May 4, 2016 Off

Zațul și caimacul

By in bangladesh, călătorii

Așa când stai și privești Dhaka de la înălțimea unui zbor de cuc, pare destul de simpatică. Ia, de exemplu arhitectura modernă. E clar că Le Corbusier și-a lăsat amprenta. Când, cum, nu prea-mi dau seama, dar blocurile de locuit din Gulshan și Banani au o eleganță deosebită. Cărămida roșie pentru stradelele dosite. Albul imaculat pentru blocurile narcisiste care nu-și rup privirea de la propria imagine răsturnată în lacurile din cartier. E musai să nu cobori privirea mai jos de linia orizontului, să o protejezi de mizeria de pe stradă. Drumurile din Banani stau cu măruntaiele la vedere iar sub pământ un packman uriaș te mușcă de călcâie. Pac, pac, pac – îl auzi din urma ta și prima dată zici treacă de la mine, iar a doua oară inima ți se face cât un purice și în cele din urmă nu mai poți răbda, iar blocurile albe și cele de cărămidă nu mai sunt de ajutor.

Ne ascundem de packmanul din subterană în nordul Bangladeshului, la Sylhet, acolo unde verdele plantațiilor de ceai este în continuare virgin, iar serviciile oferite de hotelurile de lux includ asigurare împotriva talmeș-balmeșului din capitală. Dar deocamdată stăm la coadă în terminalul pentru zborurile interne, curioși să aflăm dacă avioanele companiei Biman dau din aripi. Ghișeele de înregistrare arată exact ca birourile funcționarilor publici. Trei inși procesează informația apăsând pe clape o dată pe minut. Nici zare de bandă rulantă pentru bagaje – hamalii costă mai ieftin decât electricitatea! Nu că ne-ar interesa prea tare – periuța de dinți, costumele de baie, aparatele de fotografiat, Graham Green și Elif Șafak încap foarte bine și în bagajul de mână.

Iar în jumătate de oră suntem deja în Sylhet. În fața aeroportului ne așteaptă șoferul din partea hotelului DuSai Resort & Spa. Ne face semn să-l urmăm, nu scoate o vorbă. În mașină încercăm să legăm o discuție. Nimic. În cât timp ajungem la hotel? Zero atenție.

Hellooo! zicem într-un singur glas și pe un ton ceva mai ridicat. Do you speak English?

Dă din cap că nu. Dar nici în bengaleză nu zice nimic.

Amar nam așa și pe dincolo, ne prezentăm noi și în sfârșit aflăm că pe șoferul nostru îl cheamă Kukon. E un început cum n-ai da. Totuși, în lipsa unei interacțiuni verbale cu respectivul Kukon, ne concentrăm pe partea vizuală, demnă de toată admirația – câmpuri de orez, bivoli cu genunchii scufundați în apă, plantații de ceai etc.

La recepția hotelului încercăm să încropim un itinerariu pentru ziua următoare. Lacul Madhobpur și Rezervația Naturală Lawachara sunt cele mai la îndemână obiective turistice, doar că vezi tu bine, șoferul este un ghid excelent care cunoaște la perfecție traseurile atâta doar că nu știe o boabă de engleză. Aha, și atunci cum comunicăm?

—În tot cazul vă asigurăm că e un ghid excelent.

Asta e, ne împăcăm cu ideea. Un lac e un lac, ce se mai poate adăuga aici?

Spuma societății bengaleze se scaldă în piscina hotelului. Bărbații ca bărbații – în chiloți. În schimb femeile… șalvari, camizon, eșarfă – toate murate, înoată într-un nouraș textil multicolor. Citim ce scrie pe aviz: scăldatul în piscină este permis doar în costume de baie adecvate. Ăă? Ale noastre cum sunt? Mai departe: bărbaților în tricouri le este interzisă intrarea în bazin. Ca să vezi… Scot tricoul. Asta înseamnă că m-am conformat? Sau dimpotrivă? Ne lămurim mai târziu. Interdicția nu ne vizează pe noi, ci pe matroanele bengaleze care insistă să se scalde îmbrăcate din motive religioase. Ei, treaba lor. În tot cazul, piscina e relaxantă, chiar dacă apa ar fi fost cazul să fie ceva mai răcoroasă.

Teritoriul hotelului este o grădină botanică. Flori exotice, palmieri, vile cu acoperișuri din stuf și o muzică ambiantă plutind din difuzoare, potrivită pentru exerciții de yoga sau ceva de genul. Liniște și pace. Incredibil. Avem ambii impresia că ne aflăm la un sanatoriu pentru pacienți bolnavi psihic. Sanitarii zâmbesc și ne salută politicos în engleză. E atât de calmant. Mai ales prin contrast cu agitația din Dhaka.

A doua zi, suntem însoțiți în excursie de băiatul de la recepție care vorbește o engleză perfectă. Istiak (așa îl cheamă) e opusul lui Kukon. Monden, școlit, sociabil și un pic timid. La drept vorbind cei doi se completează atât de bine încât împreună formează o ființă perfectă. La sfârșitul excursiei îi invităm pe Istiak și pe Kukon la un ceai cu șapte niveluri. Ceaiul cu pricina e o invenție bengaleză și, între noi fie vorba, n-are nicio noimă. Straturile multicolore sunt separate prin concentrația de zahăr, diferită pentru fiecare nivel, iar în sumă rezultă a fi un sirop vâscos, al cărui merit singular este că scoate organismul din toropeala după-amiezii. Dar e mișto să stai așa la o terasă, în mijlocul junglei cu doi bengalezi care se completează reciproc.

Paharele sunt clătite la repezeală, cu apă din bidon.

—E imposibil să-i instruiești pe amărâții ăștea… observă Istiak.

Istiak, instruit la Londra vreme de șase ani (pretinde că a făcut masteratul acolo), mai zice un lucru. În pofida zăpăcelii din Dhaka, Bangladesh este unicul loc din lume unde se simte în viață. În mod bizar, tot mai des, simțim același lucru în raport cu Moldova. Ca acasă – nicăieri!

Ne întoarcem la piscină. Zațul, instruit să salute în engleză, zâmbește cucernic. Caimacul, plin de sine, se scaldă încotoșmănat în bazin. Ceva nu e în regulă aici. Sufletește, suntem de partea zațului, dar înotăm în bazin împreună cu caimacul. Suntem obișnuiți cu societatea noastră egalitaristă și o găsim mult mai reconfortantă. În Bangladesh, între amărășteni și boierime este un abis social imposibil de depășit. Caimacul societății trăiește într-o lume în care există aer condiționat, apartamente de lux, clinici americane, diplome internaționale. E ordinea naturală a lucrurilor. Zațul – prăfuit, murdar, needucat nu face parte din aceeași lume. Resemnați, ei își văd de treabă fără prea mare zel, căci excesul de inițiativă rareori produce vreo schimbare. Sunt prietenoși între ei și-i privesc pe străini cu o simpatie mai mare decât pe bengalezii din înalta societate. Cu aceștea din urmă mențin o singură formă de raport:

—Yes, boss.

Tags: , , ,

March 30, 2016 Off

Orașul văzut prin lentilă

By in bangladesh, călătorii

După o lună și ceva de hoinăreală, ies eu duminică dimineața din casă. Cu fusul orar neajustat; până la cafeaua lui Marcu a mai rămas un sfert de oră. Între timp achit facturile adunate. Scot lei din bancomat. Da o curățenie! Străda, poți să o lingi cu limba. Și nici gropile nu par la fel de adânci. E o chestie de perspectivă, desigur. După cum ziceam, dacă vii dintr-o țară mai săracă, Moldova e Europa, Basarabia e România ș.a.m.d. Și mașinile – uite ce frumos merg pe drum, una după alta. Nu se îmbulzesc, nu claxonează frenetic. Simt că-mi place la nebunie acest oraș. Îl văd ca și cum aș fi un venetic. După o lună și jumătate de despărțire, orașul se scaldă-n primăvară. La Sala cu Orgă se anunță zile de Bach, la Gaudeamus e francofonie pură, la Ginta Latină vine Teatrul Nottara.

Aceleași simptoame și la prietena mea. Le povestim oamenilor de pe loc. Râd. N-o să le zicem nimănui, spun prietenii.

