July 16, 2015 2

Ce se mai aude prin Luxemburg?

By in digresiuni

Așa, printre altele. Citeam din Aleksandar Hemon, care, pentru cine încă nu știe, e un scriitor originar din Bosnia stabilit în SUA. Scrie foarte bine. În engleză (tot printre altele). Deci, iată-l în postura de a explica colegilor americani ce-i cu Bosnia – o experiență repetitivă și lamentabilă, deoarece reducea de fiecare dată amploarea unui război abominabil la câteva headlines-uri neesențiale. Întru evitarea discuțiilor la temă, scriitorul ajungea să se prezinte ca fiind din Luxemburg și, chiar așa, cui o să-i vină în cap să întrebe: și ce se mai aude prin Luxemburg?

Acuma – na, noroc de noi că am evitat un genocid, dar la capitolul „Explicații despre Republica Moldova” stăm la fel de penibil. Cu o decadă și ceva în urmă, brandul Republicii Moldova era cel al unei țări despre care nu se știe nimic în afara faptului că e „the poorest in Europe” și e „sandwiched between Romania and Ukraine”. Intrigant, nu-i așa? Într-atât de intrigant, încât face bine la vânzări. La Londra, bunăoară, a fost popular o vreme un joc de societate, trivia quiz, care așa și se numea: Where Is Moldova?  Și noi, moldovenii, aflându-ne în societate, ne scremeam, fiecare în felul său, să vărsăm lumină peste acest mister. Că vorbim româna. Că am fost „eliberați” în 1812 de către Rusia țaristă. Că avem o regiune buclucașă, numită Transnistria, care nu vrea să fie cu noi. Că, în principiu, vrem în UE, dar există nuanțe.

În fond nu e mare lucru. Se poate de explicat, oamenii te cred. Doar că e o chestiune de identitate care ne strânge-n fund. Dacă asta-i imaginea Moldovei în lume, nouă, cetățenilor acestei țări, ne este greu să o depășim. În ochii lumii suntem „mici și săraci, strânși între Romania și Ucraina”. Fiecare din noi. Individual. Și doar în Bangladesh putem să apărem (deși eu cred că era vorba doar de un compliment) drept „înalți, inteligenți și tăcuți”.

Ei bine, de când cu miliardul furat, viețele noastre „după cordon” au devenit mai complicate. Întrebarea „unde e Moldova?” nu mai e relevantă. Toți au auzit de noi, toți sunt la curent. Locul #2 pe mapamond la spargeri. Acuma cine să ne mai creadă că suntem cea mai săracă țară din Europa? Sau că suntem mici? Grație lui Ilan Shor și complicii săi de la guvernare, imaginea în devenire a moldoveanului este „mic, șmecher și mincinos”. Nu-i crede pe greci, chiar și când aduc daruri. Nu-i crede pe moldeveni, mai ales când jură cu mâna pe inimă. O imagine nefastă care ne afectează pe plan extern. Pe fiecare în parte. Individual.

Încerc să mi-i imaginez pe cei cu „pufușor pe botișor” când erau mici. Am avut ocazia să văd cu ochii mei o mostră la o piscină din afara Chișinăului. Puștiul avea mai puțin de 5 ani, dar zbiera din plămâni la maică-sa care-l invita la masă. Nu vezi că eu mă joc??? Nu făcea distincție dintre jucăriile proprii și jucăriile altor copii. Le zbura pe toate laolaltă în bazin și sărea, așa îmbrăcat cum era, după ele, stropindu-i pe toți cei din jur. Nu era chip să-i faci observație căci te trezeai cu vreo două epitete că nu te ducea mintea cum să le asociezi cu imaginea creaturii „nevinovate” care le proclama sus și tare. Băieții mei, impresionați, mă întrebau cu teamă: oare când o să crească mare, o să regrete? Nu cred.

Legătura psiho-socială e următoarea. O societate care acceptă să i se fure miliardul e o societate care acceptă regula de joc conform căreia unul poate să câștige când toți ceilalți pierd. Luați-ne jucăriile numai lăsați-ne în pace. Dacă-i tolerăm, nu înseamnă asta oare că-i și justificăm? Și nu are niciun rost să ne portretizăm drept victime. Suntem complici, asta suntem.

Oi fi eu naiv și sentimental dar m-am antrenat să văd nuanțe. M-am învățat de la Max Friesch, dintr-un pasaj superb: Dintre două coloane dorice, care-ți place mai tare – cea din dreapta sau cea din stânga? Dar sunt identice. Nu și dacă de uiți atent… Iar dacă te uiți totuși mai atent, vezi o altă Moldovă. Peisaje idilice, oameni care muncesc pe câmp, artizanat, levănțică… Pentru mine asta-i masca de oxigen care mă ajută să digerez realitatea. Doar că lumea în care trăim nu prea lasă loc pentru nuanțe. E o lume a etichetelor și a hashtagurilor. Și eticheta cu care ne-a „înzestrat” așa-zisa elită politică este scurtă, clară și cuprinzătoare: #undeimiliardul?

Acuma, cei cu „pufușor pe botișor” negociază ceva pentru binele țării. Nu știu ce reprezintă acel ceva, dar eu sper că ei realizează că ultima poantă, cea cu miliardul, a pus capac proiectului de țară numit „Republica Moldova”. Și că pentru a-l scoate de sub capac nu este suficientă investirea unui guvern de fudulie de genul Gaburici-2. La capitolul încredere suntem în minus. O revenire la formatul negociat în noiembrie a anului precedent și pedepsirea celor vinovați de frauda secolului este minimul necesar nu atât pentru o curățire de imagine (imposibil!), cât pentru a ne plasa în proximitatea punctului zero al credibilității. Dar, coborând cu picioarele pe pământ, mă tem că e la fel cum ai cere vinovatului să-și autoadministreze pedeapsa capitală. Adică capac. De unde și întrebarea: ce se mai aude prin Luxemburg?

Tags: , , , , ,

July 15, 2015 0

Apocalipsa întârzie

By in digresiuni

Moldova 2020. Ies din casă, ceva nu e în regulă. Sau mai bine zis, totul e în regulă ceea ce, evident, nu e în regulă. Nu în Republica Moldova, cel puțin. Dar poate că în 2020, este. Eu deocamdată habar nu am ce an e, parcă mi s-a pus o pată albă în creier. În tot cazul trotuarele-s neobișnuit de drepte, lipsa gheretelor de termopan oferă priveliștea unor spații urbane înghijite, nici o mașină nu stă parcată neregulamentar. Colac peste pupăză, trecătorii sunt bine îmbrăcați, merg, zâmbesc. La colțul străzii o bunicuță îmbrăcată în ie vinde flori de levănțică. Măi să fie, mă gândesc eu, dacă această interjecție rudimentară poate fi numită gând și dau tot o fugă la chioșcul cu ziare. Dați-mi o Săptămâna, zic, amintindu-mi brusc despre anunțurile matrimoniale și frecându-mă la ochiul stâng. Se vinde cu supliment, săptămâna aceasta avem un volum de Bukowski. Cât? Cu supliment e două coroane. Ăă… mă gândesc eu și bag mâna în buzunar. În mod surprinzător  găsesc în buzunar o bancnotă mototolită de 20 coroane. Da’ cu Paulo Coelho nu aveți? întreb așa într-o doară. Ei, cine mai citește Coelho în ziua de azi? răspunse retoric vânzătoarea.

