează în pereche, munca e foarte grea. Câștigă în jur de patru dolari pe zi. Piatra merge la reabilitarea drumului pe care tocmai se întâmplă să-l parcurgem. Avem noroc să așteptăm doar un sfert de oră. Uneori pot fi și două, și trei ore. Nu mai e mult și coborâm în câmpie, unde intrăm pe drum național. Doar că traficul e mai intens.

Ajungem la Mandalay la unu, adică exact peste șapte ore cum a și prognozat Will Wee. Îi dăm restul banilor, ne cazăm la hotel.

Lângă hotel erau trei restaurante. Primul zicea că-i amazing. Al doilea că-i fabulous. Ne-am oprit la al treilea care cică era friendly. Dar s-a dovedit a fi destul de fițos. Am cerut pâine la tocănița de purcel cu sos de mango, dar chelnerița nu știa ce-i aia. Poate orez? A venit un manager în ajutor. Au găsit pâine. Chelnerița făcea cercuri în jurul nostru, nedumerită, încercând să ne paseze orez. Cred că era pentru prima oară când vedea pâine.

În privința transportului situația din Mandalay era ceva mai complicată. Taxiuri ca la Yangon nu prea circulau pe stradă. Am cerut unul de la hotel și am concretizat traseul. Ideea era să vizităm mănăstirile din partea de nord a orașului după care să facem un ocol până la podul U Bein, care era mai la sud de Mandalay, lângă Amarapura. Pe șoferul nostru îl chema Zaw Zaw, un bătrânel binevoitor și foarte inteligent.

Era o plăcere să-l avem ca ghid. Le știa pe toate. Fără el nu ne-am fi descurcat la fel de bine. Am început cu Shwenandaw Kyaung, o mănăstire sculptată în lemn de tec care, la origine, a fost parte din palatul regelui Mindon. Fiul acestuia, Thibaw, tot el ultimul rege al Birmaniei și veritabil Hamlet, a decis să expedieze dormitorul la Mandalay și să-l transforme în mănăstire, căci îl credea bântuit de fantoma răposatului său tată.

Alături de mănăstire e Kuthodaw Paya, o pagodă faimoasă prin faptul că găzduiește cea mai mare carte din lume. Am căutat cartea în zadar. Am făcut cerc în jurul pagodei – nimic. Ne-am gândit că probabil o țin înăuntru și cum intrarea în pagodă era blocată, ne-am lăsat păgubași. Era frumoasă totuși, boț de aur sclipitor pe fundalul unui cer înnourat. Și mii de stupe albe, aranjate în rânduri, de parcă ar fi soldații din armata lui Dumnezeu. Simpatic, da. Când să ieșim,  privesc mai atent și văd că nu-s stupe, sunt goale pe dinăuntru, iar în fiecare din ele se află câte o placă de piatră pe care sunt incrustate mărunt textele budiste. Stai așa, dragă prietenă, că ți-am găsit cartea! Asta și este. Capitol după capitol, toată Tripitaka, scrisă pentru eternitate. Manuscrisele nu ard, ziceți? Aici cu siguranță că nu.

La fel și în cealaltă, Sandamuni Paya, stau aranjate comentariile la Tripitaka. Capitol lângă capitol, accesibile pentru orice învățăcel. Pot fi citite și de grupuri de oameni. Ne aducem aminte de panourile cu ziare de pe timpuri. Sub sticlă, în parcul central din Chișinău, ziarele ofereau mai mult acces la informație decât televiziunile din ziua de azi. Și aici e aceeași idee, cititori să fie! Numai că noutățile sunt de pe vremurile lui Buddha Gautama: nu fura, nu ucide…

Grație lui Zaw Zaw avem timp să prindem asfințitul la podul U Bein. Acum că apa lacului e ridicată, podul nu e pe potriva faimei pe care o are. Altminteri ar fi frumos cu schelele din bambuși, înalte de câțiva metri. Dar ne place ideea de a ne amesteca printre localnicii care vin cu miile să-l viziteze. Ne așezăm într-o ceainărie de lângă pod, comandăm câte un suc. Cu noi la masă stau doi birmanezi și o birmaneză. Mănâncă niște chestii ciudate. Un fel de creveți cu mămăligă. Băiatul trage dintr-o nucă de cocos. Fata bea bere. Nu suntem băgați în seamă și e mai bine așa. Stăm cuminți, admirăm asfințitul.

În dimineața zilei următoare tot Zaw Zaw ne duce la chei, de unde urma să luăm vaporul pe Irrawaddy, până la Bagan. În ceas matinal, orașul e plin de călugări tinerei. Somnoroși, în togi de culoarea bordo aceștia se deplasează în grupuri, fiecare cu câte un ceaunaș. Mai rar, vezi și câte o călugăriță, în togă roz, rasă și ea pe cap în semn de smerenie. Obligația călugărilor este să trăiască din ce le oferă oamenii. Gospodinele știu bine să gătească câte ceva pentru ofrandă și-i așteaptă în prag. Partea interesantă e că nu au voie să înfulece pe loc. Cu ceaunașele pline, călugării se vor întoarce în mănăstire, unde vor mânca împreună, rugându-se lui Dumnezeu și povestindu-i cât de buni sunt oamenii de fapt. Și el îi va ierta și-i va îndruma.

În Myanmar, fiecare budist e obligat să se călugărească pentru cel puțin o săptămână. La fel a făcut și Zaw Zaw când era tânăr. A rezistat două săptămâni. Și-a dat seama că nu e făcut pentru viața monastică. Blând cum e din fire, nici n-ar fi avut nevoie de mai mult. Dar e o chestie pe care o împărtășesc toți băieții birmanezi. E ca serviciul militar obligatoriu, numai că e despre pace, înțelegere, modestie. Unii se prind și pe câteva luni, pentru alții durează ani. Fiecare cu propria sa karmă.

Noi cu a noastră.

Tags: , , ,

August 31, 2017 Off

Iașa, barcagiul

By in asia de sud-est, călătorii

Aterizăm în aeroportul din Heho. Alt peisaj, rustic. În depărtare se văd munții albaștri. Ne lăsăm luați în primire de un taximetrist necăjit și abia în mașină realizăm că de la respectivul duhnește a alcool. Prea târziu. Dacă tot ne-am pornit. Bețivul nostru e și sfătos. O face pe ghidul și ne lămurește ce e de văzut în regiune. În realitate își vinde serviciile. Dacă-l angajăm cică ne face reducere. Ne dă și o carte de vizită. Nu promitem nimic, desigur. Dacă avem nevoie de serviciile lui, îl sunăm. Dacă nu, nu. Cherchelit cum e, tot înțelege că asta nu-i vorbă serioasă și își cere cartea de vizită înapoi. Nicio problemă.

Ajungem totuși fără peripeții la hotel. În Nyaung Shwe, pe malul lacului Inle. Taximetristul rămâne în parcare. Administratoarea hotelului îl ia la trei parale.

ꟷHai, ai pișcat-o din gară, îi zice în birmaneză, sau cel puțin asta ne închipuim noi că zice.

ꟷCam chefliu, tipul, comentez.

ꟷOf, în toată ziua e beat. O năpastă pe capul nostru.

ꟷȘi poliția de ce nu-i ia actele? se interesează prietena mea.

Administratoarea strânge din umeri. Nu s-a gândit la asta. Pe semne, nici poliția. În fond, Nyaung Shwe e un sat de vacanță. Toată lumea cunoaște pe toată lumea. Și dacă-i iei bețivului actele, mâine ți se face milă și i le dai înapoi. Sau, eventual, bețivul îți dă foc la casă.

Dar să-l lăsăm…  Hotelul nostru, La Maison Birmane, e o minunăție. Îl explorăm cu mare entuziasm. O grădină de bambuși. Și altele mai dihai, plante din astea care în părțile noastre nu cresc decât în vazoane. Odaia? Superbă. Din lemn de tec. Are un singur minus, podeaua din baie e denivelată, dar acest detaliu urma să-l descoperim mai târziu și pe întuneric.

Seara tragem o raită prin zonă. La câțiva kilometri spre vest sunt niște podgorii la Muntele Roșu. Vinul local e amatoricesc, dar orice lucru își are un început. Priveliștea în schimb e nemaipomenită. Un asfințit magistral. În afară de noi, la terasă, sub coroana unui salcâm uriaș, mai sunt câteva găști – se chinuie și ei cu vinișorul. Brusc începe să plouă. Noi, mai norocoși, am venit cu o camionetă de la hotel. Alții – prin ploaie cu bicicleta. Care vin, domnilor, e ca și cum n-a fost nimic! Uzi leoarcă. Nu noi, ceilalți meseni. Poftim, ne privesc cu invidie, uzi cum sunt…

Dimineața devreme vine să ne ia barcagiul recomandat de administrația hotelului. Se numește Ya Shee, dar o să-i zicem Iașa, căci i se potrivește. Dinți rari, zâmbetul în schimb – până la urechi. Foarte atent de altfel, tacticos. Prietena mea ținea să-și ia o pălărie, ca să n-o pățim ca la Shwedagon Paya, când ne-a înnebunit soarele. Iașa n-a zis nimic, a mers în față, dar înainte de a coti spre chei ne face semn cu mâna: Poftim pălării! Bun băiat.

