Clasică

Cu toată pica pe care i-o purtăm lui Onișcenco pentru cele 4% din PIB șparlite de Federația Rusă cu ocazia embargoului impus vinurilor moldovenești (în 2007?), funcționarul tupeist și mâna deloc invizibilă a Kremlinului merită un monument din partea vinificatorilor noștri. Mă încumet să afirm acest lucru din cauza efectului neașteptat pe care această decizie a avut-o asupra pieței vinicole autohtone. Mastodonții care umblau cu zăhărelul pe la butoaie au cedat pozițiile de piață făcând loc pentru o serie de vinificatori tineri și simpatici. Mă refer la Mezzalimpe, F’autor, Etcetera etc. Publicitate pe gratis, dacă se acceptă. Dincolo de faptul că sunt creativi, manifestă și o grijă deosebită pentru calitatea și cultura vinului. Asta place.

Un alt efect neașteptat pentru Onișcenco a fost că piața locală de vinuri s-a maturizat subit. Spre deosebire de epoca apusă când procurai mâța în sac și, oferind un vin moldovenesc străinilor, erai tentat să faci singur prima înghițitură ca să te asiguri că nu e o bizarerie rușinoasă, acum raportul dintre preț și calitate s-a sedimentat. Dacă scoți din buzunar 40 de lei știi la ce să te aștepți și, la fel, știi la ce să te aștepți dacă scoți 100. Normal, este loc pentru preferințe, este loc pentru surprize. Asta tot place.

Ceea ce place mai puțin este că pe piața internațională mâna lui Onișcenco nu a umblat suficient de adânc.

Judecând după rafturile din Kazahstan și Ucraina, vinul moldovenesc tipic este în continuare dulce sau semi-dulce. În cel mai bun caz el se numește Lidia sau Isabela, iar în cel mai rău caz: Чёрный Доктор. Nefast. Mai mult ca atât, vinul se află pe raftul de jos al magazinelor, rezervat vinurilor de duzină, este îmbrăcat în carton sau sticlă de un litru jumătate și costă aproximativ o treime din cât costă un vin georgian. În treacăt fie spus, vinurile georgiene s-au poziționat pe același raft cu cele din Chile. Și au trecut prin aceeași molimă ca și noi. Noi de ce nu învățăm oare?

Lăsând la o parte patriotismul și „invidia de a fi moldovean”, mă gândesc la faptul că Moldova face o greșeală strategică uriașă, poziționându-se pe piața externă pe segmentul de vinuri ieftine și dulci. Reputația acestor vinuri se ține pe alcoolicii nostalgici din fosta URSS care-s o specie pe cale de dispariție. Tinerii ucraineni și kazahi nu o să consume ceea ce au consumat strămoșii strămoșilor lor. Iar exporturile noastre de vinuri o să intre într-o stare de prostrație auto-impusă.

Se pare că această miopie strategică specifică moldovenilor nu poate fi contracarată. Producătorii de ceai din Sri Lanka au format un cartel la începutul secolului trecut și au început să promoveze prin eforturi comune marca „Made in Ceylon”. Astăzi, ceaiul din Sri Lanka este arhetipul tuturor ceaiurilor. Noi nu ne putem organiza.

Ce-ar fi să ne organizeze ministerul? Înainte ca să ne taie cheful un viitor Onișcenco, ar fi cazul să ni-l tăiem binevol. O condiție ar fi ca marca „Made in Moldova” să nu fie aplicată pe toată poșirca, ci doar pe vinurile pentru export care întrunesc niște cerințe minime de calitate. Hedoniștii știu care-s cerințele.

Hai noroc!

Tags: marketing, politici publice, strategii, vinuri