Înțeleg că sunteți sătui de gherete. Edilul zice că vor dispărea când Republica Moldova va atinge nivelul de viață din Singapore. Adică niciodată. Înțeleg că-i afacerea lui și e greu să te desparți de ea. Dar uite că la Valea Morilor gheretele cu cafea sunt foarte solicitate. Stau vreo duzină de oameni după ea. Vânzătorul e un țigan chipeș, cu tatuaj pe brațul stâng. Vorbește frumos română și e politicos. De altfel, în fața noastră-s arabi, în spatele nostru sunt ruși. Oamenii se plimbă civilizat, care cu bicicleta, care cu animale de companie. Preferatul meu e un pug zâmbărțeț. Nimănui nu-i trece prin cap să facă frigărui (la Valea Trandafirilor le trece!). Parcul tot e un proiect al primarului, unul reușit – hai s-o admitem. Poate și scara o să iasă bine. Poate că la vară moldovenii o să se tolănească pe gazon așa cum se întâmplă și prin alte capitale europene.

Caz real la prietena mea. Un întreprinzător local se ocupă de mobilier, ajutat de un prieten. Parcă-i hamal și parcă nu e, căci zice bonjour, madame. Se dovedește că-i elvețian și că dă o mână de ajutor prietenului că nu-i bai. Oricum, e cel puțin neobișnuit. Îi zic prietenei că și la noi pe scară, fix așa – o italiancă s-a angajat la o vecină să-i facă curat prin apartament, să gătească… Bine, asta-i glumă desigur, dar elvețianul e get beget. În plus, cine știe, cu terorismul a cărui fantomă bântuie prin Europa, poate vor și ei viață liniștită. Poate speră că nivelul de viață se va ridica și atunci n-or mai fi nici gherete. Să vezi atunci minune!

Stau de vorbă cu un taximetrist. Zice că a lucrat și el la caldarâm, dar nu la noi – la Milano. Și nu se pune așa, da’ altfel. Se ia o rangă încovoită și se pune primul rând. După care toate pietrele se aranjează frumos în semicerc. Un italian i-a explicat. La noi bântuie un zvon că pietrele-s întoarse pe dos. Că cică n-ar trebui să fie atât de zgrunțuroase. Și-ntr-adevăr. În fața Muzeului de Arte Plastice, care-i aproape gata, pietrele-s în semicerc și-s mai puțin zgrunțuroase. Așa intră know-how-ul. Tiptil.

Nu mi se pare OK că primăria e ca un miniguvern. Direcțiile de sănătate publică, educație, etc. imită ministerele de parcă te miri ce politică locală se face la nivelul lor. După mine au o funcție contabilă – cea de redistribuire a transferurilor de la bugetul de stat. Dincolo de asta spitalele se descurcă și fără primărie, la fel o fac și școlile, și grădinițile. Ar fi mult mai interesant ca primăria să fie organizată în echipe de lucru, fiecare cu termenii să-i de referință, fiecare angajată să supravegheze implementarea la timp a unui proiect. Să aibă grijă de calitatea lucrărilor de construcție și respectarea termenilor contractuali. În felul ăsta, domnul primar ar putea să gestioneze douăzeci și cinci de proiecte pe an și nu cinci în opt ani. Taximetristului îi place această idee.

Alt taximetrist, altă situație.

—Maică scumpă, ce ambuteiaj! zice el.

Stai că-ți povestesc cum e la noi, în Bangladesh. Stăm în trafic o oră jumate când mergem spre Secretariat și două – pe drum înapoi. Semafoarele-s decorative. La câteva interesecții mari, poliția rutieră se ocupă de circulație. Douăzeci de minute până trece un rând, pe urmă – noi. Când virezi, apeși pe claxon. Când îți taie calea un ricșă, apeși pe claxon. Când te iau cu asalt cereștorii, privești în altă parte. Când te abordează o pereche de hizra, încui ușile de la mașină. Hizra sunt transexualii din Bangladesh. Oficial, nu sunt gay. Dar sunt cu bucluc.

Pe bulevardul Gulshan se sapă. Pe bulevardul Kemal Ataturk se sapă. Tot cartierul Banani e întors cu mațele pe dos. Strada 27 e blocată. Lacul cică se decolmatează, dar deocamdată n-a mai rămas apă în el. Cauza acestor săpături e sezonul de musoni care stă să înceapă. Ca și la noi, când iarna vine pe neprins de veste. Nu știu de ce nu fac un grafic, se lucrează în paralel pe toate direcțiile, iar traficul care și fără aceste lucrări nu-i păpușă, devine de-a dreptul impenetrabil. Noroc că s-a schimbat codul la terorism, din portocaliu pe galben, așa că ieșim din mașină și o luăm pe jos, prin cartier. Da, sunt gropi. Da, e colb. E adevărat că nu există gherete, dar sunt tarabe cu biscuiței și ceai. Fiindcă nu e ca la noi, pare exotic, dar nu și după o lună și jumătate. Dacă stai o perioadă mai lungă, problemele orașului devin problemele tale personale.

Plasele anti-țânțar nu-s bune de nimic. Mici și flămânzi, aceștea pătrund în spațiul nostru privat în cete mari. În pofida spraiului administrat zilnic, ei reușesc să crească mari. Te sacrifici și te rogi să nu fie malarici. În ziua finalei de cricket a tunat și-a fulgerat. Tigrii bengalezi au pierdut în fața tigrilor indieni. Mare tragedie. Douăzeci la sută din miliardul furat din banca centrală au fost restituite, iar restul au fost identificate pe niște conturi din Filipine care se zice că aparțin unor hackeri chinezi. Între timp, copacii pe care-i vedem de la balcon și-au lepădat frunzele prăfuite și și-au pus altele noi, de un verde mistic. Așa, peste noapte. Papagalii alexandrini au fost foarte mulțumiți. Meciul dintre musoni și sistemul de canalizare este preconizat pentru luna viitoare. Pentru orice eventualitate, procurăm caloși.

Mitul, conform căruia oriunde e mai bine decât la noi, nu ține. În schimb pe Bulevardul Gulshan zgârie-norii cresc ca ciupercile. Peste douăzeci de ani, Dhaka va fi un fel de Kuala-Lumpur. Creșterea economică e foarte sănătoasă, forța de muncă – multă și ieftină. Ce va fi la noi peste douăzeci e un mare mister. Poate Europa. Poate Eurasia.

Tags: , , , , , ,

March 8, 2016 Off

Veneția Orientului

By in asia de sud-est, călătorii

Dimineața a plouat. Grădina de bonsai strălucea de curățenie. Mărgele de apă cădeau de pe streșini. Micuța chiuaua pe nume Lulu stătea nehotărâtă în mijlocul curții. În seara precedentă se făcu-se ghem în brațele prietenei mele refuzând categoric să coboare. Oare îi place omleta? Câțiva canari se ocupau cu sârguință de coloana sonoră. Toate obiectele din anturaj – de la chițibușlâcuri orientale la electrocasnice de epocă – dădeau dovadă de gustul rafinat al gazdelor. Frumusețe în orice detaliu. O fi ea neesențială, dar uite cum îți bucură ochii și-ți domolește respirația! Și acum, hai-hai, că nu e vreme de pierdut. Avem vreo șase ore la dispoziție pentru a ne face o idee bună despre Hội An.

Tehnic vorbind, suntem pe o insulă. Pentru a ajunge în oraș trebuie să traversăm podișorul, la cea de-a doua intersecție să facem stânga și să o ținem tot așa până la podul japonez. Sunt câteva temple interesante de văzut pe traseu și câteva case care, pe timpuri, țineau de congregațiile de negustori din diverse regiuni ale Chinei și din Japonia. Dar nu e mai plăcut așa, să rătăcești pe străduțele pline de farmec care par să fie decupate dintr-un trecut îndepărtat? Până în secolul XVI, Hội An, cunoscut și sub denumirea de Faifoo, a fost un mare nod comercial pentru întreagă Asie. Ceramica vietnameză și porțelanurile chinezești din Hội An ajungeau în siguranță pe piețele din Cairo și Istanbul. Se știe, bunăoară, că orașul fusese vizitat într-o misiune comercială de samuraiul alb William Adams, aflat în serviciul shogunului Tokugawa Ieyasu. Cine a fost pasionat de mini-serialul „Shogun” își dă seama despre cine-i vorba.