O vreme am înaintat pe canal, abia se crăpa de ziuă. Dimineața era din alea răcoroase. Pe o insuliță din dreapta se odihneau niște bivoli negri, masivi. Scoteau abur pe nări și ne priveau indiferenți. Lacul Inle se întinde într-un defileu. Atât în stânga, cât și în dreapta noastră munții se țineau lanț. Pe unde răzbătea lumina, erau de un verde virgin. Altminteri păreau albaștri. Nici înalți nu erau, așa – bucovineni. Cu toate astea norii alburii le pășteau crestele, coborau atât de jos, încât îi credeai în stare să se pupe cu lacul. Intrau și în ogrăzile oamenilor, norii…

Barca a intrat într-unul din canalele laterale și în felul acesta am dat de un sat plutitor. Dar nu ne-am oprit aici, ci ne-am continuat calea, printre sălcii, pe sub podulețe de lemn. În cele din urmă am acostat lângă ceva care semăna să fie un restaurant. Aveam chef de un ceai fierbinte, dar Iașa era de altă părere. Am insistat, înainte de a intra în târg. În târg, tot felul de vechituri. Am colindat printre rânduri, oprindu-ne să admirăm câte o mască Naga, sau câte un cuțitaș Shan. Habar n-aveam ce minune ne așteaptă la capătul târgului! Ne-am imaginat că urmează să vizităm o pagodă ordinară, un templu din sat, nimic ieșit din comun, că și satele noastre-s dotate cu biserici de când lumea. Și când colo, trecând de un poduleț, dăm de niște ruine misterioase. Sculpturi în relief, ruine antice, pagode…

Când să intrăm mai adânc pe teritoriu, descoperim că e vorba de mii de pagode. Albe, aurite, din cărămidă roșie, pagodele-s pretutindeni, ca ciupercile după o ploiță de vară. Ceva extraordinar, un capriciu suprarealist, o civilizație extraterestră. Din câte se pare nu există păreri univoce cu privire la originea pagodelor din satul Inn Thein. Circulă legende care leagă construcția templelor de regele indian Ashoka, adică după moartea lui Buddha. Asta ar însemna secolul III înaintea erei noastre, mai devreme decât s-au construit templele din Angkor sau Bagan. Alții spun că ctitorul lor e regele Birmaniei, întors dintr-o expediție victorioasă în Thailanda. Cert e că nu s-au făcut cercetări, iar situl în sine nu este foarte omogen. Pagodelor vechi, de la poalele dealului li s-au adăugat altele mai noi, care datează din secolele XVII-XVIII. Cum n-ai da e ceva uluitor, nu ne venea să credem ochilor.

Am coborât emoționați spre locul unde acostase barca. Oare ce surprize ne mai așteaptă?

La inițiativa lui Iașa (am învățat repede că trebuie să ne încredem în toate inițiativele barcagiului nostru) am făcut un scurt popas într-un atelier de țesut, unde am avut plăcerea să cunoaștem o bătrânică din poporul Kayan din nordul regiunii Shan. E vorba de purtătoarele faimoaselor gâturi inelate – o aberație estetică pe care n-o mai întâlnești în alte părți. Bătrânica – de o delicatețe rară, și-a lungit cochetă picioarele, așa cum era așezată, ca să i se vadă și brățările de aur de la genunchi. Și a pozat cuminte alături de noi. Am fi vrut s-o luăm acasă, dar avea și ea rude, prieteni…

Înapoi pe lac. Suprafața parcă era acoperită cu mercur. Nori sus, nori jos – nu mai înțelegeai ce e real și ce nu e. Am intrat într-un sat plutitor. Vedeam dublu. Case sus, case jos. La frontiera dintre sus și jos mai plutea câte o barcă, pentru orice eventualitate, ca să n-ai nevoie de o pișcătură în plus. Am mai trecut și pe la o fabrică plutitoare unde se făceau articole din lotus. Lotusul, dacă e să-i frângi tulpina, are niște fibre rezistente. Am urmărit un pic procesul – rotești un pic, tragi de ață, o pui împreună cu celelalte. Iese frumos. Dar scump.

La întoarcere, ne-a prins o ploiță sănătoasă – am acceptat-o și pe ea, că totul era de la Dumnezeu în ziua aia. Sau de la Iașa, bucuros dânsul să ne vadă bucuroși pe noi. În drum spre hotel, pe jos și fără umbrelă, căci contenise între timp, ne-am oprit la un local care se numea Steaua Roșie. Și, poftim, aveau bere Mandalay, din aia cu spirulină care te face ca nou. Sunt zile din astea, rare – în care tot ce faci iese bine. În așa zile simți că trăiești.

Nu ca altele, când te întrebi la ce bun te-ai mai sculat din pat.

Tags: , , ,

August 30, 2017 Off

În Yangon

By in asia de sud-est, călătorii

Ghidul de călătorie ne-a dat mare bătaie de cap. Încolo nu te du, asta nu fă. Prima întrebare pe care trebuie să o pui în orice local este dacă acesta aparține sau nu Guvernului. A doua întrebare este dacă respectivul participă în programe de caritate. Iar dacă observăm că ne lipsește portofelul sau aparatul de fotografiat să ne gândim de două ori înainte de a-l acuza pe șoferul autocarului – s-ar putea ca autoritățile să-i toarne apă clocotită în cap. Verificăm anul ediției – 2015. Aparent e vorba de anul când „băieții răi” au fost deja înlăturați de la guvernare. Sau nu? Concluzia ghidului e tranșantă: dacă nu vrei să susții junta militară mai bine nu te duce în Myanmar.

Cu toate astea anului ediției e unul de cotitură în istoria Birmaniei. În 2015 Aung San Suu Kyi (în Myanmar toată lumea îi spune pur și simplu Doamna) a câștigat alegerile și chiar dacă militarii nu s-au lăsat bătuți cu una cu două, nu mai e nici un motiv să boicotezi țara și guvernului acesteia. Prin urmare, iată-ne în Yangon, prietena mea și eu. Ca de obicei după aterizare: controlul pașapoartelor, valizele, bancomatul, cartela de telefonie locală, taxi.

Fanioanele atârnate de oglinda retrovizoare inspirau încredere. Pe unul era reprezentată Doamna, pe celălalt – un tânăr militar, care, urma să aflăm în curând, era Aung San, tatăl dânsei. De altfel, o figură venerată în Myanmar, din cauza că a fost cel care a negociat actul de independență a Birmaniei, dar mai ales și din cauza că a fost asasinat de tânăr, un martir, a cărui alură mistică a devenit un vector imbatabil în destinul Doamnei. Așadar, suntem pe mâini bune.

Orașul ne impresionează în mod pozitiv. Regulile de circulație se respectă. Țara, deși mai săracă decât Bangladeshul, pare să dispună de o infrastructură mai elevată, un aeroport curat și spațios, drumuri bune, bulevarde, trotuare, parcuri la urma urmei. O fi meritul juntei? O fi din cauza faptului că budiștii au o înclinație spre estetic și curățenie pe care n-o împărtășesc vecinii lor din Asia de sud? Încercăm să-l descoasem pe șofer. El, amabil și dornic de vorbă, dar cu un accent atât de teribil încât ne consultăm pe lung între noi după fiecare piesă din puzzle.

Cheessen chess, ne arată taximetristul spre o clădire din dreapta.

Din cauza că clădirea respectivă se afla în spatele vegetației luxuriante, durează un pic până pricepem că este vorba de christian church, o biserică creștină carevasăzică.

ꟷȘi aveți mulți creștini?

ꟷMuulți. În jur de 15 la sută.

ꟷȘi musulmani?

ꟷVreo 25. Aici în Yangon dar și în Rakhine.

Ca să vezi. Despre musulmanii din Rakhine știam din presa internațională, căci din cauza atitudinilor intolerante a populației budiste, guvernarea lui Aung San Suu Kyi a produs o primă dezamăgire în Occident. Plus că nu-i recunoșteau pe rohingya în calitate de cetățeni de drept ai Birmaniei, considerându-i imigranți bengalezi. Dar nu mi-am imaginat că puteau să aibă atâția creștini.

Prietena mea e cea care observă prima că fetele birmaneze, ba chiar și unii flăcăi, sunt unși cu o cremă gălbuie pe față.

Thanaka, ne explică șoferul arătând cu degetul în sus. Shooviray.

Nu înțelegem nimic. O fi vreo zeitate. Dar ce să caute Shiva într-o țară budistă? Șoferul, foarte amuzat, ne arată spre piele, apoi spre soare. Aha, un gen de protecție contra razelor ultraviolete, ne prindem noi!

ꟷExact. Dar și pentru frumusețe, constată mulțumit taximetristul.