Mă așez pe o bancă din parc, deschid ziarul la ultima pagină. ZIMBRU CÂȘTIGĂ CUPA CAMPIONILOR??? PENTRU AL DOILEA AN CONSECUTIV??? Broboane de sudoare îmi brăzdează fruntea. Am palpitații. Am infarct? Nu. Inspir. Expir. Totul e în regulă. Adulții se plimbă perechi ținându-se de mână. Copiii se joacă cu mingea. Opresc mingea cu piciorul și un pici se apropie să o recupereze. Cum te chiamă, pui de dac? îl întreb. Lars, îmi răspunde puștiul. Fac ochii mari. Lars, și mai cum? Lars Vatamaniuc, zice piciul.

Înțeleg că nu-i de glumă și mă întorc la chioșcul cu ziare. Mai dați-mi și un Jurnal, un Timpul și Moldova Suverană. Mă scarpin puțin la ceafă. Da, și-o cafea și o Komsomolkă. N-o avem decât în daneză, zice vânzătoarea, e OK? Ăa… dau să zic, dar admit că sunt intrigat. O iau așa, ca să mă prostesc. Mă instalez pe canapea, răsfoiesc ziarele. O! ASTĂZI SE ÎMPLINESC 5 ANI DE LA ADERAREA REPUBLICII MOLDOVA LA UNIUNEA BIZANTINĂ. Cu 5 ani în urmă, șeful statului, doamna Apocalipsa Economopoulos-Tomassen a semnat acordul de aderare la uniunea inter-statală a cărei fondatori au fost Grecia și Turcia. Mai departe mă documentez din Wikipedia. Imediat după „decada pierdută” și faimosul Grexit, statul elen a ajuns la o înțelegere epocală cu statul vecin, a cărui perspective de integrare europeană erau atât de efemere încât nici măcar junii turci nu mai credeau în ele. Balcanii, Ucraina, Republica Moldova și Caucazul s-au reorientat pe loc; condițiile de aderare erau mult mai relaxate, iar legăturile istorice cu Constantinopul și-au făcut macazul. În 2018, marii deziluzionați ai Europei – România și Bulgaria, care din consumatori de fonduri europene urmau să devină donatori (România în acea perioadă se bucura de o creștere economică de 25% anual), au suspendat participarea lor la proiectul de la Bruxelles și și-au întors privirile spre marea familie bizantină.

Ceea ce era mai puțin previzibil este că țările membre ale Uniunii Bizantine nu s-au complăcut într-o stare de deznădejde, ci au adoptat un pachet comprehensiv de reforme menite să introducă în Balcani, Anatolia și Caucaz modelul de guvernare scandinav. In a nutshell, era vorba de o creștere a impozitelor însoțită de investiții solide în servicii publice de calitate și o reducere a inmixtiunii statului în activitățile economice. Banca de Economii a fost lichidată fără prea multe ifose. Procurorul danez, proaspăt numit în funcție, a găsit miliardul furat și l-a întors deponenților. Oligarhii au primit din partea statului brățări electronice și sentințe de ispășire a pedepsei în condiții de libertate cu obligațiunea de a munci în favoarea comuității. Ilan Șor a vopsit scaunele stadionului Milsami din Orhei care a trecut în proprietatea fanilor. Le-a vopsit foarte bine, apropos.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Moldovenii și-au zis că ceea ce urmează să schimbe nu sunt doar legile, ci și mentalitatea. Strategia de Dezvoltare Națională s-a întitulat „Din Greci în Varegi”. Ca de obicei, au început de la limbă. Prin referendum național s-a decis ca limbă oficială în Republica Moldova să fie daneza. De rând cu engleza care căpăta statutul de limbă de comunicare interetnică. Norvegiana a fost descalificată din cauza încâlcelii dintre nynorsk and bokmål, în timp ce suedeza suna prea copilărește…

Mi-am terminat cafeaua, deja rece, și mi-am zis în sinea mea: Det er det. Înainte ca să se întâmple ceva bun lucrurile trebuie să o ia razna cu desăvârșire.

Tags: , , ,

June 24, 2015 Off

În Țara Bâtlanilor

By in călătorii, moldova

La nu mai mult de doi kilometri de frontiera cu România, bâtlanii și-au clădit urbea în coroana copacilor din Pădurea Domnească. Nu că le-ar sta în fire, semenii lor obișnuiesc să-și facă cuiburile în stufăriș, dar aici e vorba de prima civilizație de bâtlani care se cuibăresc în copaci. Domnul Vitalie zice că populația lor în acest an a scăzut cu 20% dar n-avem cum să verificăm – orașul de sus e supra-aglomerat, iar terenul de jos, ăsta de-i rezervat pentru mamifere de genul nostru, e minat cu găinaț. Găinațul e toxic – o pată de noroc și poți să-ți iai rămas bun de la haină. Mirosul – ca într-un coteț; bâtlanilor nici că le pasă. Inspecția forestieră iese pe teren cu umbrele de o singură utilizare. „Măi, da ce-i cu gunoiștea asta?” este luat la socoteală colaboratorul științific. Pe jos sunt înșirate o sumedenie de sticle de plastic. „Pardon, nu-i vina noastră. Bâtlanii le culeg din apele Prutului.” Bâtlanii sunt ca un fel de coțofene. Atrași de obiecte bizare, ei se grăbesc să le aducă acasă nevestelor. „Fa, Anică, mai ții minte când ți-am adus inel?” croncăie cavaleros unul de sus. „Câr, câr” îi răspunde Anica, trecută de floarea tinereții, dar cu gâtul la fel de răsucit ca și atunci când era fată de măritat.

Ce-i frumos în Țara Bâtlanilor este că nu există geopolitică. Păsările vin și pleacă fără să le pese de regimul liberalizat de vize. Și nici de indicatorii macroeconomici. Indiferent care-ar fi nivelul PIB-ului din Moldova, câte miliarde nu s-ar fura din sistemul bancar și oricine-ar câștiga alegerile locale la Chișinău, în Țara Bâtlanilor calitatea vieții este inalterabilă. Un paradis. Doar că nu e pentru noi, cei cu pașapoarte albastre sau deja bordo.

Ceva mai devreme, lângă Cheile Butești, Domnul Vitalie ne spunea o legendă despre doi străini care se ascundeau într-o grotă. Localnicii au deslușit în graiul lor păsăresc niște silabe pe care le mai auziseră înainte de la un călugăr venetic, l-au adus pe respectivul la fața locului și au reușit să se facă de folos străinilor. Ajutorul a fost răsplătit cu prisosință, căci unul dintre cei doi străini s-a dovedit a fi principele Marelui Ducat al Lituaniei, posibil chiar Švitrigaila. Că a luat o buteșteancă la curte, că a făcut-o nevastă, că n-a făcut-o, asta n-o mai știm cu siguranță. Ce vremuri! Ei, n-ar fi mai bine să-i avem vecini pe lituanieni la est și pe otomani la sud? Zău așa. Dar cum ziceam, în Țara Bâtlanilor nu este loc pentru geopolitică.

Domnul Vitalie e un ghid minunat, se pricepe în egală măsură la hidrologie și amortizatoare. Despre flora și fauna locală s-a informat de la colegi și, poftim, ne arată niște urme de mistreți care și-au făcut de cap în aluniș. Un adevărat Dersu Uzala din Pădurea Domnească. Iată, se lasă captivat de niște urme mai groase. „Un cal”, confirmă Domnul Vitalie și, văzând că nu suntem impresionați, adaugă: „Iar aici e o cărărușă făcută de căpriori.”

