September 7, 2004 Off

Yin şi Yang

By in eseuri

O idee orientală înrădăcinată în vechiul antagonism între Yin şi Yang devine acceptată drept una universală în progresie geometrică. Pricină acestui fapt curios este ratarea concepţiei despre bine şi rău, un faliment care eu l-aş explica nu prin faptul că supoziţiile logice s-ar fi schimbat, ci prin simplul fapt, că paradigma culturală a occidentului, înrădăcinată în morala creştină cedează din teritoriu. Ca să nu merg prea departe am să-l citez pe Umberto Eco, care (fireşte nu primul!) demonstrează relativismul Binelui sau a Răului prin exemplul amputării piciorului. Lezarea corpului pe care-l avem de la Dumnezeu este un lucru naturalmente rău (unde mai pui că e şi dureros!), dar dacă să pui acţiunea în contextul unei cangrene care pune în pericol funcţionarea întregului organism?
Ceva s-a întâmplat în acest secol minune care este secolul XX (câteva revoluţii, câteva războaie, câteva căderi de imperii), care a demonstrat că „omenirea” şi-a pierdut nu atât credinţa, cât credinţa în careva criterii de discernământ care să fie totodată simple şi universale. Pentru mine un asemenea criteriu este Ordinea şi Haos. Trebuie să evităm însă dorinţa de a trasa o paralelă cu Binele şi Răul atribuind Ordinii faţeta Binelui, iar Haosului cea a Răului. Nu vom face acest lucru cel puţin din încăpăţânarea de a nu reveni la o paradigmă falimentară (în management această paradigmă s-ar numi sunk cost[1], adică ceva care a existat, ne-a plăcut, dar nu a funcţionat, astfel încât este stupid să insistăm asupra ei, căci nu are viitor).
Aproape că aş zice că Ordinea sau Haosul sunt calităţi înnăscute. Nu am suficiente probe empirice pentru aceasta, dar ştiu cu certitudine că nu există unul superior altuia şi că eu din născare sunt predestinat celui dintâi. Mi se pare elocvent să povestesc o istorioară care ilustrează perfect acest antagonism:
Ultimul împărat chinez Poo Yi (mă opresc asupra acestui nume, doar pentru a plăti tribut originilor orientale a ideii), care îl avea drept maestru nu pe altcineva decât pe marele Buddha îi adresează acestuia întrebarea despre care ar fi calea cea dreaptă pe care să o aleagă în viaţă – calea Ordinii sau cea a Haosului? Buddha, care obişnuia să petreacă secole în Tăcere, se animă de parcă ar fi aşteptat tot acest răstimp această întrebare şi, fără ai da vre-un răspuns univoc, îl sfătuieşte pe împărat să pună lumea pe poliţe, pentru care îi dă tânărului rege o coşcogeamite de dulap numai bun ca să încapă lumea în el.
Supus unui cine ştie ce instinct primar, împăratul i-a lumea de la un capăt şi începe să arunce în dulap lucru după lucru, fără nici o socoteală. Îl cuprindea o bucurie atunci când i se întâmpla ca accidental să-l plaseze pe acelaşi raft pe tigru şi pe directorul grădinii zoologice şi se prăpădea de râs văzându-l pe ultimul verde la faţă. În schimb când încerca să înghesuie praful strămoşilor pe un raft singuratic care era destinat numai lor ochii îi erau pline de lacrimi mari şi cristaline. Dar nu avea răgaz. Fără a se opri din treabă, puse lacrimile pe aceiaşi poliţă cu Marea Chinei şi-i dădu zor mai departe.
Peste o bucată de timp, numai bună ca să faci o nuntă, să descoperi o Americă sau să termini un război, regele Poo îşi dădu seama că lumea este goală şi că în dulap mai rămâne loc. Impresionat îl chemă pe maestru să-l întrebe ce-o fi însemnând asemenea lucru dar Buddha îi comunică că experimentul se va încheia doar atunci când împăratul o să deşarte din nou dulapul.