Frumusețe acum? Sau după? Aparent thanaka e un extract din scoarța copacilor care le face tenul mai deschis, lucru pe care-l apreciază toți localnicii. Și noi care bănuiam că e ceva împotriva acneei!

Dar în fine. Lăsăm valizele la hotel și o luăm pe jos spre centrul orașului. Harta nu se potrivește cu teritoriul – totul părea atât de aproape în planurile noastre. Coborâm pe lângă Shwedagon Paya, dar hotărâm că nu e vreme de pierdut – avem timp să vizităm faimoasa pagodă a doua zi, pe îndelete. La tropice se întunecă devreme așa că iute, iute – trecem pe alături. În centru – țipenie. Localnicii stau cu ochii fixați pe ecranele televizoarelor, prin ceainării. Fără exagerare! Până și un călugăr budist stătea pe un taburet, vrăjit de acțiunea de pe teren. Myanmar bătea sultanatul Brunei cu scorul de 1:0, deocamdată. La capătul străzii am făcut dreapta și am mers de-a lungul cheiului până la un templu chinez, Kheng Hock Keong pe nume. Cică-i dedicat zeiței mării, Mazu. Dar și aici, aceiași poveste, enoriașii vrăjiți, în fața televizorului, cu diferența că scorul e deja 2:0.

Unul, care mătura în curtea templului, ne îndeamnă să „eliberăm” o vrăbiuță din colivie. Taxa e de o mie de kyați per pasăre. Prietenei mele i se frânge inima căci ce-au să simtă oare suratele care vor rămâne prizoniere? Și nu doar asta, căci am jertfi noi 6 mii de kyați (aproximativ 5 dolari) pentru a le elibera pe toate, dar chestia e că măturătorul o să le prindă din nou și povestea o să se repete la nesfârșit. Ăsta-i obiceiul, zic să încercăm cu una și să vedem ce face. Întind bancnota, măturătorul scoate vrabia. Aceasta zboară un pic și staționează pe un pilon, la doi metri distanță. Nu pare să-i pese prea tare de gestul nostru nobil. În fond, poate că le umanizăm în zadar – ori în colivie ori în afară, vrabia tot cu gândul la grăunțe.

Ideea e să ne așezăm undeva, e prea cald, o bere ar fi perfect, dar nu e deloc clar care din localuri se potrivește cu intențiile noastre. Astea la care se stă pe taburet, în stradă, nu servesc decât tăiței, iar cele în care se intră nu-s prea atractive – strâmte, întunecoase. Mergem de-a lungul unei străzi specializate pe negoțul cu aur până la pagoda Sule, aurită și ea. În spatele pagodei e o clădire impozantă în stil colonial – primăria. Tot acolo un ecran mare și câteva mii de spectatori în culmea extazului căci scorul e de 4:0 și se intră în prelungiri. Respectiv, intrăm și noi – într-o cafenea (pariziană!) ca să evităm îmbulzeala. Comandăm o chestie care se numește „cuib de miere” sau ceva de genul și care seamănă un pic cu baba de prin părțile noastre, atâta doar că aluatul este extrafin și gustul e nemaipomenit.

În sfârșit, berea am găsit-o cu o oră mai târziu, într-un local care se numea Tintin și care o dădea pe stil mexican. Nu că am fi înnebuniți după bere, dar după deficitul din Bangladesh, e o plăcere pe care nu ți-o poți refuza. Întrebăm de una care se cheamă Mandalay, căci un lucru bun pe care l-am aflat în ghid, este că conține spirulină, o esență care cică te întinerește. N-aveau decât Tiger malaiezian și noi nu eram pretențioși. Nici bătrâni.

Am făcut cale întoarsă cu taxiul. Nu ne mai țineau picioarele. Plus că e ieftin în Yangon. Am mâncat tăiței Shan la terasa de pe acoperișul hotelului și am dormit tun.

…A doua zi am ieșit dimineața, pe răcoare. Am complicat înadins lucrurile, mergând mai întâi în Parcul Regal să ne plimbăm pe podul de lemn construit pe lac, de-a lungul falezei. Shwedagon Paya era tot timpul în față, ca un far. Și cum era să mergem direct la țintă? Hai să trecem și prin grădina zoologică care era chiar la ieșire din parc. Zis și făcut.

Mai întâi hipopotamul – a deschis o gură uriașă, expunându-și dinții enormi, ciolănoși. I-am numărat, avea vreo șase. Animalul a închis gura și și-a pierdut interesul. La fel și vidrele – s-au repezit optimiste să ne salute și, fiindcă nu s-au ales cu nimic din partea noastră, s-au retras instantaneu să se joace în piscină. Tigrii albi s-au dovedit a fi niște leneși fără pereche. Elefanții – ceva mai animați, dar tot nătângi de felul lor. Își legănau trompele, cerșind atenție. Toată speranța în maimuțe.

Tatăl gibon, un tip grav, tuciuriu, își strecura laba printre gratii încercând să te apuce de mână. Era caldă și aproape umană. S-a apropiat și femela – o blondină, după care n-a mai ezitat nici puiul. Mama gibon la luat pe puiul gibon în brațe cu o tandrețe nedisimulată. Ne-am retras la umbra unor salcâmi și am băut răcoritoare.

Norii amenințători de ploaie au zăbovit un pic deasupra noastră și au migrat spre nord fără să verse o picătură. Să mai crezi în prognoze de sută la sută! Deși eram vlăguiți, ne-am zis că trebuie totuși să vedem ce e cu pagoda aia celebră.

Ne-am scos încălțămintea la intrare și am început să urcăm treptele. Eu am rămas în șosete. M-a tras cineva de mânecă când eram deja la poalele templului: „No socks!” M-am conformat desigur. Priveliștea însă ne-a vrăjit: imensă, pagoda poleită cu aur trona în centrul templului. Pe circumferință era înconjurată de altare dedicate zilelor săptămânii, care în Myanmar sunt opt la număr, căci miercurea e împărțită în două – partea de dimineață și partea de după amiază. N-am aflat de ce. Tălpile ardeau. La fel și creștetul. Ochii lăcrimau, orbiți de albeața altarelor, aurul pagodei… Voiam să zăbovim, dar picioarele căutau singure umbra.

După amiază am trândăvit. Seara am stat la balcon și am privit forfota din cartier. Iată un musulman tuciuriu. Pare să fie dintre „ai noștri”. Iată o pereche ținându-se de mână. Budiști. Iată că o mașină parchează la intrarea hotelului și un puști în chiloți se urcă negreșit pe capotă. Rupe o floare din pom, după care ne observă pe noi și râde ștrengar. Iată un bărbat care se îndreaptă spre casă, dar în loc să intre, se așază pe balansoar și se uită captivat în smartphone. Iată niște adolescenți cu capul în nori. Trimit pupici domnițelor de la balcon, dar acestea nici nu-i bagă în seamă. Iată două bătrânele în fuste colorate, potrivite cu umbrela. Iată un tânăr care privește cerul și oftează ca un îndrăgostit. Până să se întunece de-a binelea am ajuns să-i cunoaștem pe toți.

Tags: , , , ,

August 15, 2017 Off

Dihania din adâncuri

By in bangladesh, călătorii

În luna mai am predat cheile de la apartamentul nostru spațios din cartierul Banani, părăsindu-l pentru totdeauna. Adio, balconaș! Adio, furnicilor! Aveți grijă de ceainic și de următorii stăpâni. Pleacarea a fost cu bucluc. Hamid urma să ne ducă la aeroport. Trei dimineață – Hamid nu e. Tu, tu, tuuu… telefonul sună în gol, ecoul lui se îneacă în beznă. Noi în panică. Cobor în parcare – nimeni. Prietena mea îi telefonează pe rând pe toți șoferii din agendă. În sfârșit, unul treaz – Rajon, chiar cel pe care l-a scos din belea, negociind în numele lui o compensație pentru zgârietura pe care i-a făcut-o un gură-cască în timp ce noi luam masa în restaurantul Lucknow. Rajon era profund mișcat. Respectiv, același Rajon, ne pune pe urmele lui Alim, care (noroc chior!) se întâmplă să fie prin cartier și care în zece minute reușește să parcheze în fața porții. Am ajuns la timp. Mare minune!

Dar ce s-a întâmplat cu Hamid?

Explicația am primit-o deja fiind acasă. Aparent, un camarad de-al lui Hamid i-a strecurat ceva în pan, un gen de somnifer, căci Hamid a dormit dus, surd la gemetele disperate ale deșteptătorului, surd la apelurile noastre numeroase, surd la motoarele avioanelor care brăzdau impasibile cerul matinal. Povestea era trasă de urechi și am rămas supărați foc pe șoferul nostru buclucaș. Detaliile le-am aflat abia după ce am revenit în Dhaka.