„Înaripați” de această experiență inedită, ne deplasăm cu 20 kilometri spre sud, la zimbrărie. Zimbri bat la buzunar, angajații rezervației n-au fost prea încântați de cadoul cu care s-a pricopsit Voronin ca urmare a unei vizite oficiale în Polonia. Mai întâi de toate pentru că nu aveau oameni cu experiență practică în îngrijitul zimbrilor. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că pe stema Moldovei este de fapt un bour. De voie, de nevoie au învățat. La moment zimbrăria cuprinde șase capete mari și cornute. Pe bune că-s mari. Și-s tare cornute.

Facem cunoștință cu Doru și Dinu. Ăștea-s copii de zimbri, niște vlăjgani de trei anișori care pasc liniștit în iarba deasă. Dinu se apropie de gard să ne salute. Scoate limba și o bagă imediat într-o nară. Cică așa e cool. Adulții sunt plecați în pădure. Acum e mâncare destulă, precis că nu se întorc într-o săptămână. Respecitv, Dinu poate să-și facă de cap și cu limba, și cu nara.

Intrăm în stejăriș. Contactul cu natura e ceva miraculos. E o temă. Suntem obișnuiți cu politica, economia. Mai discutăm un film, o carte. Bem un vin de calitate, stăm la terasă. Plasăm copiii în secții sportive, ne facem griji pentru performața lor. Călătorim în lung și-n lat. Ne facem utili pentru alte guverne și alți donatori. Dar pentru natură e loc puțin. Și nu-ți vine așa, într-o doară, să îmbrățișezi acești copaci care-s mai bătrâni decât noi cu câteva secole? Care-au auzit de Švitrigaila și i-au ținut de umbră lui Ștefan cel Mare? Scoarța stejarilor e beton. O rădașcă mare de câțiva centimetri își face drum în viață pe trunchiul stejarului. Mai sus, mai sus…

…De parcă n-ar exista alegeri și curs de schimb valutar și prim-ministru interimar.

Tags: , , , , ,

June 1, 2015 Off

În sudul Basarabiei

By in călătorii, moldova

– Sorin, aud că mă chiamă cineva pe nume și nici nu-mi dau seama cine poate fi, mă gândesc că e prietena, dar vezi că ea desface bagajele. O văd pe doamna Vera în ogradă și mă dezmeticesc pe loc. Întreabă de cină, la ce oră o să vrem să servim peștișorii. Ei, acuma nu ne prea arde de mâncare că suntem doriți de umblătură – dealuri, văi, ce-o fi… Doamna Vera nu ne lasă, ne conduce cu mașina până în Slobozia Mare și ne arată unde să parcăm mai bine și pe unde s-o luăm spre rezervația științifică Prutul de Jos.

Corovaticul atacă pe mov. A doua zi e Duminica Mare, astfel încât Doamna Vera ne îndeamnă să strângem corovatic pentru odaie sau ni-l strânge chiar dânsa dacă nu avem chef. E destul de covoratic corovaticul nostru, se așterne ca un covor pe tot dealul. Iar de pe culme se deschide o priveliște ispititoare. Lacul se întinde la orizont, dar mai întâi trebuie să coborâm pe o pantă destul de abruptă a râpei, să traversăm linia de cale ferată (în conflict cu mediul natural, deși localnicii se bucură de prezența ei căci ține piept viiturii de-un caz că se umflă apele Prutului) și să trecem prin poarta rezervației. Paznicul ne ține cu sfaturi, nu ne lasă să plecăm cu una cu două. Aflăm că-i pasionat de fotografie din 1968 când urca pe colină și făcea poze una lângă altă pe care le lipea mai apoi pentru o vedere panoramică a locului. Era cu gândul la trufe, nu înțelegea de ce-o fi ele atât de scumpe, deși nu era o chestie de bani – îl captiva pur și simplu ideea. Ne-am interesat de pelicani. Ăștea vin să ia prânzul pe lac, se încarcă cu vreo 2-3 kg de pește și pe-aici li-i drumul, nu rămân la cazare.

Natura-i divină – iarbă până la genunchi, mustoasă. Sălciile așteaptă valul ca să-și îmbăiască pletele în el. Câteva bărcuțe pe ici-colo, dar lacul nu se lasă abordat frontal, malul e nămolit și noi suntem în situația să-i observăm împărăția păsărească de la distanță. Noroc de porcărași, care lucrează cu zor chiar pe malul lacului. Ceva mai încolo, în stufăriș, egretele stau la pândă, cu ciocurile de-a gata, în așteptarea unui peștișor buimac. Soarele stăruie la chindii, nici vorbă să apună. Renunțăm, căci ne așteaptă peștișorii copți de Doamna Vera. Încercăm o cale ocolită, să nu se prindă paznicul în vorbă căci așa nu mai vedem noi pește copt la cină. Iar el parc-a simțit, ne aștepta la portiță. Avem mare șansă că-i omenos și ne-a înțeles corect intențiile.

Peștele… ți se lasă gura apă când îl vezi doar, dar nici beciul nu-i departe. Cartofilor li se zice scăzuți, ca și-n nordul Basarabiei, dar sunt gătiți altfel, sug tot sosul și n-au treabă cu cărnița. Dar să nu vă închipuiți că Doamna Vera e o țărăncuță oarecare care se pricepe doar la gătit. Întreprinzătoare din fire, dânsa a ajuns până în Chicago, beneficiind de o bursă de la Open World. A pus mult suflet în pensiunea „La Gura Cuptorului” și lucrul acesta se simte. La cină te pomenești că ajungem să discutăm despre clustere economice. Doamna Vera înțelege rostul asocierii, nu se boierește și nu caută să devină patroană peste toți cum fac unii. Știe la cine să făcă rost de brânză și de la cine să cumpere peștele. Pentru traseele turistice contează pe ghizii din localitate. Luntrașii – cu afacerea lor, atâta doar că dacă nu era pensiunea în localitate, treceai pe alături, nu te încumetai să rămâi peste noapte. La o adică, afacerea Doamnei Vera asigură cu locuri de muncă încă vreo șapte familii. Și asta așa, mai mult în pofida guvernanților decât cu susținerea lor.

– Doamnă Vera, dar ce-ar fi să aduceți două ulciorașe, să nu faceți drum de două ori.

…Ne sculăm în zori, căci nu e vreme de pierdut. Surpriza cea mare este că în calitate de ghizi îi avem chiar pe familia Bejenaru – bunica, care a bătut toba la Eurovizion de ne-a făcut vestiți în Europa în sensul bun al cuvântului, și bunelul, care știe din fluier și e meșter la cântece. Bunica e mai sfioasă din fire, nu se repede la vorbă până nu ajungem să ne cunoaștem mai bine. Bunelul, la volanul „golfulețului”, e mai versatil, dar ceea ce ne frapează este că graiul lor e ca și cântecul, mai liric cumva, mai duios. Și așa e lumea la sud: oricine are câte o glumiță potrivită situației, oricine știe câteva vorbe de duh care în gura lor nu se lipesc ca nuca de perete așa cum se mai întâmplă în discursurile de la televizor. Bunăoară, ei n-ar zice că se ceartă, ci că se mai înourează peste ei. Și lucrul ăsta e de-a dreptul fascinant. E Moldova așa cum ți-ai dori să fie, nu așa cum te-ai obișnuit să o vezi.

Cât prietenii noștri se plimbă cu barca printre nuferi, „buneii” ne delectează cu un cântec. Nu e ca și cum ai fi la un concert. Sunt versuri cântate nu conform unui program anume, ci fiindcă așa a venit vorba – depeni o amintire, dai de un cântec. Până și versurile sunt mai deosebite. Nu sunt de jale, care probabil că e o idee clișeizată despre folclorul moldovenesc; au cuvinte simple și înțelepte, iar mai presus decât asta, e și multă emoție în ceea ce cântă. Iar ochii interpreților devin deoadată tineri, iar copilul din suflet uită de griji și de probleme.