Poo Yi, obosit de acest exerciţiu complicat, dar încăpăţânat să afle răspunsul corect la întrebare, se apucă de treaba. Îi trebui mai mult timp pentru a efectua operaţiunea inversă, căci de această dată trebuia să pună lucrurile la loc în ordinea în care le sustrase din lume. Nu avea timp nici pentru bucurie, nici pentru lacrimi. Când lumea era deja plină îşi dădu bine seama că în dulap mai erau o sumedenie de lucruri.
Impresionat, tânărul rege i se adresă iarăşi maestrului ca să-l întrebe dacă lumea s-a mărit în timp ce el o băga şi o scotea din dulap? Buddha îi răspunse că lumea era aceiaşi şi că nici dimensiunile dulapului nu s-au micşorat de la prima operaţie.
Buddha s-a retras şi l-a lăsat pe Poo Yi să tragă concluzii. Nu ştiu dacă regele, acum probabil bătrân şi neputincios reflectă în continuare asupra lecţiei, dar mi se pare că pe urma acestei legende pe care am inventat-o acum câteva minute sunt lucruri şi lucruri de învăţat. În primul rând, se poate observa că împăratul a început să pună lucrurile în dulap mişcat de un impuls şi a sfârşit prin a le scoate metodic înapoi. Se poate spune că prima oară regele acţionase haotic, la întâmplare, iar a doua oară lucrase cu luare-aminte, abordând problema într-un mod… să zicem „ştiinţific”. Se mai poate spune că în primul caz el luase calea Haosului, iar în cel de-al doilea – calea Ordinii. Dar şi în primul şi într-al doilea caz el atinse acelaşi rezultat, mai bine zis nu atinse niciunul – loc e prea mult şi totodată prea puţin, lumea e prea mică şi prea mare în acelaşi timp, iar de calea aleasă nu depind dimensiunile lumii.
Mi se pare că împăratul solicitând răspuns la întrebare, în realitate a primit două: primo, ambele căi sunt în aceiaşi măsură justificabile şi secundo, indiferent de calea aleasă la urma urmei va mai rămâne ceva de zis, că indiferent de calea cunoaşterii întotdeauna va mai fi ceva. Nu ştiu dacă împăratul şi-a ales sau nu calea, căci pentru mine problema cu care mă confrunt acuma e ce să facem cu acel CEVA? Să ne minunăm sau să ne îngrozim? Să triumfăm ca Columb care primise permisiunea de a merge spre Japonia-Sipango ca racul în direcţie opusă, sau să ne întristăm ca Alexandru del Mare, tatăl căruia, Filip cuceri lumea, nelăsând fiului nimic ca să mai cucerească. Ştim prea bine că ambii s-au înşelat, căci în lume mereu va mai fi ceva.
Mii cunoscută această dilemă căci mă ţin minte copil, când culegeam nume de regi de prin enciclopedii ca să construiesc din ele dinastii şi veşnic lipsea vre-o unul. Sau alteori, încercând să clasific cărţile citite, dădeam peste scriitori pe care nu-i putea „pune pe poliţe” cu una cu două. Născut într-o ţară, locuia în alta şi venea să moară în locul unde s-a născut într-o ţară care înceta să mai existe. Mă înciudam şi începeam să înţeleg că nu-i atât de simplu să aranjezi lumea pe poliţe. În mod natural alesesem Calea Ordinii, dar mi se pare că dacă vrei să obţii cu adevărat ceva trebuie să gândeşti outside the box[2], să ţii cont de faptul să există şi alte variante de răspuns, alte căi, alte metode. S-ar putea ca să avem nevoie de ambele pentru a „pune lumea pe poliţe”, dar s-ar putea să ne fie imposibil să schimbăm o metodă pe alta, să sărim de pe o cale pe cealaltă pe care am negat-o.
Dar se vor găsi arheologi, care vor căuta Dulapul şi care vor încuviinţa că Dulapul nu a existat niciodată, şi că totul nu a fost decât un basm pentru adormit copiii. Ce să le faci – poate că au dreptate?

Chişinău, septembrie 2004
[1] cost înecat (eng.)
[2] În afara cutiei (eng.) – adică liber, necondiţionat.


Tags:

Comments are closed.