Aparent, camaradul lui Hamid, un oarecare Hossein, era din oposition party. Altfel zis, Hossein era șoferul companiei noastre până a apela noi la serviciile lui Hamid. Și nu era pentru prima oară când îi juca festa. O dată, în circumstanțe similare, Hamid, care urma să ne ia de la aeroport, s-a trezit cu roțile desumflate. A condus încet, dar ne-a întâmpinat la timp. La service s-a dovedit că roțile nu erau sparte, deci cineva a dat drumul la aer dinadins! În ambele cazuri, zisul Hossein era la curent cu planurile lui Hamid, caruia îi merge gura pe dinainte și care nu pricepe că există pizmă și rea-voință. Jocul lui Hossein a fost să-l compromită pe Hamid astfel încât noi să renunțăm la serviciile lui și să-l reangajăm.

O sălbăticie, nu? Dar fiind deja de doi ani în Bangladesh, înțelegem că e posibil. Chiar probabil. Înfumurarea, avariția, pizma… în fine, un coșmar. Și de ce n-ar fi? Când 160 milioane de suflete se înghesuie pe un petec de pământ, cotul vecinului e întotdeauna înfipt în coastele tale. O nebunie! Și mai și plouă fără opreliște.

Plouă dimineața, plouă la amează, seara, noaptea la fel. Chiar și când nu plouă aerul e ud. Orașul e o supă în clocot. Sărmanii ricșa-wallah – uzi până la măduva oaselor. Ș-apoi ai senzația, nu senzația – certitudinea, că în măruntaiele pământului zace o dihanie care se zvârcolește și transpiră, intoxicând aerul, generând o nervozitate sufocantă de-ți vine să dai cu pumnul în perete și să zbieri la trecători. Dihania aia – o făptură dintr-o mie și una de nopți – le suflă zâmbetele de pe fețele trecătorilor, înghite amabilitate și râgâie supărare. Buze bosumflate, sprâncene încruntate, voci sparte – e tot ce ne rămâne. Și plouă.

Turnul nostru de fildeș e hotelul Royal Park. Good morning, Sir. Good morning, Madame. Personalul e antrenat să zâmbească 24 de ore la rând. Ne ridicăm în lift cu un chelner, care urcă la 5 cu un set de pahare. Petrecere? Yes! Pe acoperiș? Yes! Chikunguniya? Yes! Și zâmbește.

Cu chikunguniya nu e de râs. E un țânțar cu picioarele vărgate, care atacă ziua, mișelește. În Dhaka e epidemie. Febră și dureri sfâșietoare la încheieturi. Copiii și persoanele în etate sunt în grupa de risc, au existat și decese. Ne dăm cu spray care conține esență de eucalipt, mentă și citronella și pielea arde toată, dar mai bine așa decât altfel.

Echipa locală – amorțită, anemică. Procesul de pilotare în ministere nu s-a mișcat un centimetru de când am plecat. Bineînțeles, a fost ramadanul. Bineînțeles, a fost Eidul. Încercăm să pompăm sânge proaspăt în coechipieri, să apăsăm pe simțul vinovăției, dar reacția e vlăguită. În cele din urmă, facem noi ceea ce n-au făcut ei. Scoatem o versiune curată a politicii în domeniul sănătății și mergem să o discutăm la minister.

Milimetru cu milimetru, Asad, secretarul de la sănătate, împinge cana cu ceai pe masa de birou. Nu se aude nici „pâs”. Ne zice că va trebui să așteptăm să vină și ceilalți membri ai grupului de lucru. E un tip flegmatic, secretarul nostru. Foarte inteligent. Ne conduce cineva în sala de ședințe unde aerul e sufocant căci nu e decât un singur venitilator. Sala e ticsită cu niște cutii uriașe, abia dacă reușim să ne strecurăm la masă. Întrebăm ce-i în ele. Postere. Despre chikunguniya. Peste jumătate de oră sosește Asad cu trei doamne de la minister.

—Dar aici nu ai cu ce respira, remarcă el…

Remarca atârnă câteva minute în aer după care ni se dă de înțeles că vom coborî totuși la dânsul în birou. În sfârșit, iată-ne instalați.

Gulshat (cea mai tânără dintre cele trei doamne) ia proiectul politicii și începe să silabisească. Suntem contrariați, dar colega noastră din proiect ne asigură că acesta e modus operandi în toate ministerele. Membrii grupului de lucru dau ochii peste cap în încercarea de a descifra sensul celor auzite. Ne întrebăm dacă nu dorm. Ne întrebăm peste câte zile vom ajunge la pagina douăzeci. Rehana (care e mai sus în funcție decât Gulshat, dar mai joasă decât Zakia) înțelege că așa nu merge și preia lectura publică. Cu o voce sigură parcurge textul. Ne oprim la formulările care trezesc dubii, cineva sugerează pe loc varianta potrivită și avansăm destul de repede. Se vede că atât Rehana, cât și Zakia sunt în temă, cunosc subiectul la perfecție – cifre, protocoale, regulamente. Într-o oră, o scoatem la capăt cu definiția problemei. Secretarul ne sugerează să facem o pauză pentru prânz, dar nimeni nu are chef să întrerupă procesul. Peste încă o oră și jumătate suntem la liman, cu opțiunile de politici discutate și agreate. Deci e posibil!

Luăm masa la repezeală căci suntem așteptați la celălalt minister, al comerțului.

În stradă, apa e până la genunchi. Ministerul e după colț, dar e imposibil să te deplasezi pe jos. Cu mașina ne ia mai mult timp, dar cel puțin ajungem uscați. Hamid oprește în fața unei scări, urcăm la etaj căci în curtea Guvernului situația nu e diferită decât cea din stradă. În sfârșit, Obayed ne întâmpină radios, la el în birou. Cineva se ocupă de ceai. Un vizitator ne urează de bine ați venit în Bangladesh și iese înainte ca să reușim să-i spunem că suntem deja de doi ani în țară. Dar în fine, îi informăm pe secretar că ne-am împotmolit, solicitarea de a aloca terenuri agricole în mărime de 100 mii hectare e tâmpită, căci e vorba de capacitatea de absorbție, etc. You can unknow, what you know, ne lămurește secretarul, căci situația pe teren e și mai și. Solicitatea vine din partea latifundiarilor și el e primul care i se va opune, dar altă chestie cultivatorii, aici da – se poate de conceput o variantă de pilotare, poate pe 10 mii hectare. Și ne vorbește despre Coreea unde n-au auzit de Dumnezeu și, cu toate astea, sunt oameni ca și noi, muncesc, fac copii, au speranțe, necazuri, mor… În sensul că a cunoaște nu e totul,  se poate și fără cunoaștere dacă altfel nu e posibil.

Principalul e că știm ce avem de făcut, Obayed nu e genul ezitant. I-am comunicat datele problemei și am agreat, de principiu, opțiunile de soluționare a ei. În zilele următoare am muncit asupra documentului și lucrurile au prins contur.

Altă treabă la ministerul mediului. Colegul nostru din echipă e olandezul zburător. Azi aici, mâine în Mumbai. În minister au și uitat de pilotare. Merge să reconfirme tematica politicii la secretar. Când merge? Mâine. Și mâine ce? Tot mâine. Așa o săptămână. Primesc fișa de timp, văd acolo indicat proiectul modificat al politicii. Pe bune? Și noi de ce nu-l avem la mână? Îi cer să ni-l transmită de urgență și dacă nu-l are, să șteargă linia respectivă din fișa de timp. Acum să vezi tu supărare. Scandal. Cum am îndrăznit să mă îndoiesc de onestitatea lui! Nimeni n-are dreptul să chestioneze integritatea coechipierului. Aparent nici eu, chiar dacă trebuie să-i autorizez fișa de timp prin semnătură. Pe sfârșitul mesajului aflu că-și dă demisia. Demisia? Fiindcă i-am cerut să facă o corectură pe fișa de timp?

Am aflat mai târziu că nu e primul caz. Bengalezii, dacă-i prinzi trișând, o să jure că doi și cu doi fac cinci și au să insiste să ți-l iei pe patru înapoi. Cu dihania din adâncuri nu te pui. Transpiri, amețești, ai dureri de cap, de inimă… Dar nu e chip să te împaci cu patru. Eventual renunți. You can unknow, what you know. Ce-o fi, o fi…

În weekend am mers să-l vizităm pe Abdus Shakoor, un mare pictor din Bangladesh, cunoscut și în alte părți ale lumii. Am avut noroc să primim invitația maestrului. Ni s-a pus pata să cumpărăm câteva tablouri mici dintr-o galerie din Banani și a fost sugestia managerului să mergem acasă la pictor, la un ceai. Candid, vertical – artistul ne-a primit în camera de oaspeți, în egală măsură atelier de lucru, la un low talking. I-am cunoscut opera cu doi ani în urmă, când am mers să-i vedem expoziția lui din Muzeul de Arte Plastice, în Dhanmondi. Atunci ne-am gândit cât de minunat ar fi să-i vedem atelierul. Și acum, cu doi ani mai târziu, iată-ne în casa maestrului. Incredibil.