Chestia e că pe acele timpuri, Hội An nu era un oraș sută la sută vietnamez. Capitală comercială a Imperiului Champa, orașul a fost locuit de chami, un popor înrudit cu filipinezii și indonezienii. Spre deosebire de vietnamezii din nord care țin de familia sino-tibetană. Până și în prezent minoritatea etnică respectivă (e drept că nu am identificat-o printre localnici) este pe jumătate hinduistă. Nici temple hinduiste n-am văzut, cu toate că ruinile de la Mỹ Sơn sunt doar la câțiva kilometri de oraș. S-a întâmplat ca la începutul colonizării franceze în secolul XVIII, nodul comercial să se mute la Đà Nẵng, ceva mai la nord. Hội An fost dat uitării, cum s-a dovedit, spre norocul locuitorilor săi. Astăzi orașul arată exact la fel ca și cu 200 de ani în urmă și, grație turismului, este cel mai prosper orășel din Vietnam. Străzile sunt curate, clădirile vechi – intacte, cafenele – elegante.

De la podul japonez coborâm spre răul Thu Bồn ca să vedem cum orașul se uită în oglindă. Jocul de culori dă dovadă de rafinament. Albastrul bărcilor formează o pereche desăvârșită cu ocrul conacelor din orașul vechi. Ne tocmim cu o barcagie pentru o plimbare pe râu. Scade din preț, dar imediat ce urcăm în luntre îmi dă și mie o vâslă. Dacă vrei mai econom, poftim de vâslește. În fond – tot e o plăcere! Pe bătrâna barcagie o cheamă Tem și e mai voinică decât ai crede. Apropiindu-ne de o colegă de breaslă, îmi sugerează să ne luăm la întrecere, lucru care se rezolvă prin câteva mișcări mai inimoase. Nam ba uan, râde Tem de colega sa.

După amează, vremea se strică. Ce noroc că am prins un pic de soare dimineața. Din tot ce ne-am planificat pentru drumul înapoi, spre aeroportul din Huế, am reușit doar să ne ridicăm pe Muntele de Marmoră de lângă Đà Nẵng. Remarcabil prin pagoda semeață și prin cele câteva temple budiste, muntele ne-a pus la încercare. Am intrat în peșteră fără ca să știm că urcușul urmează să se producă direct pe stâncă, doar că din interior. Coborâșul părea și mai strașnic, așa că am urcat. Ne ajutam cu mâinile căci în picioare nu te puteai încrede. „Eu în peșteri nu mă mai bag”, am mormăit în sinea mea dar s-a auzit. Din vârful stâncii, Marea Chinei de Sud se întindea în toate părțile. Ceea ce nu e lucru de mirare, căci muntele se afla direct pe litoral.

Pe stâncă – loc puțin, așa că hai în jos. Spre marea satisfacție a genunchilor mei, coborâșul l-am făcut pe scări. Un mic popas pe plaja din Đà Nẵng (câțiva nebuni se scăldau) și o foarte lungă așteptare în aeroportul din Huế.

A doua zi am mers să vedem stâncile din Golful Halong. Am înghețat ca doi țurțuri, chit că eram „echipați” pentru acest soi de anotimp. Eu –  cu o geacă de fason militar, prietena mea – într-un paltonaș vietnamez de catifea cu niște broderii sub formă de sakura. Simpatici, dar cam zgribuliți. Parte din excursie, am intrat iar în niște peșteri, ceea ce a fost cu adevărat ironic. Noroc că prin astea înaintai ușor și nu neapărat în sus. Stalactiții și stalagmiții s-au purtat foarte decent. Seara, iar la hotelașul nostru din Hanoi, de pe strada cafelei.

Șase zile, patru destinații. Toate cu litera H: Hanoi, Hue, Hoi An, Halong.

Și mai sunt atâtea litere în alfabet…

Tags: , , , ,

March 6, 2016 Off

Orașul Imperial Hue

By in asia de sud-est, călătorii

Ajungem la Hue seara târziu. La ieșire din aeroport ne așteaptă Son, șoferul din partea hotelului:

—Bine ați venit în Hue! Da! țipă Son.

După cum era să ne convingem mai târziu în Vietnamul de sud toată lumea vorbește ca la piața centrală. Și adaugă câte un „da” la sfârșitul frazei ca să confirme definitivitatea ei.

—Moldova a fost o țară socialistă, nu-i așa? Polonia, Ungaria… Vietnam a rămas o țară socialistă. Da. Dar avem economie de piață. Fiecare face ce dorește. Da.

Hotelul nostru are piscină și patio. Piscina nu e de mare folos. Cu siguranță că e mai cald decât la Hanoi, dar nu într-atât de cald încât să te bagi în apă. La recepție ni se oferă câteva opțiuni. Harta xeroxată arată de parcă ar fi un plan de război.

—Acum seara puteți lua cina la restaurantul ăsta. Îl cunosc pe proprietar, da. Aici se află piața de noapte. Dimineața puteți să luați barca spre orașul imperial.

Camera noastră nu are patio. Nu e corect. Prietena mea îl privește pe recepționist, recepționistul mă privește pe mine. Aparent, e rândul meu să zic ceva.

—Noi am plătit pentru cameră cu patio și pe ea o vrem. Îi arăt recepționistului confirmarea de pe booking.

Ne conduce într-o altă cameră care-i identică cu prima. Bineînțeles că nu are nici ea patio. Ni se oferă o reducere. Zicem că nu e chestie de bani, ci de principiu. Dar altă soluție nu e. Acceptăm reducerea. Lenjeria are iz de umezeală ca în casele de la țară. Dorm iepurește, căci nu e patul meu.

Dimineața pornim spre orașul imperial pe jos. Teritoriul e diferit decât harta. Râul Parfumului pe care trebuie să-l traversăm e de aceiași lățime cu Dumărea. Orașul imperial are doi kilometri lungime și doi kilometri lățime. Curtea imperială, templul, sălile de ședință, pavilionul de lectură, foișoarele denotă un respect total pentru geometrie. Orașul este pentru vientamezi ceea ce este Versailles pentru francezi – o declarație de suveranitate. În 1802 împăratul Gia Long a înființat dinastia Nguyen care urma să dăinuie peste o sută de ani, sfârșindu-se cu proclamarea în 1945 a Republicii Democrate Vietnam.

Desigur, Versailles-ul vietnamez e o copie. O dublă copie s-ar putea spune. Pe de o parte, modelul arehetipal este Orașul Interzis din Beijing. Între Vietnam și China întotdeauna a existant un gen de relație de iubire-ură. De-a lungul secolelor Vietnamul rezista tentativelor Chinei de a-l asimila, dar îi urma invariabil modelul de organizare a statului. „Și noi putem la fel, ba chiar și mai bine. Da.” Pe de altă parte, sub protectoratul Franței, puterea suveranului era fictivă. Administrația colonială franceză era la Hanoi și Saigon. Administrația imperială vietnameză – în Hue. Puterea monarhului vietnamez era absolută… în sala de lectură.

Cu toate acestea, din punct de vedere estetic, Orașul Imperial e una din minunile lumii. Între parcuri, porți, temple e o armonie desăvârșită. Ochiul o vânează cu aviditate, iar picioarele te poartă neostenite înainte. Pereții te invită să-i atingi, ei păstează încă ecoul intrigilor de palat. Auzi? Din crăpături răzbat niște șoapte: putere, putere, putere. Da…

…La unu ne așteaptă autocarul spre Hoi An. La intrare în autocar suntem rugați să ne descălțăm. Interesant lucru, ne gândim în sinea noastră, dar ne conformăm. Motivul devine evident după ce urcăm în autocar. În loc de fotolii avem cușete de dormit. Trei rânduri de cușete. În două etaje. Ne cocoțăm în cușetele superioare. E foarte confortabil. Prietena mea încearcă să închidă aerul condiționat. Însoțitorul de drum protestează vehement. Explică ceva în vietnameză cu vocea țipătoare a celor din sud. Evident, nu pricepem nimic. „Vjj”, zice însoțitorul de drum și arată spre șofer. Cu alte cuvinte, aerul condiționat nu e numai pentru noi. Se acceptă.

Priveliștea de afară e fascinantă. Câmpuri de orez vecine cu oceanul din partea dreaptă. Munți cu crestele-n nori din partea stângă. Însoțitorul de drum care moțăie mulțămit pe cușeta de alături. Peste cinci ore urmează să fim în Hoi An.

