May 13, 2003 Off

Geografii oculte (în loc de prefaţă)

By in eseuri

Speriaţi de moarte de golul dinăuntru ne aruncăm în drumeţie mânaţi tot mai departe. Ne cheamă feţele noi în care încercăm să găsim răspunsuri pe care nu le găsim acasă. E bine acolo unde nu suntem noi şi asta ne face să străbatem orizonturi să ne mijim dincolo de ele, acolo ce să fie? Tot nimic. La fel ca şi dincoace. Suntem nişte vectori obosiţi şi nestăviliţi din mişcarea disperată. O speranţă muribundă că după colţul unui perete am vedea umbra unui unicorn (doar îi vedem în permanenţă umbra, nu-i aşa?) ne permite să ne desfătăm cu halba de bere într-o oarecare pieţişoară din Florenţa uitând de necazul bătăturilor din picioare. Cum să concepi o călătorie care să nu fie orizontală, cum să te apropii de Al-Mutasim fără a te îndepărta de „sine”?

Până la urmă te trezeşti că călătoria nu-i decât o formalitate, o încăpăţânare de a vedea cu ochii proprii ceia ce au văzut şi alţii şi o îngâmfare de a crede că ce urmează să văd eu, alţii au trecut orbeşte cu vederea. Sunt fantastice acele visuri care te mână pe ulicioarele şi poduleţele Veneţiei înainte de ajunge acolo, la fel şi acele ore de insomnie când visezi Florenţa şi ea îţi apare ca o pată albă şi luminoasă lipsită de mizeria cotidianului. Jur că am văzut Istambulul deşi picior de-al meu n-a păşit acolo. Poate e mai bine să le lăsăm aşa. Este absolut clar că picturile care se nasc în imaginaţia mea sunt superioare celor care şi-ar găsi locul pe pânză. Atunci de ce să ne stricăm impresiile. Ah, ce minunat e Rio în orele dimineţii, ce splendid e Buenos Aires primăvara, ce ameţitor e Tokio în orele de după amiază – ce frumoase sunt oraşele pe care nu le-am văzut niciodată! Călătorind, observi cum Oraşul cu farmecul lui vag rămâne pe fundal, iar memoria e copleşită de ceaşca de capucino însoţită de o brioşă servită în cafeneaua din spatele pieţei San Marco.

Dar mai există şi geografiile paralele – teritorii revendicate în vremea somnului, deosebite de cele cunoscute în stare de veghe, şi mult, mult mai vaste şi întortocheate. De exemplu cunosc suficient de bine o zonă care aproximativ coincide cu Balcanii. Are şi Transilvănii şi Bulgării şi Insule Greceşti scăldate în soare şi mister. Acolo am descoperit în propriul buzunar o piatră. Avea forma unui disc şi avea incrustate pe ea câteva strofe dintr-un poem mult mai vestit şi venerat decât Iliada cu tot cu Odisee cu tot. Le citeam de parcă cunoşteam la perfecţie greaca veche, când s-a apropiat un Necunoscut de mine şi a zis că aceste cuvinte pe care abia le rostisem le mai cunoştea o singură persoană în lume şi aceasta se pare că era un zeu. Aşa dintr-o călătore am aflat că există acest cel mai de preţ obiect din lume, că odată el va fi al meu, că eu ştiu acum cum arată el. În aceste spaţii Elveţia e doar la o azvârlitură de băţ de Oxford, deşi Londra începe acolo unde imediat se termină Parisul. Apropo de Paris, ştiu că acolo există cel mai mare palat din lume. Nu ştie nimeni câte camere cuprinde, eu, cel puţin am parcurs prin el numeroase biblioteci şi haremuri şi am fost printre puţinii care au ajuns la o fereastră prin care se poate scoate capul spre a te convinge că numărul de etaje atât în sus cât şi în jos este infinit. Altădată am călătorit prin Paris urcând şi coborând balcoane, ceia ce n-a fost deloc complicat căci regulile de circulaţie pe balcoane sunt aproape identice cu regulile obişnuite de circulaţie (dar ce-i obişnuitul pentru cei care întreaga lor viaţă au cutreierat balcoane!).

Cele mai frumoase, cele mai nobile şi intangibile sunt totuşi amintirile despre viitor. Ele cuprind geografii imaginare care conţin realismul celor dintâi dar sunt tot atât de aeriene ca şi cele din urmă. Vorbind despre realismul lor este de menţionat că scoicile din reliefurile catedralei Santiago-de-Compostella sunt considerabil mai mari decât cele prinse în mare, iar durata pelerinajului incomensurabil mai scurtă decât cea din Evul Mediu. E adevărat însă că piaţa catedralei rămâne la fel de aglomerată şi la fel de pustie ca şi pe vremuri. Acolo este loc doar pentru doi, şi doar pentru acei doi care-şi pot vorbi fără cuvinte şi pot să-şi dea seama că prezentul nu-i decât o amintire despre viitor.


Comments are closed.