September 29, 2002 Off

Rătăcirile omului recent

By in eseuri

Ca întotdeauna revelatoriu, dar de această dată încă şi greu de citit, H.-R. Patapievici oferă imaginea Omului recent, dezrădăcinat, amoral, subversiv, „la modă”, cu un trecut al cărui dimensiuni cu greu trec de limita a două săptămâni, veşnic în competiţie cu timpul, unica valoare cu care este înzestrat fiind calitatea de fi recent. Înainte de a da uitării (e posibil, deşi amprentele acestei geniale înţelepciuni î-mi formează, sper, pe măsură ce-l citesc spiritul) vreau să identific câteva din „revelaţiile” produse: 1. Rezistenţa cu puterile proprii la „Gott ist Tot”; 2. Statul şi-a însuşit pe nedrept funcţia de re-distribuire a bunăstării; 3. Legile nu pot fi decât negative şi decât atunci când caută să imprime discernământ acolo unde tradiţia nu reuşeşte să o facă.

1.

Istoria lumii de la Antichitate la Reformă şi Iluminism nu numai că la detronat în cel din urmă pe Dumnezeu, ci la şi ucis. Din miracolul faptului că Dumnezeu a murit şi apoi a înviat modernii au reţinut doar prima sintagmă. De a doua nu mai era nevoie, dat fiind că lumea putea fi explicată de acum încolo şi fără el. Insistând asupra ideii, aflăm că nu este chiar aşa: avem nevoie de un Dumnezeu pentru a consolida o axă a valorilor. O axă are nevoie de sprijin şi verticalitate, pe acestea le conferă tradiţia şi Dumnezeu. Pentru a ne orienta (a găsi orientul) avem nevoie de o busolă care să ne arate Nordul. În orice condiţii, oriunde ne-am afla, oricând am avea ne voie să ne consultăm cursul busola ne va arătă întotdeauna Nordul. „Când sunt autentici (îl citează Patapievici pe Gustave Thibon), creştini moderni păstrează concepţia unui Dumnezeu-orientare, vorbind însă de Nord ca pol al orientării: „mai presus de toate, Dumnezeu este o orientare. Indiferent de vreme – fie că e lumină sau ceaţă, frig sau cald -, busola indică invariabil nordul. Pentru mine nordul e Dumnezeu.”” În altă parte construind un Sistem valoric sau consfinţind o Tradiţie ca fiind autentică avem nevoie de un Ceva care că-i confere autoritate. Autoritatea invenţiei nu este suficientă. Cine sunt eu ca să spun că acest Sistem este adevărat? Sau la fel de legitim: cine eşti tu ca să-mi spui că această Tradiţie este adevărată? Este cert că avem nevoie de Cineva care să nu fie parte din cercul nostru şi care să poată spună că ceia ce avem este ceia ce este adevărat. Acesta din urmă nu poate fi altcineva decât Dumnezeu. Şi atunci, pentru cei care la fel ca şi Kant au Cerul Înstelat deasupra capului şi Legea Moralei în suflet, există Cineva care să le facă pe acestea drepte. Paolo Coelho zicea că secolul următor va fi unul spiritual sau nu va fi deloc. Era şi timpul. Suntem bolnavi şi e timpul să căutăm Graalul.

2.

Idea că statul are „dreptul” la repartizare bunăstării prin intermediul impozitării, are rădăcinile atât în contractul social, care prescrie cedare benevolă a unei părţi a bunăstării individuale în scopul garantării securităţii colective şi a unei erori, care zice că acelaşi lucru se poate face în scopul garantării unei prosperităţi colective. Greşeala „teoretică” este că statul se impune ca actorul tranzacţiei conform căreia bunăstarea produsă de mine se distribuie tot mie, dar redusă cu partea distribuită vecinului meu leneş, care nu produce bunăstare ci doar pierderi. În rezultatul acestei injustiţii ţi se lasă mâinile în jos şi înţelegi rostul trândăviei, care din cel mai pragmatic punct de vedere are mai mult sens decât hărnicia. Greşeala „tehnică” este că statul odată şi odată va da faliment în acest business. Spre deosebire de securitate care cu preţul impozitării poate fi garantată, costurile ei fiind în esenţă limitate, nevoia de prosperitate este nelimitată. Astfel statul se găseşte în nefasta postură a businessmanului care cumpără bunăstare atâta câtă este şi vinde prosperitate atâta de cât este nevoie. Cu alte cuvinte oferta finită de bunăstare nu se va întâlni niciodată o cererea infinită de prosperitate, iar statul va da faliment. Este curios că această greşeală, care a ruinat deja sistemul socialist, nu numai că este la fel de populară în vechile democraţii dar se şi îndreaptă spre acelaşi ţel utopic. Egalitatea în drepturi la a primi o felie de prosperitate. De la mine fie vorba, e ciudat că semne ale falimentului nu se întrevăd încă, cel puţin în plan economic. Deşi guverne au căzut şi vor continua să cadă daca nu vor îndeplini planul cincinal al PIB-ului, societatea capitalistă „o duce bine”. Mai mult, mustrările de conştiinţă pentru lumea a treia, care „o duce rău” au creat vogă programelor de reducere a sărăciei, iertare a datoriei, securităţii alimentare, etc. care fiecare în parte nu ar fi o problemă, doar că ţin de domeniul carităţii de care sunt capabile sau incapabile persoanele individuale şi nu statele ca reprezentante (legitime?) ale acestora. Vom vedea. Pentru mine este totuşi clar: ar fi bine ca eu să-mi fac socotelile de caritate şi nu să fiu „furat” de stat care va face caritate din numele meu, nerostindu-mi numele. Statul de azi este Robin Hood-ul anonim al Evului Mediu.

3.

Legile scrise apar în comunităţile mici acolo unde tradiţia în sine nu reuşeşte să asigure perpetuarea discernământului, sau, cel puţin nu în totalitate. În fond, de legi nu este nevoie, suficient să existe discernământ între bine şi rău, şi un fel de a te comporta în consecinţă. Totuşi, se mai fac scăpări, iar asta impune necesitatea unei autorităţi, una pentru toţi, care să-i pună pe membrii comunităţii într-un cadru cât de cât comun. În comunităţile mai mari, acolo unde apar şi diferite nuanţe culturale, legile sunt cu atât mai importante cu cât cantitatea devierilor de la „normal” este mai mare. În acest fel se pierde sensul originar al legilor, ca substituţii a tradiţiei discernământului, şi apar legile pentru legi, ca cod comportamental universal. Legile tradiţiei sunt în mod natural negative: să nu ucizi, să nu doreşti bunul vecinului, etc., – ele definesc graniţele dincolo de care nu poţi păşi, dincoace fiind liber să faci orice. Legile noi tind să devină din ce în ce mai pozitive. (Astfel ele devin legi pentru legi.) Eroarea contemporanilor este că ori de câte ori apare o problemă, se consideră necesar de a inventa legi pentru a elimina această problemă. Legile devin prescripţii: cum să faci, când, în ce mod. Piatra din temelie „ceia ce nu-i interzis este permis” este răsturnată: „ceia ce nu-i prescris este interzis”. Nefiind bazate pe un sistem moral adecvat (încă una din ratările secolului nostru) legile pozitive sunt colac peste pupăză formale: atâta timp cât nu te vede nimeni poţi să faci orice. Legile au pătruns „nelegitim” în sfera libertăţii personale şi au alungat individul în subsolurile ilegale a „tot este permis!”.


    Tags: , ,

    Comments are closed.