Tags: , , ,

March 4, 2016 Off

Le Nin

By in asia de sud-est, călătorii

Treișpe ani, păr bălai, dobă de lectură. Jumătate din volumul II din Vicontele de Bragelonne, volumul III în întregime și, fiindcă mai era vreme destulă până la miezul nopții – Robin Hood. Un fel de orgie beletristică combinată cu lâncezeala de vacanță. Și da, prima durere de cap. Soluția? Unii din voi poate mai țin minte steluțele auriii importate din Vietnam – niște năsturei metalici cu balsam galben înăutru. Era suficient să tragi de primul sertar din casa bunicii și să dai de ele. Și erau eficiente. Îți masai ușurel tâmplele și, fie din cauza mirosului strident, fie din altă cauză, durerea de cap era ca și luată. E bizar, dar steluțele astea încă se mai produc în Vietnam. Costă ieftin și nu pricep de ce nu continuăm să le importăm. Sigur, citramonul e bun și el, dar steluțele alea sunt marfă nu șagă. Am cumpărat o duzină de steluțe din prima farmacie căci nu ocupă mult spațiu în rucsac.

…Acuma stăm noi în parcul Le Nin din capitala vietnameză și ne minunăm. Pe centru statuia lui Lenin. Exact ca la Bălți pe vremuri. Lângă ea – un palmier. Asta nu, n-am avut. Oricum, cu sau fără palmier, senzația e diferită. La noi, dacă e să dau peste un Lenin (de exemplu la Tiraspol) mi s-ar face greață. Nu zic bai, copilăria a fost o perioadă fericită, dar prețul plătit pentru ea? Deportări, rusificare, cenzură și deficit. În Vietnam e diferit. Un Lenin tropical și exotic la celălalt capăt al universului încetează să mai fie o sperietoare. E chiar amuzant: peisajul e străin dar tiparele sunt recognoscibile: stegulețe roșii, pensionari, pionieri. Și în pofida la toate acestea, capitalism get-beget, economie de piață competitivă, proprietate privată.

Încerc să-mi imaginez ce concluzii ar trage un marțian dacă ar vedea aceste statui ale lui Lenin presurate pe mapamond – care în Cuba, care în Vietnam, care în China sau Coreea de Nord:

—Cum, nu a-ți auzit de Le Nin? Este un mare navigator chinez din secolul XVI.

În orient nu se face deosebire între mic dejun, prânz și cină. Se mănâncă același lucru. În Bangladesh orez, în Vietnam supițe. Lumea stă jos, așezată pe taburete din plastic. Albastre și roșii. Luăm și noi o supă. Are sărmăluțe, are fidea, cărniță – e numai bună. Stăm pe taburete și numărăm. Pe strada noastă tre să fie vreo douăzeci de afaceri mici și mijlocii. Șapte cafenele, trei restaurante, patru hoteluri, două magazine cu produse artizanale, unul din ele specializat pe textile din nordul Vietnamului, un bancomat. Vreo patruzeci de motociclete parcate la nimereală. Pietonii sunt forțați să circule pe carosabil. Strada noastră nu are mai mult de cincizeci de metri iar străzi precum asta sunt zeci de mii. Și asta e țară socialistă!

Mi-am dat silința să aflu câte motociclete sunt în Hanoi. 4 milioane. În Vietnam sunt 39 milioane. Dacă nu-i punem la socoteală pe minori și pensionari, fiecare vietnamez are câte o motocicletă.

În Templul Literaturii e mare îmbulzeală. Doamnele pozează impetuos, machiate și chitite. Intelectuali cu plete albe și lungi descind din Uniunea Scriitorilor. Zâmbesc cu un zâmbet socialist, manifestând deplină încredere în ziua de mâine. Muza nu se pune la socoteală. Alfabetul vietnamez, quốc ngữ, este invenția iezuitui francez Alexandre de Rhodes, care s-a aflat în misiune între 1624 și 1644. Parcă-l văd făcând regulă: 1. Nu mai mult de cinci litere într-un cuvânt; 2. Fiecare vocală trebuie să aibă minimum două diacritice. Ieroglifele chinezești au fost rezervate în exclusivitate pentru comunicarea cu cerul.

De la atâta mers pe jos, genunchiul drept începe să protesteze. Intrăm într-un magazin sportiv (eu – sportiv?) și spre marea mea surpindere reușim să facem rost de un elastic. Costă 55 mii dongi, aproximativ 50 lei. Când să achit, mă întreabă casierița: „Și elasticul unde-i?” Deja e pe genunchiul, uns în prealabil cu balsam vietnamez.

Ne oprim la o cafea. Cafeaua, apropos, e un alt obicei franțuzesc. Vietnamezii o prepară foarte tare, servindu-se de un filtru de aluminiu. Culoarea e atât de densă încât o poți folosi în loc de cerneală. La o cafea ca asta se cere și un pahar cu apă. Altfel nu e posibil, am încercat.

Nu departe de mauzoleul lui Ho Shi Minh se află Pagoda pe un Singur Picior. Steagurile budiste flutură vesel pe fundalul secerei și ciocanului. Asta e o altă caracteristică a socialismului vietnamez – orice ar dicta linia de partid, budismul rămâne în vigoare. Sau taoismul la o adică. Ajungem să ne convingem de acest lucru la Templul Quán Thánh, cel mai vechi din capitala Vietnamului. Datează din secolul 11. Vietnamezii se roagă foarte convingător. Și în general sunt niște oameni foarte de treabă.

Urcăm într-un cyclo până la hotel. Noi suntem așezați în față, biciclistul – împinge din spate. Mă atinge de umăr: „Ambasada Franței”. Peste câteva sute de metri mă atinge iar: „Citadela”. Motocicliștii vâjâie pe lângă noi. Vânt în plete. O bericică rece ne așteaptă la hotel. Iar balsamul își face efectul.

Genul ăsta de socialism nu-mi produce niciun deranj.

Tags: , , , , , ,

February 15, 2016 Off

Lucrurile la care nu ne gândim când ne gândim la supremația legii

By in digresiuni, eseuri

Când zici supremația legii la ce-ți stă mintea? Eu înțeleg așa: legea e mai sus decât persoana și toți sunt egali în fața ei. Înțelegi și tu același lucru? Presupun că da. Îndrăznesc să presupun că actorii politici din Republica Moldova – atât cei aflați la putere, cât și cei din opoziție – înțeleg cu totul altceva. Sunt foarte curios cum, în cazul dlui Ghimpu, apelul de a închide un post de televiziune se încrucișează cu supremația legii. Foarte interesant, ce crede la acest subiect dl Lupu. O sintagmă utilă în discuțiile cu UE și atât? În ce măsură legea îi vizează pe cei care controlează adoptarea, executarea și interpretarea legii? Dacă ar avea musteață, dl Plahotniuc ar râde sub ea. Dl Filat nu ar râde. Dar râdea și el pe vremuri.

Anything is God gifted, ar zice la acest subiect Hamid. Ceea ce-i interesant este că supremația legii este un atribut al puterii care chiar s-a dezvoltat în sânul religiilor abrahamice. Creștinismul, islamul și religia mozaică au înțeles tot timpul că există o lege în fața căreia țăranul și domnitorul sunt egali. Astfel, puterea domnitorului nu este nelimitată, ea se legitimizează din religie și tot datorită ei își pierde legitimitatea dacă anumite canoane sunt încălcate. În Europa medievală s-a produs un switch în momentul când locul religiei a fost preluat de legea comună, legea acceptată de popor. În Anglia acest lucru s-a întâmplat în secolul XIII când suveranul a acceptat Carta Magna. În țările islamice acest switch nu s-a produs. Unii cercetători sunt de părerea că renașterea fundamentalismului islamic nu este altceva decât nostalgia poporului după legile șariatului interpretate de înțelepți (ulama) care reușeau să-i responsabilizeze cumva pe califi și pe sultani, lucru pe care constituțiile pseudo-democrate împrumutate din occident nu reușesc să o facă în raport cu președinții și prim-miniștrii actuali.

O alternativă supremației legii este despotismul oriental. În China nici confucianismul, nici budismul nu s-au impus în calitate de doctrine care să limiteze puterea suveranului. Împăratul Chinei se bucura de „mandatul cerului” care nu era altceva decât capacitatea practică de a ține țara la un loc. Există o continuitate la acest capitol. Mao, la fel ca și actualul lider chinez, Xi Jinping, se bucură de același mandat. Curios lucru, dar de același mandat se bucură și Vladimir Putin. Eu nu știu dacă acest lucru este legat de extirparea „opiumului pentru popor” care s-a produs în perioada sovietică sau este un atavism tătaro-mongol manifestat cu o  întârziere de câteva secole. Cert e că și „tătuca Stalin” a avut același mandat.