La întoarcere în Văleni, suntem poftiți și în casă. Rățuștele bat în retragere, nepregătite pentru o asemenea vizită. Dar și-s boboci la drept vorbind, nu cunosc încă obiceiul. Evident, nu putem refuza un păhărel căci stricăm cântecul, dar se poate și cu must. Toba e la îndemână și bunica e mai veselă, i-a trecut sfiala de dimineață, în casă ea e stăpână și oaspeți sunt oaspeți.

– Dum-tu-dum-tu-dum, zice toba. Gata. Hai la drum.

Tags: , , , , , , , ,

May 12, 2015 2

Pământul făgăduit

By in călătorii, orientul mijlociu

Când eram mic, idee nu aveam că Pământul Făgăduinței are legătură cu Israel. Nu știam ce-i cu Biblia. Eram sigur că ține de super-eroi. Sau de Atlantida. Sau de zborurile spațiale. Aveam o cărțulie cu benzi desenate din care mă documentasem suficient de bine în această privință. Ideea venea în felul următor: periculos, nasol, greu, nasol, nasol, nasol și… hopa! totul e bine în cele din urmă. Stația terminus se numea Pământul Făgăduinței. Cică era așa o înțelegere din start. Trebuie să răbdăm și să fim curajoși, căci, în cele din urmă, merită efortul.

Cu un efort incomparabil mai mic, pornim în zori de zi spre Ierusalim. Luăm cafeaua la terasa de la colțul străzii. Eu – espresso; tu – o cafea lungă de mărime medie. Marca Saquella. Eu – cruasan cu migdale; tu – plăcintă cu brânză și ciuperci. Avem vreo 3 kilometri până-n stația de autobus. Avem ghid de navigație, dar e simplu și fără el: trebuie să ajungem în celălalt capăt al străzii Arlozorov. Biletele le cumpărăm în autobus – 19 șekeli într-o singură direcție. Autobusul e plin de recruți. Jumătate din ei sunt fete. Se poartă ca niște școlărițe care merg în tabăra de vară. Își trag selfiuri și chicotesc fără jenă. Ne amuzăm imaginându-ne persoane din anturajul nostru în uniforme soldățești. Uneori e greu de imaginat. Inclusiv și pe tine.

Din stație mergem pe jos spre orașul vechi. Se poate lua și tramvaiul, ne spune o trecătoare, dar nu e mai frumos pe jos? Să nu ratați soukul, e minunat! Nu-l ratăm. E minunat. Nu ratăm nici librăria de anticariat de la colțul străzii Jaffa. N-ar trebui să irosim timpul dar librăria asta are ceva. Când dăm să ieșim, agăț o carte cu rucsacul. Cartea cade jos. E una de Isaak Bashevis Singer. Îmi zic că-i semn și mi-o cumpăr. Ție îți luăm două romane de Muriel Spark.

Nu ne putem abține să nu ne zgâim la evreii ortodocși. În Tel Aviv mai puțini din ăștea, cu pălării cu boruri late peste tradiționalele kippot, cu favoriții lungi de n-au cunoscut tăișul foarfecii, cu franjurile țițitului atârnând liber de sub haină, cu nelipsita sacoșă în mâna dreaptă. Oare ce duc îi ea? Câte un volumaș de Torah? Și de ce-n sacoșă?!? Dacă-s singuri, au cu siguranță o carte în mână. Dacă au companie, sunt zâmbitori și glumăreți. Se bucură de statutul social și de contactul nemijlocit cu Dumnezeu. În orașul vechi, un hasid ne leagă câte o ață roșie de mână. Ne ține palma pe frunte și ne binecuvântează. Binecuvântarea nu e pe gratis, vrea bancnote. Îl rezolv cu 15 șekeli, ceea ce nu e puțin, dar cum să mergi la Zidul Plângerii fără binecuvântare? Mai ales că ațișoara are și un sens practic: ceilalți hasizi ne lasă în plata Domnului, văzând că deja suntem „legați”.

La Zidul Plângerii tu mergi la dreapta, acolo unde-s multe femei care plâng din suflet. Eu merg la stânga unde-s bărbați și-s puțini. Tăcuți, cu frunțile lipite de zid. Găsesc în rucsac un creion și o hârtie, îmi scriu dorința – nu am voie să cer pentru mine. O strecor printre pietrele din zid. Mă vei auzi oare? Dacă ești. Dacă îți pasă. Dacă merit.

Ierusalimul vechi e ca o inimă cu patru camere. Una armenească, una ebraică, una musulmană și una creștină. Sfânt pentru toate religiile, de toți râvint, socotit de toți drept al lor și numai al lor. Și în același timp, minareturile stau vecine cu sinagogile, vecine și alea cu turlele bisericilor creștine – pe jumătate catolice, pe jumătate ortodoxe de parcă schizma ar fi suspendată în acest oraș unde funcționează alte reguli și obiceiuri.

Intrăm în biserica Sfântului Mormânt pe Drumul Crucii. Tu te lași pătrunsă de evlavie, eu mă uit ciudat la tine. Te apleci peste piatra pe care a fost miruit trupul lui Isus, vrei să faci la fel cum fac credincioșii (dacă exiști… dacă auzi… dacă te merităm…). În Ierusalim, religia e ca o viroză. E clinic. Se cheamă simptomul ierusalemit. Unii descoperă darul profeției. Alții au vedenii. O englezoaică, sigură că cea de-a doua venire e pe-aproape, urca zilnic pe Muntele Pleșuv ca să-l servească pe Mântuitor cu o ceșcuță de ceai. Cazul a fost documentat de doctorul Heinz Herman în 1930. În zilele noastre între 50 și 200 de pelerini sunt afectați anual de această maladie. În câteva săptămâni le trece. După care se simt stânjeniți.

Crucea pe care a fost răstignit Isus Hristos nu e veritabilă. Originalul a fost literalmente mâncat de pelerinii care, sărutând-o, căutau să zmulgă cu dinții o bucată de lemn pe care să-l ducă acasă. Dar nici originalul nu se știe dacă-i veritabil. Împărăteasa Elena a identificat-o printre alte două cruci dat fiind că a făcut minunea de a-l lecui pe un calic. Dacă era calic. Dacă, dacă, dacă… Și atunci ce e veritabil? Asta e: timp de mai bine de un mileniu credincioșii au crezut. Că Drumul Crucii e cel pe care a mers Isus. Că piatra miruirii e piatra miruirii. Că crucea e cruce. O duzină de secole e ceea ce contează. O duzină de secole în care nu era loc pentru „dacă”.

Seara, în grădina noastră din Tel-Aviv, tu mă întrebi și eu îți povestesc. Îți povestesc despre perioada mea religioasă, când după revoluție, românii au transmis un serial despre Isus Hristos și cu această ocazie am citit și Evangheliile. Fiindcă a fost puțin, am luat-o la braț pe bunica Ana și am mers să mai vedem odată filmul într-o casă de rugăciuni. Aveam multe întrebări, puține răspunsuri. Tot așa am început să citesc și Vechiul Testament. Nu l-am terminat. Am trecut la Nietzsche, Camus, Dostoevski. Da, știu, e păcat…

Nu știu dacă cred. Nu știu cum să cred. Din punct de vedere rațional, dacă nu e „da”, e „nu”. Dar deocamdată n-am să-i neg existența. Nu aici, nu pe Pământul Făgăduit.