Am vorbit un pic despre Van Gogh. În special despre cazul cu urechea. Un pic despre Gauguin, mai aproape de tropice. Un pic despre Picasso. Shakoor ne-a întrebat despre pictorii din Moldova. I-am zis de Zbârnea. L-am menționat pe Mudrea, deși eram cu gândul la Țăruș. Artă abstractă. Shakoor și-a adus aminte de o graficiană din România, a cunoscut-o demult, nu mai știa cum o cheamă.  Am vorbit despre peștele hilșa din Bangladesh. Low talking. Peștele urcă pe Gange să depună icre. Exact ca somonul. În picturile lui Shakoor sunt pești. Păsări. Păsări și domnițe. Păsări, domnițe și versuri scrise în devanagari. Artistul a schimbat câteva stiluri, cel actual e probabil ultimul, a menționat dânsul cu oarecare tristețe în glas.

A fost greu să alegem. Dar am ales. Din admirație pentru omul căruia îi reușește să învingă în lupta cu dihania din adâncuri. Nu e de invidiat soarta lui? Să faci frumos, acolo unde e puțin. Să-l cultivi. Să-l protejezi. Și peste douăzeci sau cincizeci de ani când tablourile lui o să prindă rădăcini în casele noastre, o să privim înapoi și ce-o să zicem? Că am luptat și noi, pe alte câmpuri de bătălie…

Tags: , , ,

May 7, 2017 Off

Kalu și Pappu

By in călătorii, india

„Dar merită oare?” ne întrebam noi, în timp ce jeepul (indienii spun zip) ne scutura vehement pe drumurile de țară din vestul Rajastanului. În călătorie nu știi niciodată cu certitudine ce te așteaptă, cu atât mai puțin în India. La o adică, certitudinea e o noțiune atât de străină de esența călătoriei încât e musai să o abandonezi înainte de plecare. Anume că incertitudinea este cea care cuprinde posibilitatea unei descoperii, a unei revelații, a unei schimbări. Nu cauți revelația stând acasă în fața televizorului. Maximum la ce te poți aștepta, tolănit pe canapea, este să fii informat, dar chiar și în acest caz, nu din prima sursă. Bineînțes, pe drum poate fi și nasol. Ajuns la destinație, poți descoperi, bunăoară, că Tajul negru nu există, dar până și experiența negativă e o experiență, în timp ce tolănitul pe canapea nu e.

Respectiv, cu pletele în vânt și mânile încleștate în carcasa jeepului, ne apropiam de satul de la marginea deșertului Thar, unde urma să urcăm pe cămile și să mergem în adâncul lui. „Ce-o fi, o fi” era concluzia noastră. Pe drum, ne-am oprit la Osian, unde am urcat și am coborât scările unui templu fără să pricepem mare lucru căci templul era îmbrăcat în schele. Evident, acest aspect era irelevant pentru pelerini – zeii sunt deschiși pentru ofrande șapte zile pe săptămână, fără pauze tehnice.

Cămilele noastre, una blondă pe nume Kalu și cealaltă mai brunețică pe nume Pappu, ne așteptau impasibile la intrarea în sat. Stăteau așezate și rugumau mâncarea pe care au înfulecat-o la prânz. Ghidul nostru era un băietan simpatic pe nume Oma. Eu am încălecat-o pe Kalu, iar prietena mea și Oma s-au urcat pe Pappu. Ca să se ridice cămila în picioare, trebuie să te lași puțin pe spate, rezemându-te de cocoașa ei. Pe Oma cămila îl înțelegea și din privire. Deci, iată-ne încălecați, Pappu în față, eu și Kalu în spate, mergând agale prin deșertul Thar.

Pappu era cea nărăvașă. Nu-i scăpa un scaiete pe drum, iar când ajungeam la bifurcație, cămila o lua în mod automat spre sat. Oma avea grijă să îndrepte cămila pe drumul cel bun. O făcea cu blândețe, căci tot el le-a educat. Mă rog, educat e un fel de-a spune, căci Pappu nu se sinchisea să tragă câte o bășinuță (bine că eram în pustiu!) marcând fiecare kilometru cu o gogoașă vierzuie care se asorta de minune cu nisipul roșietic. Mie acest proces îmi era cât se poate de vizibil, căci în mare parte eu asta aveam în vizor – coada lui Pappu. Ce făcea Kalu, idee nu aveam, dar era o cămilă cuminte, cu ochi mari și înlăcrimați parcă.

—Oma, tu nu te plictisești în pustiu? N-ai vrea, bunăoară, să trăiești în oraș? îl întrebă prietena mea.

—Mă plictisesc uneori, dar ce să fac eu la oraș?

—Păi să vezi lumea, de exemplu. Nu ești curios cum e în Delhi?

—Aici poate că mă plictisesc, dar dacă mă duc în Delhi – mor…

Drumul era plăcut, bătea un vânt ușurel și soarele se afla în chindii. Unica problemă erau șlapii care-mi lunecau de pe picioare. Ca să nu-i pierd, i-am scos și i-am băgat în traistă. Era mult mai bine desculț. Da, și asta, să fiu atent când Kalu cobora de pe vreo dună. Pășea apăsat și trebuia să mă las pe spate ca să nu pierd echilibrul. Dar nici nu tare de tot, să nu-i dau idei cămilei că aș vrea să cobor. În rest, n-aveam nicio grijă. Mă legănam în ritmul cămilei și ascultam conversația celor din față. Prietena mea îl descosea pe Oma cu privire la dieta din pustiu.

—Și nu ți-i curios cum e carnea la gust?

—Dacă mănânc carne – mor.

—Dar lapte?

—Laptele-i foarte bun. Pentru lapte nu trebuie să ucizi animalul.

—Dar ouă?

—Ouă niciodată.

—Dar nu ucizi găina ca să-i iai oul?

—Și chestia aia înăuntru ce e? Nu e o pasăre mică?

—Dar pește?

—Ce-i aia?

—Pește, Oma! Cum, nu știi ce-i un pește? Trăiește în apă.

—Piatră?

Oma nu mânca nici pește. Habar nu avea cum e la gust și nu era curios să afle. Treceam pe lângă un grup de case. Rotunde, văruite, cu acoperiș din paie. O fetișcană trebăluia prin ogradă. Oma i-a cerut o cană cu apă. Tânăra i-a adus apă într-un vas de aramă și Oma a băut cu nesaț. După care Oma i-a mai cerut o cană cu apă. Au schimbat câteva vorbe în hindi. Era atâta naturalețe în gesturile lor. Să ceri apă în pustiu și să ți se ofere. Să bei până ce-ți potolești setea. Să schimbi câteva vorbe…

—Și dacă se întâmplă ceva în pustiu, la cine apelezi?

—Ce să se întâmple?

—Știu eu, dacă te mușcă un șarpe bunăoară?

—Odată m-a mușcat o cobră. Dar tatăl meu se pricepe la descântece. S-a rugat la Dumnezeu și a suflat peste rană. În cinci minute mi-a și trecut.

—Ei hai…

—Dacă zic!

—Vrei să spui că nu ai luat niciun medicament și ți-a trecut așa pur și simplu?

—Nu pur și simplu. Taică-miu s-a rugat la Dumnezeu.

Prietena mea era în continuare sceptică.

—Tu îl cunoști pe Dumnezeu? Oma ridică degetul arătător spre cer.

—Desigur că-l cunosc pe Dumnezeu, răspunse prietena mea de parcă de când lumea și pământul toți moldovenii îl cunosc personal pe Dumnezeu. Că nu doar indienii au acces?!

Ce-i interesant e că și indienii, în pofida faptului că-s considerați politeiști, vorbesc despre Dumnezeu ca și cum ar fi o singură ființă. Multe zeități, dar toate sunt manifestări ale unui singur zeu. În esență, e vorba despre același principiu ca și în cazul Sfintei Treimi. Trei sunt unul și unul e trei. Atâta doar că aici se numără cu miile. Să discuți despre Dumnezeu în deșert, călare pe cămile, cu un băiat de paisprezece ani pe care aceste ființe umile și utile îl înțeleg, e o chestie. Are ceva supranatural, de parcă această conversație a început cu multe secole în urmă și nu neapărat în acest loc. Și uite că acum, aici, vorbim despre Dumnezeu. Pe care desigur că-l cunoaștem, chiar dacă prietena mea și cu mine nu suntem pregătiți să credem că Cel de Sus se preocupă de mușcăturile de cobră.

La o oarecare distanță de noi, alergau niște antilope sfioase. Observându-ne, înmărmureau brusc încercând să aprecieze riscurile aferente acestei întâlniri neprevăzute. Dincoace se plimbau niște păuni. Soarele, roșu la față, întârzia deasupra unei dune.

Nici n-am băgat de seamă că plimbarea noastră prin deșert se încheia aici. În ograda păstorului ne așteptau două lavițe, întinse sub cerul liber. Pe cea de-a treia, sub o tufă de bougainvillea se odihnea un bătrânel, îmbrăcat în dhoti și cu turban alb pe cap. Era bunelul lui Oma.