Revenind la oile noastre, aș face următoarea remarcă. Pe timpul guvernării comuniste, în Republica Moldova exista aparența unei oarecare ordini sociale care s-a legitimat din alegeri democratice. Voronin, cu toate beteșugurile dânsului crea impresia unui lider care avea capacitatea să țină țara la un loc. Supremația legii era o iluzie, bineînțeles, căci toată „ordinea” se baza pe verticalitatea puterii. Îmi aduc aminte de o remarcă rostită la repezeală de consilierul președintelui, dl Reidman: „Nu vă mai uitați la legile astea, oamenii le-au adoptat, oamenii pot să le și schimbe”. Exact. În condițiile unei majorități parlamentare decisive și a indicațiilor directe din partea dlui Voronin, legile erau un apanaj sezonier care putea fi aplicat în funcție de conjunctură. Chiar dacă atunci, la fel ca și în prezent, supremația legii era un gen de passe-parole în eforturile embrionare de integrare europeană.

Modul în care au evoluat lucrurile după aprilie 2009 sugerează că încercările de a edifica un stat de drept în Republica Moldova nu au fost niciodată autentice. Filat și Plahotniuc au concurat pentru „mandatul cerului” cu intenția de a centraliza puterea în detrimentul supremației legii. Coaliția de guvernare a învățat să imite discursul politic european, bucurându-se o vreme de credibilitate nemeritată. Nu știu dacă europenii au fost duși de nas sau s-au autoamăgit singuri. Citindu-l pe Fukuyama, îmi este clar că supremația legii nu se poate edifica prin schimbarea ordinii termenilor din ecuația politică. Aceasta e vestea ce proastă. Vestea și mai proastă este că chiar dacă unora ca Dodon sau Usatâi le reușește să obțină puterea, punerea la dubă a politicienilor compromiși în momentul de față nu se va solda cu edificarea unui stat de drept. Acest lucru este limpede din cauza faptului că sunt plămădiți din același aluat.

Și dacă totul e de la Dumnezeu cum zice Hamid, care să fie vestea cea bună? Nu e niciuna. Țara trebuie să-și inventeze altfel de eroi. Judecând după dinamica protestelor din Piața Marii Adunări Naționale, Gandhi și Mandela stau departe de tribună. Poate trebuie de căutat în altă parte. Nu printre politicieni.

Tags: , ,

February 9, 2016 Off

6000 km

By in bangladesh, călătorii, digresiuni, moldova

Mai întâi zici „Doamne, păzește-ne de nebuni”, apoi zici „Dumnezeu cu dânșii”. La urmă zici așa: „Sfinte Sisoie, cum de-am ajuns aici?” Semnul întrebării devine semnul existenței noastre mioritice până nu se va transforma într-un punct definitiv și imperturbabil. Dar mai avem timp. E rău, dar poate fi și mai rău. Deocamdată mâncăm nedumerire la mic dejun, prânz și cină. Înainte de plecare am citit o listă impecabilă de întrebări din partea domnului Gosu în speranța că pe parcursul călătoriei spre Bangladesh voi schița o listă comprehensivă de răspunsuri. M-am înarmat cu „Originea ordinii politice” de Francis Fukuyama și de-un caz că nu ajută – cu „Ordinea și degradarea politică”, tot de el scrisă.

La bordul aeronavei otomane, cu R2-D2 alături, ipotezele erau din cele mai sumbre. De partea întunecată a Forței am trecut noi. Viitorul e în ceață, dar ceața se va destrăma și atunci va fi ce? Zi sau noapte?

La Istanbul e ger, dar nu e la fel de frig ca la Chișinău. Turkish Airlines e probabil cea mai generoasă companie din lume, căci ne face o excursie gratuită în centrul istoric. Sărim peste partea cu Moscheea Albastră în schimbul unei cafeluțe turcești la o terasă scufundată în apele adânci ale melodiilor otomane. Hüzün, ne aducem noi aminte pe neprins de veste, ăsta e dorul turcilor care noaptea privesc în trecut, iar ziua proiectează viitorul. „Deci se poate?”, gândește moldoveanul deprins cu zicala „ușurel, că nu vin turcii”.

Dar e greșit să credem că scenariul modernizării turcești s-a produs peste noapte. Istoria e ca un fluviu care se revarsă, apoi se retrage, apoi se revarsă din nou. La mijlocul secolului XIX otomanii s-au modernizat în perioada tanzimatului, sub sultanii reformiști  Mahmud II și Abdülmecid I. Au reorganizat armata, administrația publică și justiția. Apoi s-au retras. La începutul secolului XX, junii turci au separat religia de stat (prin metode nu neapărat democrate), continuând astfel proiectul de modernizare a țării. Proiectul a dat roade. Astăzi în Turcia avem o societate pluralistă, o economie potentă, o cultură originală cu premianți Nobel în domeniul literaturii și chimiei. Și noi?

Facem totalurile în așteptarea cursei spre Dhaka. Dezrădăcinați, am primit democrația de pomană. Ne-am trezit cu economie de piață și niște documente ciudate care promiteau să ne facă proprietari. Nu am înțeles despre ce era vorba la momentul potrivit. În perioada guvernării comuniste s-a conturat un vector de dezvoltare și un soi de constituționalitate, însă instituțiile publice s-au atrofiat sub presiunea verticalității puterii. Odată ce puterea s-a înșirat pe orizontală, bubele s-au spart și adevărul a ieșit la suprafață gol-goluț. Suntem un stat ratat.

Potrivit lui Fukuyama, non-ratații se bucură de următoarele însușiri: (i) capacitate de guvernare; (ii) supremația legii; și (iii) responsabilitate politică (accountability). Republica Moldova a mers ca racul la toate cele trei capitole. Eforturile de a consolida administrația publică au fost subminate de algoritmul partajării funcțiilor publice conform căruia loialitatea a desființat meritocrația. Supremația legii a fost anihilată prin subordonarea justiției unor interese care nici măcar de grup nu sunt, căci liniile de raportare converg spre același număr de telefon. Responsabilitatea politică a devenit efemeră din cauza faptului că deputații se vând și se cumpără ca oile în târg. La ce bun să-ți exerciți dreptul electoral dacă deputații investiți prin vot ajung să fie transfugi? Majoritatea electorală nu se mai obține în rezultatul competiției politice, ci se achiziționează post-factum.

Problema e că la cele trei însușiri se ajunge pe care evolutivă, fiecare având un traseu independent. Supremația legii și responsabilitatea politică limitează de bună-seamă capacitatea de guvernare care în absența lor ar tinde spre autocrație. De la Fukuyama cetire:

„Este foarte puțin probabil ca țări extrem de sărace și haotice să înființeze instituții complexe într-o perioadă limitată de timp, ținând cont de calea lungă pe care au evoluat asemenea instituții. Mai mult ca atât, instituțiile reflectă valorile culturale a societăților în care s-au stabilit și nu este clar dacă ordinea politică din Danemarca poate prinde rădăcini în contexte culturale diferite. Majoritatea oamenilor care trăiesc în țări bogate, dezvoltate stabil nu au idee cum Danemarca a ajuns să devină Danemarca, lucru care este adevărat și pentru cei mai mulți dintre danezi.”

În Dhaka, la 6000 km depărtare de Republica Moldova, e iarnă și-s 25 de grade Celsius. Un strat de colb s-a depus pe panourile publicitare, coroanele copacilor, podeaua și mobilierul din apartamentul nostru din sectorul Banani. Cu apartamentul ne lămurim noi, dar rămâne cu panourile și copacii? Ne-am aclimatizat, așteptăm musonii.

Între timp, întreabă Hamid:

—Până la urmă Moldova e mai mult ca Danemarca sau ca Bangladesh? I thinks Bangladesh.