Tags: , , , , ,

May 11, 2015 Off

Mierea l-a mâncat pe urs

By in călătorii, orientul mijlociu

Aș fi putut să zic simplu: Tel-Aviv, dar uite că nu o fac. Zic: „mierea l-a mâncat pe urs” ceea ce-i o expresie culeasă dintr-o povestire de Amos Oz. Ba o înțeleg, ba n-o înțeleg deloc. Eu înțeleg evreul așa: ochelarist, cu burtică, muzicolog sau om de știință. Deștept. Zeflemitor. Cinic. Cu inima cât un fluture, dar care bate din aripi doar în ebraică. Ca să nu înțeleagă goimii despre ce e vorba. Mi-l aduc aminte pe Boris Isakievici, cu ochelarii și burtica lui muncitoare, izul de usturoi și formulele chimice. Valențe și covalențe. Era profesorul meu de chimie cu care făceam meditații în fiecare săptămână, duminica. Nu sâmbăta, că-i șabat. Duminica mă încărcam cu o sută de probleme pe care urma să le fac acasă și pe care le rezolvam la lumina lămpii, cu o tânjeală fără seamăn, creionând cu zor schițe pe marginea caietului. Luam note bune și nu-mi păsa de legătura ionică nici cât e negru sub unghie. Boris Isakievici nu tânjea niciodată. Mierea. Ursul. Mi se pare un titlu potrivit.

…Israelitul din rândul doi, clasa business, e antipodul lui Boris Isakievici. Rămâne în picioare în timp ce toată lumea-și pune centurile de siguranță. Îi privește încruntat pe pasagerii aeronavei. Cu ochi de șoim, de parcă noi suntem niște teroriști înveterați, iar el este un agent secret al Mossadului. Blochează trecerea unor bătrânei amețiți, dar o lasă să se așeze pe o tânără sefardă. Credem că i-am descrifrat stratagema, dar nu, îi face semn stewardului că vecina lui nou-nouță nu are bilet de prioritate. Agentul s-a răzgândit. Vecina pleacă, el rămâne în picioare scrutând locurile ocupate de teroriști. Decolăm. Nu mai știu dacă a recrutat vreun pasager demn de a sa vecinătate. La aterizare, în schimb, se mișcă încet, blocându-ne cu valiza lui calea. Un om tare strâmb.

Oamenii de pe faleză sunt atletici și luminoși. Avem aici cicliști și alergători. Cu câini. Fără câini. Bătrâni. Tineri. Au corpuri vânjoase. Forță fizică excelentă. Dacă mâine s-ar da mobilizarea, ei ar forma un batalion de elită. Dincoace avem surferi și yogini. O flotilă de yachtsmeni. Dansatori și dansatoare. Dansează în pereche și se prind în horă. Cei mai înverșunați sunt jucătorii de matkot. Lovesc cu putere mingea de cauciuc de trosnesc paletele de lemn. Trecem șovăitori pe alături. O mingiuță din astea îți face felul. Categoric. Dar câtă precizie! Și câtă lumină în jur. O invazie de albastru. Cerul. Marea. Steaua lui David. Edificiul de vizavi.

Mergem în direcția portului vechi de-a lungul falezei. Alternăm nisipul cu asfaltul. Spații verzi, imense presurate cu răhăței. Nasol la prima vedere, dar altminteri cum să transformi deșertul în oază? În nisip nu crește nimic. Din răhăței cresc grădini publice, linii de tramvai, terase și zgârie-nori. Tel-Aviv este răspunsul israelit adresat newyorkezilor. Big Apple este creuzetul lumii. Pe insula Ellis au acostat italieni, puertoricani, irlandezi, polonezi, scandinavi și ruși. Au intrat în Manhattan în calitate de americani. În Israel se întâmplă cam același lucru, deși într-un univers tăinuit. Sefarzi, așkenazi și mizrahiți au suit în podul casei spaniola, germana și aramaica și au devenit deodată ebraici de la Dumnezeu. Cei mai necăjiți sunt falașii, evreii etiopieni, numiți și Beta Israel (Casa lui Israel). Fac muncile cele mai dizgrațioase și-s priviți de sus de restul comunităților. New York e Big Apple. Tel Aviv e Big Orange. Neoficial.

Dar ce sunt toate astea? Orașul nou rămâne în urmă, se înșiră fantomatic la orizont, cedând teritoriul unui cartier medieval. Ai zice că suntem mai degrabă pe coastele Adriaticii, cu turnul mănăstirii Sfântului Petru plonjând maiestuos în talazuri. Acolo, jos sunt pietrele Andromedei. Prințesa încă mai zace lănțuită în așteptarea lui Perseu, devorată săptămânal de marele balaur. Ne ascundem la umbră. Jaffa. Popas. Îmi iau o cafea arăbească, Andromeda soarbe dintr-o cafea cu gheață. Avem wifi, dar căutăm priză. To the left, strecoară muzicantul printre versuri, in the back. Și dă-i mai departe cu muzică…

O vreme rătăcim prin cartierul artiștilor. Terasele-s aglomerate chit că-i șabat și munca-i interzisă. Cumpărăm un rosé pentru diseară. E musai, căci avem grădină. Vânzătoarea împinge restul ajutându-se cu un sul de hârtie – n-are voie să atingă banii, nu-s kosher. Piața Carmel, din cartierul yemenit, e pustie, standurile stau goale, dezolante. Un stârc de cireadă ne ține calea. Îi admirăm câteva clipe zborul. Cu un picior pe un cablu și cu celălalt pe altul, el ne privește de sus, legănat. Lumea a treia: alt peisaj, alte chipuri. Orașul vechi a rămas în urmă, zgârie norii stau alieneați pe dreapta, litoralul e din partea stânga. Cu toate acestea e foarte plăcut în mahala – abia aici realizăm că suntem în Orientul Mijloaciu, pe altă planetă, cu alte reguli. Un băiețel mai oacheș de felul său fuge de noi. Aleargă până se face mic ca un ghem de motănaș, se oprește să vadă dacă-l privim. Râde cu gura până la urechi și vine-ntr-o fugă înapoi. Se oprește, nu și din râs și iar dă-i bir cu fugiții. Mic. Yemenit.

Pe-nserate stăm de povești în grădină și încercăm să descifrăm Tel-Avivul. Sunt ca americanii, zici tu. Fiecare e pe unda sa. Sunt atât de diferiți și-n același timp sunt un singur popor. Parcă-i Istambul zic eu, e și european și asiatic în același timp. Un stat tânăr, în plină ascensiune. Foarte creativi. Fără inhibiții și complexe. Tu zici: nu le pasă de ceilalți. Nu te privesc decât pieziș, sunt reci, indiferenți. Poate… Dar și britanicii sunt reci și indiferenți. Nu merg la contact. Nu știu… Palestina a fost o vreme protectorat britanic. Allenby i-a eliberat de otomani. Apoi evreii au ținut să se elibereze de Allenby. Chestia asta-i ciudată: au luptat pentru independență după culise. N-au aruncat grenade, au folosit pile. La Londra, la New York, în Elveția. Aveau putere și influiență. E bizar că un proiect de alternativă a fost să le aloce evreilor o patrie în Eritrea. Cel puțin falașii ar fi fost stăpâni la ei acasă. Îmi place cum sună, zici tu, Eritrea… Și Etiopia sună rău?