Namaste, l-am salutat după ce am coborât de pe cămile.

Namaste, a zâmbit bătrânul împreunându-și palmele la piept.

Șoferul jeepului ne-a adus câte un pahar de ceai masala. Simțeam un tremur în genunchi, dar totul era prea frumos ca să-l băgăm în seamă. Oma a scos șeile de pe cămile și le-a condus la culcare în timp ce maică-sa ne pregătea cina. Sorbind din ceai, am urcat pe o colină să privim cum soarele dispare după orizont. După ce am terminat ceaiul, Oma ne-a poftit în casă. Mâncare simplă, dar foarte gustoasă. Cartofi. Orez. Curry. Chapati. L-am invitat pe Oma să mănânce împreună cu noi.

—A, nu. Mai întâi oaspeții.

Mâncarea era servită la podea, într-un fel de patio multifuncțional care era și templu, și cameră de zi, și dormitor. „Ce frumos”, ne-am gândit noi „să fii în casă și în același timp să dormi sub cerul înstelat.” În sezonul ploios, care în deșertul Thar nu durează prea mult, familia se strânge sub streașina casei.

După ce am terminat cina, am urcat în jeep și ne-am întors în Jodhpur. A doua zi am plecat din Jodhpur spre Delhi. Am stat o noapte la Delhi și apoi am venit acasă.

Tags: , , , ,

May 4, 2017 Off

Jodhpur Blues

By in călătorii, india

Pe durata întregului traseu Jaipur-Jodhpur, KP a fost băiat cuminte. Ne-am oprit o singură dată. Localul Midway Café era la exact in the middle of nowhere și servea doar nes. Dar era ok. Sunt momente când până și nesul trece drept o cafea decentă. La o măsuță cu două scaune în fața șoselei. Cu un peisaj care putea fi de oriunde. Texas. Sau Mauritania. Dar eram în India. Și Jodhpur era la 130 km…

—Very congested street, a oftat KP în timp ce ne apropiam de orașul vechi.

L-am convins să încerce prin altă parte. Într-adevăr, traficul era impenetrabil. Am ieșit la strada principală și am încercat o scurtătură. De data asta în oftatul lui KP se auzea o nuanță de iritare, inhibată din răsputeri în speranța unui bacșiș. În scurt timp eram blocați din toate părțile. Nu puteam înainta, dar nici nu puteam face cale întoarsă. Ne aflam pe o stradelă îngustă unde circulația, și așa nu ușoară, era obstrucționată de un șir de motociclete parcate în șanț. În fața noastră, încerca să-și croiască drum un tuc-tuc nerăbdător.

—Very congested street, a oftat KP pentru a treia oară în sensul de „e timpul să vă achitați și s-o pișcați din loc”.

Un tip decent până la urmă, acest KP, a cărui oftat nu se pune la socoteală, căci problema lui era mai mare decât a noastră. Cu chiu cu vai tuc-tucul s-a strecurat pe alături. Noi am ieșit din mașină, ne-am aburcat backpackurile în spate, am luat covoarele mogule în mână și ne-am luat rămas bun de la șofer. De aici încolo suntem din capul nostru în această lume albastră.

Am găsit destul de repede foișorul nostru – Juna Mahal, un haveli de câteva secole, cel mai frumos din orașul vechi. Odaia noastră de la etajul trei se numea Lord Ganesha. După ce am stat în trei odăi cu numărul 1 și două cu numărul 37, iată-ne într-o odaie personalizată. Ușa se deschidea cu lăcata, dinăuntru se trăgea zăvorul – ca pe timpuri. Bărbatul de la recepție, un tip cu bărbuță spaniolă, care se bâlbâia teribil atunci când îl copleșeau emoțiile, ni le-a prezentat pe vecinele noastre – trei țestoase minunate pe care le hrănea odată pe săptămână cu castraveți. Când să facem cunoștință, țestoasele s-au retras subit în carapace, pretinzând că-s niște cutiuțe de bijuterii. Abia peste câteva minute s-au lăsat ademenite de castraveții delicioși. Și unde fac „Hanț!” cu ciocul lor acvilin. Care maniere, soro, dac-avem castraveți la cină!

—Cele mai frumoase rah… rah… rah… sărituri se văd de la terasa de pe acoperișul hohotelului, ne-a informat bărbatul cu bărbuță.

Felul în care se bâlbâia era extrem de captivant. Dacă se opintea la vreun cuvânt, închidea strâns ochii și restul frazei îi țâșnea ca un strănut. Cu toate astea, nu l-am observat niciodată să se bâlbâie când vorbea în hindi. În plus, era mereu cu zâmbetul pe buze, gata să ajute cu orice și, cu cât mai năstrușnice erau ideile noastre, cu atât mai bine. Seara, bunăoară s-a arătat foarte interesat să ne facă rost de o sticlă de vin (tot Sula, doar că un Sauvignon Blanc de astă dată) ca să-l savurăm pe terasa din fața odăii. Sigur, puteam să ne ridicăm și la cea de pe acoperiș, dar parcă nu ne lăsa inima să ne despărțim de cuibușorul nostru. La terasă erau două scaune, dar, ca să vezi, nu era masă. Întreprinzător, bărbatul a scos un fotoliu din odaia noastră și l-a pus alături.

—Dacă vreți e sssscaun, dacă vreți e masă, a zis. —Local style. Hehe.

Dimineața ne-am ridicat pe acoperiș să vedem (a câta oară?) această minune – răsăritul. De parcă și așa nu era suficient de frumos. Un labirint albastru din scărițe și ușițe. Maimuțe pe acoperiș care înțepeneau cucernic la cântarea muezinului, căci da, erau și vreo două moschei undeva prin cartier. Soarele s-a atins mai întâi de fortăreața de pe vârful colinei. Apoi a zăbovit pe cupola albă al unui templu hinduist. În cele din urmă a coborât în cartierul albastru. Și noi din urma lui, tiptil.

Orașul vechi începea să se dezmorțească. Am traversat o piață de zarzavaturi și-am rătăcit bucuroși pe ulicioarele albastre. Trecătorii zâmbeau prietenos fără să ne ia pe sus cu sfaturi și servicii nesolicitate. Din pură întâmplare am dat de templul al cărui cupolă o admirasem ceva mai devreme. Am lăsat șlapii la intrare și am intrat să vedem dacă Vishnu e acasă. Un bărbat împrăștia orez pe podeaua de marmoră. Niște femei luau apă din agheazmatar și stropeau pe jos. Altele s-au cuibărit sub colonadă și îngânau imnuri religioase. Pe pereții templului erau pictate isprăvile lui Vishnu. Lângă perete – o scară.

Așa și nu am înțeles dacă zeul era acasă, dar un lucru a devenit cert: era așteptat. Am simțit atunci un soi de respect pentru această religie longevivă care a rămas aceiași încă de pe timpurile antichității. Dacă nu punem la socoteală triburile din junglă, doar evreii și indienii am manifestat asemenea reziliență. Budismul, creștinismul, islamul – sunt tinerele în comparație cu religia ebraică și hinduismul. Ca să înțelegi această perspectivă, imaginează-ți grecul care s-ar prosterna și astăzi în templul Afroditei. Închipuie-ți un islandez ascultând cum Thor lovește cu ciocanul printre nori. Nu există așa ceva astăzi. Pe când Brahma, Vishnu, Shiva & Co. trăiesc bine-mersi.

Ceva mai târziu am intrat într-un magazin de antichități din apropierea turnului cu ceas. Anticarul, din păcate, era un băiat de oraș, iscusit în a spune brașoave. În ceea ce privește istoria – slăbuț. I-am arătat cu degetul o mască și l-am întrebat dacă-i indiană.

—O da, e indiană și încă-i foarte veche.

—Dar eu îți spun precis că e adusă din Indonezia. Am una identică în colecție.

—Și ce dacă? s-a înfofolit băiatul. Acum în India suntem, deci e indiană.

Ne-a amuzat logica tânărului anticar. Într-adevăr, eram în India. La ce altceva să te aștepți?

În Jodhpur înțelegi cu ușurință de ce celor din partea locului nu le vine să plece, iar cei care vin să viziteze orașul se încăpățânează să rămână. Nuanțele de albastru – toate pe care ți le poți imagina – te hipnotizează. Unde și unde se strecoară câte un galben și un roz, doar așa, în șagă, ca niște excepții care confirmă regula. Nu aveam chef de fortărețe și palate, vroiam să facem asta de dimineață până-n seară – să hoinărim până ce picioarele se întrebau nedumirite dacă avem sau nu soviste. Și noi, având-o, le scuteam la vreo terasă cu grădină, dar nu pentru multă vreme. O cafea, o răcoritoare și albastrul ne chema din nou.

Două nopți, trei zile. Au trecut ca un vis.

Însă înainte de a ne trezi din visare am mai avut parte de o experiență grozavă. Am mers în deșert și am băut ceai. Aproape ca la Paul Bawles. Atâta doar că deșertul nostru se numea Thar. Dar asta e cu totul altă poveste.