Greu de combătut acest punct de vedere. Când călătorești spre casă dinspre est, ai impresia că Republica Moldova e Europa. Străzile sunt (relativ) curate, regulile de circulație (relativ) se respectă, oamenii sunt (relativ) mai educați. Când părăsești țara ai un nod în gât și convingerea clară că în Republica Moldova lucrurile merg mai prost decât în Bangladesh. O civilizație a gheretelor și a nedumeririlor politice. Facturi exorbitante la servicii comunale și vid de oportunități. Vrei să vezi paharul pe jumătate plin și nu poți.

O singură dată am avut un sentiment călduț. La kilometrul zero al capitale un grup de tineri s-au prins într-o horă convențională legată de chiuitura: „unu-doi, unu-doi – plaha la gunoi”. Fiindcă ultima frontieră a responsabilității politice nu sunt alegerile, ci capacitatea poporului de a da cu mătura peste lichele. O pensionară, în fața oficiului central al poștei, îi privea cu admirație. „Bravo, băieți”, a zis bătrâna și parcă m-a pătruns un fior. Așa, de la zero.

Tags: , , , , , , ,

January 7, 2016 Off

Adevărul de pe Hindu Street

By in bangladesh, călătorii

Există oameni care-și pun pe față o mască de gheață ca să camufleze torentul de emoții prăpăstioase care îi subjugă. Se tem că dacă scot dopul, aceste emoții o să țâșnească ca o șampanie dulce-acrișoară în dimineața de după revelion. Nefiind, să zicem așa, de trebuință nimănui. Sau, bunăoară, există oameni care se poartă ca niște măscărici. Trăncănesc într-una. Fiecare minut servește ca umplutură pentru ceva. Ce s-a întâmplat în tramvai. Cum a fost uitat orezul la magazin. Cât de tare a durut un dinte. Iar pe dinăuntru – goi-goluți. Le este teamă să rămână singuri, fiindcă în singurătatea lor nu există nimic, nici măcar ei înseși.

Asta la noi. Așa e civilizația noastră complicată. În Bangladesh e altfel. Sunt tot felul de tradiții, dar odată înrămate, omul din sânul tradiției este simplu ca salam aleikum. Ca regulă vrea ceva de la tine. Și o cere. Fără jenă. Fără să-și piardă demnitatea. Uneori e vorba de un fleac cum ar fi să apari cu el alături în fotografie. Dar până și fleacurile sunt solicitate ca un drept care le aparținea încă înainte să fi apărut tu sau eu pe lume. Durează o vreme până ce-și formulează cererea. Dar nu te îndoi în privința ei: dacă încă nu a fost rostită, înseamnă că e pe drum.

Există o singură excepție de la această regulă: Hamid.

—Hamid, mâine vii după noi la 7.30 că avem ședință la Secretariat.

—La șapte și jumătate? Doamne-Dumnezeule, la șapte și jumătate??? Bine am să vin. La șapte și jumătate. Doamne-Dumnezeule…

Fiindcă-i ultima zi din această misiune și nu avem altă treabă decât să facem valizele, Hamid poate să vină după noi la ce oră poftește. Stăm la balcon, privim prigoriile care fac piruete în aer, așteptăm.

Apare negreșit, zâmbetul până la urechi, ochii ne scanează iscoditor expresiile de pe față.

—I am happy now because mind is 100% good.

Asta el despre dispoziția noastră. Care n-are cum să fie proastă căci am hotărât să mergem să vizităm bazarul de pe Hindu Street. Ar fi fost păcat să nu o facem. Două luni de zile traseul nostru s-a rezumat în mare parte la serviciu, apartament și restaurante de ocazie. Și dacă nu mergem la Shakhari Bazar nici astăzi o să iasă că nu am înțeles o ceapă degerată în această misiune.

Aici trebuie de făcut o paranteză, adevărul fiind că din cauza măsurilor de securitate din țară, circulația noastră este în general foarte limitată. Nu se recomandă să hoinărim pe jos, trebuie să evităm locurile aglomerate, în special cele vizitate de occidentali cum ar fi hotelul Westin unde obișnuiam să mulgem cu regularitate bancomatul. La drept vorbind, primele trei săptămâni, tema recurentă de discuție erau țânțarii și teroriștii. În privința celor din urmă eu am o mică teorie, dar poate că-i mai bine să o țin pentru mine.

Ajungem la Hindu Street mulțămită hărților digitale. Hamid mai întreabă câte un bhai (frate), dar hărțile nu mint, ajungem negreșit la destinație.

Coborâm din mașină și ne facem drum prin mulțime. Normal că pe jos e mizerie. Dar ochiul antrenat nu stăruie asupra asemenea mărunțișuri. Strada e colorată generos – așa e la hinduiști. Nu se pierde vremea pe nuanțe. Dacă e roz, roz să fie. Dacă e verde, să fie cel mai strident verde cum numai în cărțile de colorat pentru copii poți vedea. Iese foarte vesel. La etaj, un trib de maimuțe se ocupă de treburile lor maimuțărești. O coajă de banană? O, nu. Nu se poate să o lăsăm așa. Câștigă cine are coada mai lungă!

Intrăm într-o prăvălioară și cumpărăm niște vase de cupru. Bine lucrate. Și simple. În magazinul cu instrumente muzicale îl lăsăm pe Hamid să se tocmească. Mă aleg cu dotara pentru colecție și-mi iese la jumătate de preț. E foarte frumoasă și-s tare mândru de achiziție. În atelierul de sculpturi religioase intrăm pur și simplu din curiozitate.

Parcă ai intra din stradă direct în cea de-a patra dimensiune. Câteva sculpturi de zeițe voluptoase, în pielea goală. Pielea-i de ghips. Și-i albastră. Înțelegem că e zeița Kali. Meșterul aplică ultima tușă de roz pe degetul mic de la piciorul drept, rezemat pe un leuț portocaliu.

—Și băietanul ăsta cu coții ascuțiți cine să fie?, facem semn spre un drăcușor vânăt de furie.

—Astă micul? Ăstuia îi zicem Dracula.

Iată n-am știut că Dracula s-a înregimentat în panteonul hindus. O fi un salt în carieră? O fi o retrogradare? Greu de spus. Cert e că în prezența zeiței cu limba despicată nu e de glumit. Nici chiar dacă ești un vampir de speță ardeleană.

Hamid e musulman și poate că mi se năzare, dar pare a fi un pic gelos pe faptul că ne distrăm mai bine în cartierul hindus decât în restul orașului. Asta-i situația, islamul nu e o religie distractivă. Îl iscodesc, dar el e imperturbabil. Unica, îi pare rău că n-a știut că noi ne dăm în vânt după așa chestii că ne-ar fi adus mai devreme aici.

Ne înțelegem să luăm masa la Haji Birani, localul tradițional din Orașul Vechi, dar când intrăm în cartier, localul e închis căci toată lumea e chemată la namaz. Fața mea redă o profundă dezamăgire și scanerii de alături citesc imediat chestia asta.

—Hai că revenim mai târziu, nu e mare tragedie…

E mare sau e mică? Nu știu. Așa mi-i firea – dacă-mi fac un plan și văd că funcționează îmi fac iluzii și țin morțiș să iasă așa cum ne-am gândit. Și dacă scrie pe față? O fi cazul să ascundem dezamăgirea, cum facem noi, europenii? Sau să lăsăm să se citească, cum ar face-o bunăoară Hamid? Poftim, de descâlcește. La două luni de când stai în Asia ajungi să nu mai pricepi unde se termină europeanul din tine și unde începe o făptură nouă. În tot cazul, dacă mind is not 100% good, Hamid o va face pe dracu-n patru, ca lucrul ăsta să înceteze. Reiese că și Hamid e cu cererea lui, doar că tot ce cere el de la noi e să fim fericiți și bine-dispuși.

Mai târziu, la aeroport îl îmbrățișăm ceva mai lung și mai călduros decât se practică în Europa. Fiindcă în ochii lui Hamid se citește cu litere de-o șchioapă că e 0% happy. Avantajul e de partea noastră. Suntem fericiți în proporție de cincezi la sută. Fiindcă faptul că plecăm este compensat de faptul că urmează să sosim. Acasă.