Sună bine, sună bine…

Tags: , , , , ,

April 24, 2015 Off

Între gherete

By in digresiuni

N-o zic în bătaie de joc, dar la câteva zile de la revenirea mea în țară, între două gherete unde obișnuiesc să-mi beau cafeaua de dimineață, naiba m-a împins să mă uit pe jos și să localizez acolo o plăcintă de excremente. Am să zic doar atât: nu erau opera vreunei jivine patrupede și Kilometrul Zero al capitalei pro-europene era la doar câțiva metri. Asta m-a depresat cumva, dar m-a făcut să realizez că sunt multe lucruri în această republică pe care eu nu le înțeleg și n-am să le înțeleg vreodată. Simbolic, nu-i așa?

De acord, săritura e cam pe neprins de veste, dar la fel nu înțeleg ce înseamnă pentru un deputat să reprezinte voința poporului. Mie-mi vine greu să mă reprezint pe mine uneori, chiar dacă nu am șapte vineri pe săptămână, dar oare ce-o fi în sufletele lor care trebuie să reprezinte mii și mii de cetățeni? Eu m-aș prăbuși de la asemenea responsabilitate. Ei stau bine-mersi copăcel și votează în conformitate cu disciplina de partid.

Și dacă veni vorba, disciplina de partid este o altă chestiune pe care nu o înțeleg. Bănuiesc că e o invenție basarabeană a cărei picioare cresc din ceața sovietică. Cine-a inventat-o și de ce? Dacă deputații, în virtutea unui dans mecanic sunt obligați să voteze solidar cu capii partidelor, de ce avem nevoie de o sută unu? De ce avem nevoie de Parlament în general, în condițiile când Guvernul ușurel își asumă responsabilitatea pentru orice. Fără probleme. Fără scrupule. Fără emoții. Nu seamănă asta cu o cale de a evita discuții inutile? Nu e o formă de adoptare a deciziilor „în regim de lucru”, cu alte cuvinte, fără trăncăneli idioate și in absentia factorilor decidenți care și așa nu decid nimic? Cred că se poate de închipuit leger o aplicație iPhone care să se țină pe un algoritm trivial și care ar face mai ușoară viața liderilor coaliției.

Sau, bunăoară, trădătorii. E o normă etico-morală basarabeană conform căreia cel care pleacă dintr-un partid în altul sau își face o platformă proprie să fie etichetat drept trădător și bănuit că s-ar fi vândut lui Plahotniuc, unicul „cumpărător” fiabil din țară? E cumva nostim dacă să-i socoți pe degete. Cert e că nu-ți ajung degetele de la ambele mâni și atunci continui numărătoarea cu degetele de la picioare. Mai practic e să folosești 5 corpuri ca să fie suficiente cifre pentru cei 101 deputați. În cele din urmă, noroc că se mai „trădează” lumea căci în condițiile când loialitatea oarbă este prețuită mai sus decât integritatea etică, „trădarea” e un fel de luminiță la capătul tunelului. Nu una foarte puternică, dar tot un gen de 40 de wați.

Dacă e să le pui cap la cap, credința oarbă în disciplina de partid și afrontul față de membrii neloiali este simtomatică. Ea relevă un deficit de personalități. Membrii partidelor sunt ca niște rotițe dintr-un mecanism a cărui logică nu este una de sorginte democratică. Într-o emisiune de Vladimir Pozner despre parlamentarii britanici, am luat seama la modul în care se produc dezbaterile la ei. La ei, bunăoară, Prim-ministrul care pledează pentru o cauză anumită este luat la întrebări și din stânga și din drepta. Întrebările, dar și răspunsurile, sunt foarte interesante. Ele denotă, dincolo de subiectul discuției, că deputaților chiar le pasă și că fiecare din ei, indiferent de culoare, este preocupat de alegerea pe care urmează să o facă. Fiindcă dincolo de faptul că ei sunt personalități, ei reprezintă și constituențele care i-au ales ca să le reprezinte. La noi, pe de altă parte, asemenea discuții sunt tabuizate. Chiar dacă liberalii, care-s în opoziție vin cu o propunere de modificare a Constituției, argumentele de rigoare sunt trecute sub tăcere. Se cunoaște din start că propunerea nu va fi votată. Se propune de formă, just for the record, pentru ca mai apoi să zică că s-a propus. Și argumentele? Poate, oricât ar fi de absurdă ideea, merită de făcut tentativa de a-i convinge pe oponenții politici că există ceva de câștigat pentru fiecare?

În legătură cu aceasta, discursul domnului Ghilețchi în Parlament a fost unul de excepție. Dânsul a pledat în favoarea comemorării păcii și nu a victoriei, aducând argumente impecabile, fără a-i aliena în mod inutil pe comuniști și încercând, pe această cale firească, să-și convingă oponenții. Din păcate, eu nu-mi aduc aminte despre alte discursuri de acest gen.

Să tragem linia – disciplină de partid, trădători și discuții în culise. Cei reprezentați sunt trimiși la plimbare. Adică noi, cetățenii care le-am dăruit voturile, suntem invitați să nu ne încurcăm printre pricioarele celor care ne reprezintă.

Un alt lucru pe care nu-l înțeleg, este când o să ne ajungă cuțitul la os? Îi tolerăm, suntem obișnuiți cu răul. Vorba lui Pavić, providențială: omul nostru la nevoie e ca peștele în apă.

În continuare suntem în așteptarea unui mesia în care să ne punem toate speranțele ca în final să iasă bine. De ce nu învățăm odată și odată lecția din aprilie 2009? Moldova e o țară în care trei milioane și jumătate pierd în timp ce unul câștigă. Doar că asta e, ne plac călăreții pe cai albi, nu avem suficientă duritate ca să stăm pe principii și nu suntem deloc solidari. Personal, am ajuns la concluzia că ciclul electoral din Republica Moldova este o paravană pentru holdingurile economice care accidental se numesc partide. Doar solidaritatea civică, zic eu, este în stare să înfrâneze aviditatea celor aflați la putere, să le scuture ambițiile personale, să le limiteze tupeismul. Calitatea guvernării nu este un proces care se întâmplă de voie, ci de nevoie. Maturizarea instituțiilor publice nu are loc în funcție de bunele intenții a celor din interior, ci de rezistența celor din exterior. Nu e mult, dar e mai bine să știi că ai puțin decât să crezi în povești cu zâne.

Observați că n-am zis nimic despre un miliard de euro? Pentru că asta înțeleg. E în conformitate cu Legea lui Murphy. Ceea ce poate să se întâmple, se întâmplă.

Tags: , , , , ,

March 18, 2015 Off

Cojoacele babei

By in digresiuni

Ninge și-i sfârșit de martie. E sfârșit de martie și ninge. Nimic extraordinar. Baba Dochia scutură ce are de scuturat. Îmi aduc aminte de umbrelă și o deschid. Acum nu mai ninge. Pe un perimetru de 75 cm pătrați ninsoarea a încetat. La birou, colegul meu german zice că-n Germania e la fel. Cel puțin în această privință. Se referă la Baba Dochia.

Personajul incolor, inodor și inofensiv al lui Haruki Murakami se întreabă cine-i el și de ce și ce înseamnă toate astea? Personajul din House of Cards află că menirea ei este să fie președintele Statelor Unite ale Americii. Îi spun prietenei mele că aceasta nu miroase a bine. O persoană care știe care i-i menirea încetează să mai fie o persoană umană. Mai târziu, în același epizod, persoana menită recurge la șantaj pentru a-și împlini misiunea. Fiindcă scopul scuză mijloacele și nimic nu poate sta între om și misiunea lui pe Pământ. Verdictul concurentului ei electoral este că femeia a devenit una din ei. Iată așa o situație.

Între o persoană care se întreabă care-i rostul său pe Pământ și una care știe răspunsul, eu o aleg pe cea care se întreabă.