Tags: , ,

May 2, 2017 Off

La vie en rose

By in călătorii, india

Diferențele dintre Ramu, șoferul care ne-a adus de la Khajuraho la Agra și KP, cel care urma să ne însoțească de acum încolo, erau atât de mici încât deseori mă prindeam asupra gândului că e aceiași persoană. Aceiași mustăcioară șireată, părul lins, cămașă albastră cu mâneca scurtă. Și totuși, cum poți să zici despre om că-i identic cu altul? Precis că are altă nevastă, alte progenituri, alt traseu de viață. Și poftim, același rezultat! Avea până și un Maruti Suzuki identic cu al lui Ramu. Bine că pe ăsta scria cu litere de-o șchioapă: TOURISM. Un semn distinctiv, cum n-ai da.

În călătoriile obișnuite cum ar fi cele prin Europa, de exemplu, e vorba doar de tine, partenera sau partenerul tău sau, eventual, gașca de drum. În India, în schimb, există întotdeauna această persoană terță – șoferul, care îți invadează spațiul privat și schimbă oarecum dinamica de grup. Când să taci, când să vorbești. Și ce să spui, la urma urmei? Al  nostru e servil, dar e pus pe șotii. Se cereau niște reguli.

—KP, hai să facem o înțelegere. Ne duci acolo unde vrem noi și la ora la care îți zicem. ‘Nțeles?

Ca minimum, KP era extrem de punctual. Dacă ziceam 8 dimineața, la 8 îl vedeai cum și-l parchează pe Maruti Suzuki la poarta hotelului. Cu toate astea, când i-am sugerat să oprească la o benzinărie pe ruta Agra – Jaipur ca să mergem și noi în locul unde până și maharajahii merg pe jos, KP a cotit-o spre un restaurant fițos.

—Ce faci KP? Asta ne-a fost înțelegerea? Parcă am zis, fără restaurante.

—Dacă vreți – luați masa, dacă nu – nu…

—Lasă inițiativa KP. Pun pareu că și benzinăriile au veceu…

Ne-am oprit la un IndianOil. A mers și KP la toaletă, presupun – ca să se convingă. Peste o oră și ceva intram deja în oraș:

—Welcome to Jaipur, a mormăit KP.

Prietena mea porni GPS-ul.

—Vezi că ne duce pe drum greșit.

Nu-mi venea să cred. Parcă ai vorbi cu pereții.

—KP, tu știi unde e hotelul?

—Cum se numește?

Hotelul nostru se numea Umaid Mahal. Nu că i-am fi ținut numele în secret. Culmea culmilor, KP a cotit spre Umaid Bhawan.

—KP, fii atent. Noi cunoaștem your country system. Nu ne-am născut ieri, locuim în Bangladesh și știm totul despre comisioane și mișmașuri. Ei și, să zicem, ne duci tu la un restaurant fițos și consumația ne costă două mii de rupii. Și tu ai un zece procente. Mare câștig? Nu e mai rațional să faci cum îți cerem și dacă suntem mulțumiți, ai un bacșiș din partea noastră, mai generos decât ceea ce primești de la mușteriii tăi. Păi și-atunci care-i buba?

KP tace mâlc, urmează instrucțiunile din GPS. Peste zece minute, ca și cum învârtelile nu erau despre el:

—Welcome to your hotel.

***

La patru treizeci am ieșit să tragem o raită cu mașina. L-am rugat pe KP să ne lase lângă Hawa Mahal și să vină după noi peste o oră. Jaipur e un oraș unical. Bulevarde late, în stil european. Parterul ca regulă e ocupat de comercianți de tot soiul, în schimb la etaj, pe ici pe colo vezi câte o terasă la care localnicii citesc ziare, sorbind din ceaiurilor lor condimentate. Obloane la geamuri – pe alb sau vernil. Culoarea trandafirie – citise prietena de pe net – se datorează vizitei oficiale a principelui Edward al VII-a în 1836 când toate edificiile au fost vopsite în roz la porunca maharajahului. Rozul pal, de piersică, s-a prins. Hawa Mahal, bunăoară, sau cum i se mai zice în popor – Palatul Vânturilor, e o un gigantică orgă trandafirie, amplasată sub cerul liber. În așteptarea sfântului Bach.

Cele mai tranșante sunt curțile interioare. Adevărate palate, chiar dacă veacurile și-au lăsat pecetea. Într-o astfel de curte niște copii jucau badminton că tătăl lor. Aparent, casa le aparținea. Altcineva demult ar fi improvizat o pensiune într-un loc cu asemenea potențial, dar nu, ei jucau badminton fără să le pese de nimic. Era ceva în asta, ceva care nu se lega în niciun fel cu secolul în care trăim. Nici urmă de Putin și Donald Trump. Nici urmă de gadgeturi de ultimă generație și războaie mediatice. Doar badminton. Nu-i lucrul ăsta minunat? Am mai intrat în câteva curți de acest fel. Într-una se afla biblioteca. În alta – un templu. Nu rău, nu rău. Din păcate, totul într-o fugă, căci nu vroiam să ratăm întâlnirea cu KP, care trebuia să ne aducă seara la hotel.

—Welcome to your hotel. Again.

Am stabilit să ieșim a doua zi la opt ca să mergem la Fortul Amber, la câțiva kilometri de Jaipur. Ziceam noi că toate forturile din India arată la fel, dar uite că ăsta a fost diferit. Mai întâi de toate că se afla pe o colină, pe malul unui lac. Un stol de egreți tocmai își lua zborul în timp ce noi ne apropiam. O caravană de elefanți, încărcați cu turiști, urca spre poarta principală. Noi am înconjurat dealul și am parcat în spate, într-un loc unde un tribul lui Hanuman se ocupa de chestiuni administrative.

Pe interior – un adevărat Versaille. Grădinarii se pare se pricepeau bine la geometrie. Și nu numai la ea. Mai pune și optica, căci Shish Mahal sau Palatul Oglinzilor tot aici e. Urcam niște scări,  coboram… alt univers. O desfătare. „De-am mai găsi și o cafea în general aș fi pe culmile fericirii” zisei și, ca să vezi, căutând veceul am dat de cafeneaua Coffee Day care ocupa o aripă mai dosită a fortului. Minune, nu altceva!

Pe colinile din preajma orașului păunii trăiesc în sălbăticie. Nu-mi închipuiam că acești generali de salon știu să zboare. Sau, mă rog, ce fac ei acolo – sărituri în lungime? Căci se opintesc sărmanii, bătând iute din aripi, după care cad ca o torpilă la vreo zece metri distanță. Buf! se aud generalii în tufiș. Să ne facem că n-am auzit.

Seara am urcat la o altă fortăreață, Nahargarh, de pe care cică orașul se vede ca-n palmă. Ne-am așteptat la o invazie roz, dar din păcate, ori fortul era prea sus, ori orașul prea mare. Partea veche, cea trandafirie, abia dacă o intuiai. Am urcat pe un turn și am stat acolo la taifas în așteptarea asfințitului. Punându-le pe toate la un loc, reieșea că tocmai petrecusem cea mai frumoasă zi din epopea noastră indiană.

—Mai stăm? întrebă prietena mea.

Și eu care eram întors cu spatele la soare, am privit în urmă și-am sărit ca ars:

—S-a dus deja. Hai să mergem.

Două nopți petrecute la Jaipur e prea puțin. E un oraș cu caracter. Gândește-te: Cairo sau Marrakech? Cafegii, bazar, grădini secrete. Și totul trandafiriu. O viață ca-n poveste, en rose. Dar fie și-așa. Următoarea destinație e pe albastru. Mai e puțin și se isprăvește aventura noastră. Deci mâine din nou la drum, da?

Tags: , ,

May 1, 2017 Off

În căutarea Tajului Negru

By in călătorii, india

Cea de-a doua soție a lui Shah Jahan, Mumtaz Mahal a murit la 38 de ani după ce l-a născut pe al paisprezecelea copil. În memoria ei, regele a demarat construcția unui mauzoleu pe care l-a numit Taj Mahal. Aceste evenimente s-au întâmplat în 1631. Vreme de douăzeci și doi de ani, Shah Jahan a trăit în lumea amintirilor. Amintirile se solidificau și se transformau în marmoră albă. Iar când Tajul a fost terminat regelui nu i-a mai rămas nicio amintire. Răvășit, el a poruncit construcția unui mauzoleu negru, geamăn cu Taj Mahal, pe celălalt mal al râului Yamuna. Ideea era ca și după moarte, o căsuță de amintiri să o alimenteze pe cealaltă.

Am aflat despre Tajul negru dintr-un documentar pe care l-am vizionat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Eram sigur că celălalt Taj e tot atât de real ca și primul. Eram sigur pentru că-l văzusem în imagini și m-am ambiționat să-l arăt prietenei mele. Îmi închipuiam că e pe undeva prin preajmă. Poate că-i mic și-i abandonat. Atâta doar că Tajul negru așa și a rămas pe hârtie – un testament trădat, sortit uitării. Succesorul la tron al lui Shah Jahan, fiul său Aurangzeb, a fost mai pragmatic din fire. El s-a autoproclamat rege și l-a închis pe taică-su în Fortul Agra. Partea bună e că din Fortul Agra, Taj Mahalul se vede ca-n palmă.