Tags: , , , , , ,

December 4, 2015 Off

Tur-retur Kuala Lumpur

By in asia de sud-est, călătorii

Unii stau binișor locului și-și văd de viață. O vacanță pe an și aia e prea mult. Într-un fel îi și invidiez. Căci au dreptate. Adevăruri, impresii, viață… totul e în minte. Sau în inimă. Sau în suflet. Nu există adevăruri care să le afli peste mări și țări. Și atunci cum să explici setea asta de a călători, de a schimba peisajul, de a te expune voluntar efortului și a te adapta la noi situații, noi oameni, noi culturi? Doar așa și nu altfel. Rătăcitori, nomazi… Târâș-gropiș, numai să nu stăm locului. Ne orientăm în low-costuri, duty-freeuri, miles&smilesuri, bookinguri tot așa cum altădată vânătorii și culegătorii se orientau în junglă citind semnele naturii. Imposibil să ne rătăcim. Dacă avem norocul să găsim un locșor unde nu ne simțim ca acasă, îl colonizăm imediat și-l aducem în zona noastră de comfort. Poate la un moment dat toate astea o să pară inutile și obositoare? Încă nu, ne gândim noi, în timp ce privim luna bengaleză, rotundă ca o blinie, agățată de vârfurile zgârie-norilor din Dhaka.

Asta și-a fost ideea: cât suntem în zonă, să profităm de avantajul proximității și să răscolim țările din regiune. Mai ales că regimul de vize din Bangladesh ne obligă să o facem. Avem permisiune să stăm în țară 30 de zile, după care trebuie să ieșim și să intrăm din nou pentru încă 30 de zile. O scuză foarte convenabilă pentru mici escapade în exteriorul Bangladeshului. Prima pe lista a fost Cambodgia, dar pentru ca să ajungem acolo era musai să facem un popas în Kuala Lumpur. Altfel ne-ar fi costat prea scump. Dintr-un motiv greu de înțeles este mult mai ieftin să procuri bilet până în Kuala Lumpur iar, de acolo, grație programurilor Air Asia, să-ți iei zborul practic pe degeaba în orice țară din Orient. Biletul din Kuala Lumpur în Siem Ream ne-a costat doar 50 dolari. Tur-retur. Cu alte cuvinte, Malaezia a intrat întâmplător pe listă.

Și ce noroc! Kuala Lumpur ne-a cucerit de la prima vedere cu infrastructura ei futuristă, cu amalgamul de etnii care, deși nu se amestecă, conviețuiesc pașnic alături, cu insulițele de arhitectură colonială împrăștiate printre zgârie-nori. Malaiezii reprezintă circa jumătate din populația țării, restul fiind chinezi, indieni sau tot felul de băștinași. Din cauza alfabetului latin folosit în Bahasa Melayu, totul este incredibil de clar, iar când din difuzoare se aude câte un „Pintu pintu” intrăm de-a dreptul în extaz. Asta pentru că în malaieză pluralul nu este altceva decât repetarea singularului: „pintu” înseamnă poartă, iar „pintu pintu” înseamnă porți. Nu, nu două porți. Pur și simplu porți.

Lăsăm cartierul chinezesc pentru mai târziu. Căscăm gura la Masjid Jamek, o perluță a artei islamice, chit că piața e în reconstrucție și nu putem admira moscheia decât din niște unghiuri foarte deocheate. Traversăm în mare grabă Piața Merdeka, căci cu arșița de afară nu e de glumit. Găsim refugiu în Grădina Păsărilor – potrivit unor surse, cea mai mare menajerie de păsări nebăgate în cușcă. O plasă mare ține de acoperiș, altminteri păsările se plimblă nestingherite printre picioare. Atenție la păuni! E ușor să le calci pe coada luxuriantă când aceasta se întinde pe câțiva metri. Servim cafeaua în compania unei egrete. Asta își ia zborul de la masă fără să achite nota. Pelicanii o privesc dojenitor – îi cunosc năravul. Ne împrietenim cu un ibis – nu e cel mai frumos băiat din cartier, dar are grijă să ne arate calea. Unica problemă, e cam taciturn. Altă treabă papagalii.

Părăsim paradisul de bună voie. Ne face din ochi Chinatown cu ispitele lui gastronomice. Avem noroc să ne așezăm sub o umbrelă. Peste un sfert de oră începe să toarne cu găleata. Nouă ne e bine, mai cerem un rând de bere în timp ce-i urmărim pe chelneri care improvizează imediat o streașină prin care să se scurgă apa în strădă și nu în farfurii.

Cerul se face senin, dar picioarele vor să rămână în Chinatown. Picioarele astea merită medalie de aur și, ivindu-se ocazia, o primesc negreșit. Medalia ia înfățișarea unui cârd de pești maseori care se aruncă înfometați asupra lor. Serviciul costă o nimica toată, dar durează numai zece minute. Primele șapte mori de râs, peștii te gâdilă îndrăciți de-ți vine să te dai pe jos. Normal că mai și dai din picioare. Ei se retrag, dar numai ca să se dea din nou năvală cu puteri înzecite. Peste șapte minute înveți să le dai crezare acestor buze moi și… când colo – timpul a expirat. Picioarele, alintate, se învoiesc să te ducă la hotel cu condiția că iei poziția orizontală și nu te mai miști până a doua zi dimineața.

Pe toate astea le reușim înainte de a completa turul în Cambodgia. De retur, schimbăm macazul: primul lucru, ne cățărăm pe Menara KL – un turn de telecomunicații de 420 metri, care oferă o panoramă impresionantă asupra orașului. Plus că avem ca-n palmă zgârie-norii Petronas care din 1998 până în 2004 au fost cea mai înaltă clădire din lume. Ideea e că, dacă ne-am fi cățărat pe Petronas cum au făcut-o Sean Connery și Catherine Zeta-Jones în Entrapment (1999), nu am fi văzut decât cel de-al doilea turn. Respectiv, suntem la etajul superior de pe Menara KL. Pentru un sfert de oră de prostrație trebuie să trecem prin următoarele: 1. așteptarea minibusului (gratuit) care ne duce până la turn; 2. controlul de securitate – anchetă completată; 3. poză în picioare pe fundal verde; 4. rând la ascensor; 5. poză așezat pe fundal verde; 6. prostrație; 7. vizita obligatorie la magazinul cu suvenire; 8. rând la ascensor; 9. eschivarea de la pozele inopinate cu panoramă pe fundal (în locul celui verde); 10. așteptarea micobusului (gratuit) care să ne scoată de pe perimetrul edificiului. Vizita nu costă ieftin și, judecând după tot tacâmul cu serviciile suplimentare, viitorul financiar al turnului este garantat.

Seara o petrecem pe ulicioara Jalan Alor, în cartierul Bukit Bintang. După ora 5 și până se mijește de ziua, Jalan Alor este capitala gastronomică a Asiei de Sud-Est. Mâncare stradală chineză, vietnameză, malaieză, arabă, thailandeză – ce nu găsești aici?! Un maraton de gusturi și arome în timp ce noi cu chiu și cu vai ne calificăm pentru proba de 100 de metri. Începem ușurel cu o cafea vietnameză, care-i un fel de espresso oriental. E a naibii de tare – are gust de ciocolată amară și se servește cu un pahar de ceai complementar. În schimb, după așa dopaj, ne vine și pofta de mâncare. Broscuțe și stridii – ce poate fi mai delicios?

A doua zi avem timp pentru un copitan, un fel de cafenea malaieză în Little India. Cafeaua albă e foarte polulară în regiune. În esență e un „3 în 1” – cafea, zahăr și lapte praf, dar le iese foarte bine. Ajungem aici luând metroul din Bukit Bintang până în Brickfields. Mai departe e mai complicat. Potrivit unor căutărilor de pe Google, templul chinezesc Thean How este cel mai frumos din Asia de Sud-Est. Mergem să verificăm. Templul e de un alb imaculat, foarte elegant. Dragonii de pe acoperiș zgârie jucăuș norii. Pe terasa templului un bătrânel chinez stă și meditează cu ziarul în față. Într-un foișor s-a instalat o tipesă cu un termos de cafea și o țigară. Femeia plânge. Afară plouă…

Chinezii sunt pragmatici vis-a-vis de religie. În fond, un templu este pur și simplu un spațiu public. Poți citi viitorul, poți înregistra căsătoria. Poți cumpăra suveniruri sau să aprinzi bețigașe. Depinde ce vrei. Dacă ai nevoie, poți veni cu un termos de cafea și o țigară și să-ți bocești tot sufletul până nu mai rămâne loc pentru tristețe.