Dincolo de asta e bine să ai scopuri în viață. Scopuri simple, normale, realizabile, potrivite cu caracterul și dorințele tale. Să scrii o carte, să strângi bani la ciorap, să vizitezi atâtea țări, să înveți o limbă străină. În ajun de revelion, oamenii normali își scriu rezoluții. Rata succesului e variabilă. Între jumătate și trei sferturi. Dacă tot ce ți-ai pus în plan se împlinește, înseamnă că ai trișat. Dacă nimic din ce ți-ai pus în plan nu se împlinește, înseamnă că te-ai mințit. Jumi juma e un rezultat satisfăcător. Demonstrează că soarele nu strălucește în fiecare zi, nu tot ce zboară-i avion și că viața e ca zebra – o dungă albă, una neagră. Și că atâta timp cât o traversezi în loc să mergi de-a lungu dungilor, lucrurile se schimbă.

Dar să te ferească sfinții să-ți dorești să devii cineva. Cel devenit nu-i totuna cu cel ce și-a dorit devenirea. Om mare, zic unii. Uau, zici tu și simți mâncărimea din palme. „Omul mare” e un dangăt de clopot spart. Undeva, în calea spre măreție, s-au format niște fisuri. Niște găruri negre care au aspirat ceva la care ții și care contează cu adevărat. Tu nu ai observat, fiindcă ambiția îți dădea pinteni. Sau te-ai gândit că se poate de încleiat mai târziu. (Super glue. Made in China. Scopul scuză mijloacele, iar zeii pedepsesc răspunzându-ți la rugăciune.) Dacă simți mâncărimea în palme, ia-ți o bere.

Omul mic e mare prin hărnicie, modestie, sinceritate… Încă un personaj. La Tarkovski, în „Sacrificiul”, un preot suedez în așteptarea sfârșitului lumii stropește zilnic un copac uscat. O acțiune absurdă la pătrat. O dată fiindcă ce-i uscat nu înflorește. A doua oară fiindcă înainte de distrugirea finală un pom în floare nu se pune la socoteală. Cum și era de așteptat, în cele din urmă metafora dă rod. Credința? Credo quia absurdum? Atâta timp cât îți place grădinăritul, zău dacă mai contează.

Un cojoc, două cojoace… Nouă. Gata. S-a isprăvit scuturatul.

Tags: , , , , , , ,

March 3, 2015 Off

Sub steaguri sârbești

By in balcani, călătorii

Cu câteva zile înainte de a pleca din Kosovo, mi-am pus în gând să merg la Gracanica. Localitatea respectivă e o enclavă sârbească la câțiva kilometri de Priștina, fiind oarecum renumită pentru mănăstirea din sec. XIV. Mă rog, o fi ctitorită ea de regele Milutin, dar eu mănăstiri am mai văzut prin zonă, inclusiv și din astea cu fresce medievale, inclusiv ultima din ele (Visoki Dečani) ctitorită de moștenitorul lui Milutin. Dar n-am putut inventa nimic mai interesant. Mă tenta să văd încă odată Marea Adriatică, nu însă și drumul lung cu autobusul de noapte până la Ulqinj și transferul matinal spre Kotor. Dubrovnik? În perioada estivală există cică un autobus care face 5 ore via Podgorica ceea ce-ar fi fost perfect, numai că acum nu e sezon. Schimbul de rute la Podgorica, în lipsa unui transport direct, m-ar fi confruntat cu o altă provocare: autobusul croat o ia prin scurtătură, adică prin Bosnia și Herțegovina, iar regimul nostru de circulație înnobilat de Schengen nu e valabil în țara respectivă. În concluzie, hai la Gracanica. Funcționează pe post de adio.

Timpul era posomorât. Sub plapumă era minunat. Dar nu era sustenabil. M-am gândit că micul dejun pot să-l iau și în gară. M-am împins afară cu tot cu aparatul de fotografiat. Am uitat căștile. Era 9:30. Autobusul pleca spre Gjilan via Gracanica la 10:20. Cafeaua era mediocră.

Minunăția de autobus supraetajat a intrat pe peron înainte de ora zece și eu m-am instalat pe scaunul din față la etajul superior. M-am răsplătit cu un cucui – la etaj plafoanele sunt joase. Geamul era crăpat în semn că zona prin care urma să trec încă mai purta pecetea segregaționismului. Am întins o bancontă de 5 euro asistentului șoferului și mi-a întors înapoi monede care parcă tot făceau 5 euro în sumă. Logic, dacă stai să te gândești că intrarea în Gracanica e la două sute de metri de la ieșirea din Priștina. Am coborât lângă secția de poliție, unicul edificiu cu steag kosovar din localitate. Restul steagurilor erau sârbești. Semnele de circulație erau în sârbă, la fel și reclamele. Tot sârbește m-a instructat primul trecător cum să ajung la mănăstire. E chiar vis-a-vis de komercijalna banka. De parcă asta mă ajuta cu ceva. M-am reținut să nu-i zic faleminderit pentru informație. Am uitat că pe sârbește se zice „hvala” și am bolmojit un neinspirat „spasibo”.

Nu era vorba de baricade, dar mă simțeam cumva în spatele lor. Mă obișnuisem cu aspirațiile de independență ale albanezilor kosovari care fac peste 90 la sută din populația țării. Și treceam cu vederea aspirațiile sârbilor care fac peste 90 la sută din populația celor câteva localități. Majoritatea sunt în nord, dar o parte din ele s-au rătăcit și în vecinătatea Priștinei. Sloganurile de tipul „un popor unit cu un țel unic” se refereau la alt popor cu un alt țel. Dar dacă e să închidem ochii la sloganuri, inscripții și stegulețe, totul e la fel. Gracanica nu e cu nimic mai diferită de restul țării. Aceleași case care sunt pur și simplu case.

M-am învârtit un pic prin curtea mănăstirii și un pic înăuntrul bisericii. Nu e muzeu. Sârbii vin la slujba de duminică, preotul se pregătește de ritualul botezului. Sfinții veghează asupra enoriașilor cu sârguință, nu stau în șomaj. Lângă o lumânare văd o schiță grafică a Mântuitorului. Creion simplu, 2M. Alături de frescele seculare, arată ca o întrupare a lui Dumnezeu. O găsesc superbă, așa cum e, neterminată.

Mai zăbovesc în curtea mănăstirii. Un enoriaș în geacă albastră, cărunt, cu trăsături în care se citește o descendență bulgărească, se oferă în calitate de călăuză. Se bucură ca un copil de faptul că-s frate ortodox din Republica Moldova. (Și albanezii se bucură, iar eu mă simt ca un spion sau, ce-i mai grav, ca un elvețian care profită pe seama statutului de neutralitate!) Așa s-au altfel aflu că străbunelul călăuzei mele a făcut seminarie la Kiev pe timpul Romanovilor, a fost prieten cu țarul (îl privesc înțelegător) și-și are osemintele îngopate în curtea mănăstirii. Mi le arată. Sunt cioburi din piatră de mormânt, resturi din frontispiciul mănăstirii, nu pricep care din ele-s dovezile de rigoare. Comuniștii le-au distrus. De turci și albanezi menționează doar în treacăt. Apasă pe comuniști. La despărțire se încăpățânează să-mi cumpere o carte poștală cu imaginea mănăstirii.

– Și totuși nu e bine ce face Putin în Ucraina, o încerc pe matușcă care vorbește engleza. Ies din spatele baricadelor, mă declar așadar. Știu că Putin are mulți simpatizanți printre sârbi.

– Noi pe-aici nu prea suntem cu televizorul, zice. Zâmbește. Ce noroc de voi!