Drumul din Khajuraho la Agra a fost destul de plăcut. Ramu s-a dovedit a fi un șofer foarte serios. Intervențiile lui erau rare și la temă. Ne-a atras atenția asupra unor monumente care ne-au lăsat cu gurile căscate. De exemplu cele de la Datia. Pur și simplu uluitoare. Când am închis gurile ele deja erau în spatele nostru. La prânz am mers pe mâna lui Ramu și am mâncat într-un palat butaforic. În schimb Ramu nu a mers pe mâna noastră și am ratat ocazia să facem un popas la Gwalior. Poate pur și simplu nu a vrut să ne trezească. Plus că ne-a picat bine să ajungem devreme în Agra. O altă chestie pe care am rezolvat-o din mers, tot prin Ramu, a fost că ne-am găsit șofer pentru restul călătoriei. Întâmplător sau nu, socrul lui Ramu avea o agenție la Agra care oferea astfel de servicii. Șoferul urma să rămână la dispoziția noastră până la Jodhpur de unde noi intenționam să ne întoarcem la Delhi cu trenul.

La chindii deja intram în oraș. Aveam rezervare la pensiunea Coral Court, la câțiva pași de intrarea la Taj Mahal. Tipic pentru India, lângă Coral Court mai era și un Coral Tree, dar am avut noroc căci distanța dintre cele două era de doar 30 de metri. Imediat ce-am intrat, Suraj, amfitrionul nostru, ne-a oferit o băutură răcoritoare. Cu gesturi elegante a început să ne treacă în registru:

—Și de câtă vreme stați în India?

Fiecare hotel din India are câte un catastif în care se introduce toată informația despre oaspeți. Că e mare sau e mic hotelul, registrul e la fel de gros și nu se limitează la informațiile de contact. Îi interesează totul. Din ce oraș vii, în ce oraș pleci. Pe unde ai intrat, pe unde ai de gând să ieși. Și mai ales când. Sperăm că informația asta e analizată ulterior de un suspus care, cu egală meticulozitate, o transcrie într-un registru electronic din care țâșnește în mod automat orarul optimizat al trenurilor. Însă modul în care această procedură birocratică e realizată de Suraj, emană o considerațiune maximă față de bietul călător. „Treaba voastră e să vă relaxați, treaba noastră e să ne facem munca” pare să sugereze întreaga ținută a lui Suraj.

O pasăre rară pentru sub-continent, acest Suraj. Înalt, lat în spete, cu trăsături fine și o coamă ca de leu. „Arată ca un rege” ar zice un personaj de-al lui Naipaul. După ce a aflat că lucrăm pentru guvernul din Bangladesh a ținut să ne-o prezinte pe nevastă-sa – Meena, care desigur că a fost încâtată să ne cunoască. Suraj s-a oferit să ne trimită o sticlă de vin indian în odaie. Marca vinului, să mă scuzați de expresie, s-a dovedit a fi Sula – un Cabernet Shiraz foarte decent. Habar n-aveam că indienii se pricep la vinuri, dar uite că e o industrie în plină ascendență. Am savurat vinul pe terasa adiacentă camerei – teracotă arlechin, vazoane cu flori, inclusiv bugainvillea noastră iubită, o semilună culcată și o frumusețe de rezervor cu apă, identic cu ăla care i-a servit drept reper lui Dev Patel în filmul „Lion”.

Nu era nicio grabă, dar fiindcă tot eram matinali și ne aflam la câțiva metri de Taj, în zorii zilei următoare ne-am prezentat la mauzoleu. Am prins nărav se pare că – un răsărit de soare la Varanasi, unul la Khajuraho și acum, poftim – Taj Mahal.

—Nimic deosebit, constată prietena mea. Arată ca un bibelou gigantic.

—Are totuși ceva… solemn? am încercat să iau apărarea Tajului.

Cuvântul potrivit e „somptuos”. De o eleganță impunătoare și foarte costisitoare. Și totuși nu pot să neg că arată la fel ca bibelourile de marmoră care se vând cu duiumul la tarabele cu suveniruri. Ceva îi lipsește mauzoleului, nu-mi prea îmi dau seama ce. Poate că-i lipsește contextul. În esență, Agra e un oraș banal, murdar și haotic. Și dincoace – Taj! Altceva dacă acest Taj Mahal ar fi fost amplasat într-un oraș care să i se potrivească ca și eleganță, sau, cel puțin, într-un cadru natural virgin. Bunăoară în deșert. Ca și celebrul Koh-i-Noor, Taj Mahal e un diamant fără ramă. Sau poate că-i vorba de faptul că un mauzoleu e realmente o casă care n-a fost niciodată locuită. Palatul e casa regelui. Conacul e casa boierului. Templul e casa zeului. Întotdeauna se cere a fi simțită prezența personajelor. Pe când aici: „Hei, Mumtaz Mahal, ești acasă?”

„Sunt acasă” răspuns o pasăre-rinocer. Își făcuse cuib colțul de sud-est al paradisului. Noi ne-am bucurat de prezența ei și am examinat-o îndeaproape. Ea nu s-a sinchisit de prezența noastră și s-a lăsat examinată. Judecând după penajul gri și aspectul preistoric, era un Ocyceros birostris. Desigur, suratele ei din Malaezia sunt mai făloase, dar e prima pe care am văzut-o în libertate. Și încă unde!

La amiază am înfulecat un sandviș la Costa după care am mers la un magazin de covoare. Sunt țări care se pricep la covoare și țări care nu se pricep. Aici, în sudul continentului ele sunt o raritate. Dar în virtutea dinastiei mogule care s-a aflat la cârma Indiei vreme de câteva secole, Agra a însușit acest meșteșug. Covoarele din Agra și cele din Kașmir au o reputație excelentă. Magazinul în care am intrat era gestionat de doi frați. Mezinul ne-a oferit câte un ceai și a început să-și aștearnă comorile pe jos. Responsabilitatea mea era să aleg și să consiliez. Din start le-am respins pe cele cu ornamente persane. Cele din mătase aveau niște prețuri de mai să-mi țâșnească lacrimile, însă tratativele erau specialitatea prietenei mele. Partea grea venea după ce ne opriserăm la o duzină de covoare din lână. „Prea sus” a remarcat prietena după ce proprietarul a scăzut zece procente din preț. I-a oferit jumătate din sumă la care el a scos un horcăit ambivalent. „Eu vorbesc foarte serios” a insistat prietena mea, sorbind din ceai. „Ne gândim la astea două, numai că acuma depinde de voi”. Frații au organizat un consiliu.

—Suntem de acord, au zis eu după ce s-au sfătuit o vreme, dar avem o mare rugăminte. Când o să plecați din magazin să nu-i spuneți șoferului cu cât le-ați cumpărat. Chestia e că o să ne ceară comision. Dacă întreabă spuneți-i că ați plătit o sută de dolari pe ambele. Că ne mănâncă de vii cu comisioanele lor.

Sistemul indian e de așa natură că din orice chilipir e nevoie să te împarți. O bucățică ție, una – vecinului, încă una – nevestei vecinului. Altfel nu funcționează. Șoferului bunăoară i se plătește pentru faptul că a adus clienți, chiar dacă ideea nu a fost a lui. Chestia asta cu dubla contabilitate ne-a pus în gardă, dar prețul pe care l-am plătit părea să fie unul just. „E un preț corect” ne-a liniștit Suraj când i-am povestit la cină despre achizițiile noastre.

Seara am mers să vedem Fortul Agra, care la drept vorbind seamănă foarte mult cu Fortul Roșu din Delhi. Adevărul în ceea ce privește forturile din India este că dacă ai văzut unul, le-ai și văzut pe toate. Dar cum să spui nu, când e vorba de locul în care marele Shah Jahan a fost ținut în „arest la domiciu” de către fiu-su? La ghișeul pentru turiștii străini un pensionar englez, asediat din toate părțile de așa-numiții „ghizi” era în prag de criză:

—Ce vor oamenii ăștea de la mine? strigă englezul cu glasul celui care strigă în deșert. —Ce, n-au mai văzut un străin?

Noi am mai văzut străini cu nervii la pământ. Cu câteva zile în urmă eram, probabil, și noi la fel. Între timp am învățat lecția: chiar dacă nu știi ce cauți și unde vrei să ajungi, fă-te ca și cum ai ști. Și treci pe-alături fără a-i băga în seamă pe „suflori”. Funcționează negreșit: prada lor sunt inocenții și naivii cărora aceștea le oferă instantaneu o „Introducere în indianistică”.

Și mai e una – nu-i întreba unde se află Tajul negru. Riscul e că o să ți-l arate.

Tags: , , ,