La plecare, taximestristul ne lămurește în privința miracolului malaezian. Din punct de vedere politic, e o monarhie constituțională. Regele este ales pentru un termen de cinci ani din rândurile sultanilor din provincii. Sunt 13 la număr, din care nouă sunt sultanate. Sultanii se ridică pe tron prin rotație. Miracolul economic se ține pe uleiul de palmier. Acesta-i adăugat în petrol (avem și din ăla!) din care rezultă cea mai bună motorină din lume. Dar există o problemă: plantațiile de palmieri au fost invadate de șobolani. Soluția au oferit-o șerpii care-s mari amatori de șobolani. Datorită ofertei, populația de șerpi a crescut vertiginos. Dar și aici a fost găsită soluția: chinezii se dau în vânt după zeamă de șarpe. Întrebarea e – ce se va întâmpla cu chinezii?

Pe mijlocul autostrăzii, în semn de răspuns, stătea un pantof rătăcit. După toate aparențele, made in China.

Tags: , , , , , , , ,

November 27, 2015 Off

Angkor une fois

By in asia de sud-est, călătorii

A doua zi dimineața sau, mai bine zis, noaptea, căci mai e vreo oră până să se crape de zi, mergem să vedem una din celelalte șapte minuni ale lumii – templul din Angkor Wat. E întuneric beznă. Traversăm un pod, luminându-ne calea cu felinarele din telefoanele mobile. Încojurați încă de vreo sută de oameni care fac la fel. Grăbiți să prindem un loc bun pentru a întâmpina răsăritul soarelui. Ca niște francmasoni, zău așa! Ne poziționăm în fața lacului, templul se reflectă perfect în oglinda lui, atâta doar că suntem în rândul doi – primul rând e ocupat de chinezi, care-s mai matinali pe semne. Ori au venit decusară?

Soarele răsare și priveliștea e cu adevărat sublimă. Templul se profilează pe fundalul rozaliu ca o coroană regală. De fapt, imaginea trebuie să evoce un munte. Muntele Meru ca să fim exacți, sălașul zeilor din panteonul indian. Prima bucată de pământ adusă de Vișnu de pe fundul oceanului cosmic. Ca să vezi… iată de ce lacul e un atribut atât de important al templelor khmere! Fără lac imaginea nu ar fi fost completă. Templu – munte; lac – ocean cosmic.

Odată ce soarele s-a cocoțat pe creasta templului întoarcem capul și… Maică precistă! suntem înconjurați de mii de oameni! Ăștea când au apărut oare? Toată atenția noastră era fixată pe centrul sistemului solar și, când colo – suntem mai mulți decât mi-aș fi imaginat! Îi lăsăm să mai caște gura și intrăm negreșit în templu. Lumina e blândă, iar umbrele sfidează imaginația. Parcurgem teritoriul fără grabă, admirând basoreliefurile. Nivelul de sus e consacrat paradisului și e dominat de apsare. Acolo nu se întâmplă mare lucru – apsarele par să fie născute toate de aceiași mamă. La mijloc – Suryavarman II-a și suita regală. Jos – prăpăd cum și era de așteptat.

La ieșire din templu ne dăm seama că este abia ora șapte. Reușim să facem rost de un espresso, spațiul este echipat de minune pentru turiștii matinali. Dl Veasna sforăie în tuk-tuk, întins într-un hamac agățat de tavanul caleașcăi. Pe semne că-i foarte comod pentru orele de așteptare. Mai să-l rătăcim printre tuc-tucuri, dar lui nici nu-i păsa. Facem cale-ntoarsă, încă marcați de spectacolul luminii.

Seara o dedicăm asfințitului. La câțiva kilometri de Seam Reap, pe malurile lacului Tonle Sap, se află un sătuc plutitor. Se numește Chong Kneas. Sătenii trăiesc din pescuit. Altceva nu știu să facă, respectiv, dacă pește nu e, nimic nu e.  Toate casele de locuit sunt plutitoare. Niște bidoane cu aer le țin pe linia de plutire. Bărcile sunt unicul mijloc de transport. Copilandrii se joacă în apă așa cum la noi s-ar juca în nisip. Plutitoare e școală, plutitoare e stația de polție, plutitor e barul din sat. O barcă roșie pe care scrie Coca-Cola se ocupă de livrări. O dată pe an, când apa din râu scade sub nivelul acceptabil, satul își adună casele plutitoare și o ia din loc ca să-și arunce ancora în mijlocul lacului Tonle Sap. Cu tot cu școală, poliție și bar. Așa o situație.

Toate chestiile astea – răsăritul soarelui la Angkor Wat, apusul la Chong Kneas par să fie desprinse dintr-o altă realitate. Sunt atât de fascinat încât uit cu desăvârșire că-i ziua mea de naștere. Asta e de bine. Ne întoarcem la hotel. Ceea ce urmează e atât de hilar, încât e musai să fie regizat de Kusturica. Primul lucru care-mi trezește suspiciunea este faptul că pe marginea piscinei sunt prinse niște lumânări ca din biserică. „O-o”, îmi zic în sinea mea, „stai că începe!”. Și, într-adevăr începe. Bora, băiatul de la recepție, ne poruncește să intrăm în bazin. Nu e mare scofală, intrăm fără să cârtim. Brusc toate luminile se stâng. Din întuneric apare Bora și colegul său, cu un tort. În tort stă înfiptă o lumânărică. Bora și colegul său cântă „happy birthday” în timp ce eu înot în stil bras în direcția lor. Și mă îmflă râsul în timp ce dau din brațe. Fiindcă este tare bizar să-ți cânte cineva „mulți ani trăiască” în timp ce înoți, dar nici să stai pe loc nu ai cum.

În pahare cu picior, Bora ne toarnă ceva care în închipuirea sa e un vin local. Tăria are nu mai puțin de 40 de grade și arată caraghios în pahare de șampanie. Aducem din cameră un vin și-l servim și pe Bora. Mai să se înece săracul. Ceea ce pentru noi e ambră zeiască pentru cambonieni e borș acru. Facem schimb – „vinul” local revine localnicilor și vinul spaniol nouă. Toată lumea-i mulțumită.

În ziua următoare, ultima din micuța noastră escapadă, mergem cu mașina pe muntele Phnom Kulen, loc sacru pentru cambodieni. În anul 802, aici s-a proclamat așa-zisa declarație de independență. Regele-zeu Jayavarman al II-a a hotărât că nu mai e cazul să-și facă griji în privința suzeranului de pe insula Java din Indonezia actuală. Nu s=au ținut cuvântări despre for the people și by the people, dar în scurtă vreme imperiul embrionar a înghițit popoarele vecine, afirmându-și hegemonia în Asia de Sud-Est continentală. Imperiul s-a ținut în picioare până în 1431, când thailandezii au intrat în posesia mingii.

Intrăm în templu desculți și cu ofrande. Lăsăm florile de lotus la picioarele statuii culcate. Ne aducem aminte de lecția însușită în Sri Lanca: după degetele de la picoare poți să-ți dai seama dacă Buddha doarme sau e mort. Ne interesăm. Just resting, ne comunică un călugăr. Într-adevăr, ține ochii deschiși și pare foarte mulțumit de starea de nirvană. Pe spatele lui Buddha scrie în khmeră și în engleză: „Please don’t write on Buddha.”

Următorul popas îl facem la cascadă. Ce pot să zic despre ea? E mai mare decât cea de la Saharna, dar mai mică decât Niagara. Mi-a căzut tronc inimii. Nu-mi imaginam că o cascadă poate fi așa… așa… Chiar nu știu cu ce să o compar. Imaginează-ți: stai la bazele ei, pe niște pietre golașe, în jurul tău e jungla tropicală, de sus cade o tonă de apă, stropii te gâdilă pe tot corpul, un cârlig de curcubeu stă atârnat de un ram. Asta e ideea generală. Un loc potrivit pentru declarația de independență.

Ne pare rău că sejurul nostru se încheie aici. Din punct de vedere economic Cambodgia poate să se ia de mână cu Republica Moldova. În plan politic încearcă să mimeze democrația. Este guvernată de o coaliție, aceiași în ultimii douăzeci de ani. Are până și un pur și simplu rege, care a dansat balet prin capitale europene – la propriu! Cambodgienii nu sunt foarte mulțumiți. Dar zâmbesc enigmatic pentru orice eventualitate. Poate dacă bunăstarea s-ar fi măsurat în altceva decât dolari per capita, Cambodgia ar fi ieșit campioană la frumesețe? Nu „poate”. Precis.

Tags: , , , ,