Lângă secția de poliție stau doi taximetriști. Nedelja, zice primul. Înțeleg că-i duminică, da’ nu circulă autobusul de Gjilan? Nedelja, confirmă celălalt, resemnat. Și cu taxiul până la Priștina cât face? Cinci euro? Păi și-atunci, ce stăm?

Tags: , , , , ,

February 15, 2015 4

La mănăstirea Visoki Dečani

By in balcani, călătorii

Cafeaua de la aparat s-a dovedit a fi prea dulce, dar era ceva plăcut și în asta. S-o bei așa la opt dimineața, când afară e încă ger, deși ziua promite să fie frumoasă, iar autobusul pe ruta Priștina- Deçan este gata de plecare, e ceva. În căști îl am pe Carl Nielsen, un clasic danez descoperit din pură întâmplare, iar pe brațe – Jurnalul de călătorie al lui Nikos Kazandzakis. El mă poartă prin Grecia vreme ce ieșim din oraș. Apoi închid cartea, ochii. Nu e nimic de văzut. Am făcut acest traseu de nenumărate ori.

Deschid ochii doar când ajungem la Peja și bine fac – partea asta de drum este nouă pentru mine. Cei mai mulți dintre pasageri coboară aici. Mă uit prin geam la un albanez. Cu părul cărunt, în straie simple, privește și el mulțimea, așteaptă transportul. Mă gândesc că pentru cei din provincie o geacă e pur și simplu o geacă și un pantalon e pur și simplu pantalon. Nu e Aridon și nici măcar blugi. Pur și simplu pantalon. Pur și simplu încălțăminte. E bună cea care este că de n-ar fi ar fi fost vai și amar de sărmanele picioare. Că puloverul e verde? A, nu, n-am observat. Ține cald, bine mersi.

La marginea șoselii sunt numai cimitire. Mormânt lângă mormânt. În timpul războiului pentru independență aici s-au dus multe bătălii. Respectiv, morții sunt tineri. Fac socoteala în cimitirul din curtea unei geamii din Deçan. Majoritatea sunt de 25-30 de ani, prin urmare, n-au murit de moarte bună.

Ce n-ai zice, dar Deçan nu e câtuși de puțin simpatic. Munții sunt un activ nevalorificat. Într-o țară ca Germania sau Slovenia, orășelul ar străluci de curățenie. Nu și aici. La fel ca îmbrăcămintea albanezului, casele sunt pur și simplu case, magazinele pur și simplu magazine. Dacă fațada nu e terminată, cu atât mai bine. Fațada nu ține de frig. Presupun că înăuntru casele sunt mobilate cu scaune care sunt pur și simplu scaune și mese care sunt pur și simplu mese. O existență rudimentară, dar pentru localnici  lipsa esteticului nu pare să conteze prea tare. Îmi imaginez cum o palmă uriașă, ca de Dumnezeu, netezește creștetul munților. Copacii s-ar îndoi fără să cârtească precum blana aspră a unui cățel. Ar conta oare pentru Dumnezeu faptul că fațadele caselor sunt neterminate? Poate că da, poate că nu.

Toate clădirile cu valoare de patrimoniu cultural din Kosovo fie că sunt otomane, fie că sunt bizantine. Bizantine, adică sârbești. Spre una din ele mă întrept acum, pe șoseaua Mănăstirii, doi kilometri de la ieșirea din oraș. Visoki Dečani a fost ctitorită pe la 1330 de Ștefan Uroș al III-a, fiul lui Milutin. O istorie misterioasă ține de relația dintre cei doi. În tinerețe, Ștefan a fost exilat la Constantinopol unde urma să fi orbit, fiind bănuit de pretenții premature la tronul Serbiei. După moartea domnitorului văzul i s-a întors în mod oportun (dacă l-a fi părăsit vreodată!) și în 1322 a fost încoronat ca rege al sârbilor. Mănăstirea a fost zidită de un arhitect din Kotor, Fra Vito. Se simte influența Adriaticii. Stilul arhitectural e romanesc, la fel ca al vechilor biserici din Kotor și Dubrovnik. Dar frescele din interior țin de renașterea bizantină. Isus Pantocratorul nu are privirea severă de la Judecata de Apoi, e mai degrabă cea a unui profesor blând dispus să ajute studentul care a tras un bilet complicat la examen. La fel, îngeriii și sfinții nu stau morți în păpușoi, chipurile lor sugerează milă, compasiune, îngrijorare, supărare. Numai mânie nu știu să exprime, poate din cauza că-s sfinți?

O bătrânică de o sută de ani dă să-și aleagă o lumânare. Micuță, gârbovită, mă întreabă pe mine în sârbește, căci altminteri nu e țipenie de om în biserică. Prețurile-s indicate în dinari și în euro. Eu ce să zic, scrie aici că cea mai mare costă 500 de dinari sau 5 euro. Ea vede 5 și scoate 5 dinari, dar de bună seamă pentru un enoriaș atât de loial o reducere generoasă e ca un dar de la Dumnezeu. Cea mai mare lumânare e jumătate din statura femeii.

Nu sunt religios din fire, dar în prezența frescelor mă apucă o evlavie de-mi cresc aripi. Mă simt ușor, respir ușor. Toate neliniștile, grijile profane se risipesc în văzduh când privesc chipurile sfinților. Nu merg pe drum, urc pe o scară care duce în rai. Nu știu nimic, dar știu că totul o să fie bine. E o promisiune mai veche. Are șaptee secole.

Și ilirii, ei ce-au făcut pentru eternitate? Au tăcut, la fel ca și dacii. Au hrănit pământul cu sângele lor, au semănat oase și au cules vise. Albanezii au continuat această tradiție. Grijile lor nu sunt pentru veșnicie. Dacă copilul cere lapte nu-i aduci o icoană. Îi dai lapte că asta cere! Ce-i greșit aici?

Îmi aduc aminte ce scria Milorad Pavić despre călugării de pe Muntele Atos. Cică erau de două feluri: cenobiți și isihaști. Cenobiții locuiau laolaltă, prețuiau comunitatea obștească, disciplina, ritualul. Împreună se rugau, împreună munceau, împreună se bucurau. Isihaștii preferau schiturile și singurătatea. Acolo, în mijlocul naturii și netulburați de nimeni, făceau icoane și manuscrise. Sufletele lor scânteiau în sălbăticie cu lumină de la Dumnezeu. Dacă era să ardă mănăstirea, cenobitul ar fi alergat să-și salveze tovarășii; isihastul ar fi salvat icoanele și manuscrisele…

Eu nu știu ce-i mai puternic – cimitirile locuite de morții tineri sau icoanele bătrâne de șase secole?

Înainte de a face cale întoarsă mă opresc la o cafenea. La masa vecină, niște albanezi (în paltoane care-s pur și simplu paltoane) trag din berici într-o veselie. Întreb chelnerul de unde prind autobusul spre Priștina, iar el îmi face semn că nu știe engleza dar rezolvă imediat. De la masa vecină mi se oferă instrucțiunile de rigoare. Sprechen Sie Deutsch? încearcă albanezul să lege un capăt de vorbă. Nein, zic eu, just English. Îmi termin cafeaua, dau cu banul, dar albanezii protestează vehement. Sunt oaspetele lor, al cenobiților. Faleminderit, le răspund în albaneză.

Urc în autobus, deschid cartea, ascult cvartetele pentru vioară ale danezului. Privesc munții care bat în retragere. Palma uriașă care le netezește creștetul nu face nici o distincție între cenobiți și isihaști.

Tags: , , , , ,