August 8, 2010 Off

Polundra!

By in film

Tagmă admirată de marele Federico Fellini, clovnii au locul lor în univers. Undeva între scriitori și filozofi, numai că, dacă primii greșesc întotdeauna, clovnii nu greșesc niciodată: ce poate fi greșit într-un hohot de râs? Ah! M-am amuzat enorm, da-mi pare rău, domnilor, a fost un echivoc. Fără echivocuri. Dacă e de râs, e de râs și nimeni nu regretă, oricare ar fi fost motivele care au stârnit starea de ilaritate. Pe de altă parte, bufonii sunt adevărații monopoliști ai adevărului. Facultatea de a fi într-o ureche, este sursa marilor libertăți. La curtea monarhului, nici amanta regelui nu avea mai multe privilegii decât ultimul bufon.

Polunin

De ce toate astea? Fiindcă Slava Polunin, genialul Asisyai este în căutarea formulei fericirii perpetue și uneversul stă cu sufletul la gură fiindcă amu-i amu – suntem la un pas de fericire absolută. Ediția din iunie a Snobului îi consacră un reportaj foarte luminos și recomandat din suflet. Semnat de Alexandr Garros. N-are nimic cu manualele de spălare de creieri. Asiseai își tratează cu multă serioazitate nefericirea, caută să înțeleagă de ce? și să înlăture acest de ce oricât de prețios nu ar părea el. Odată la 3-5 ai, Polunin își bagă picoarele în apă și meditează pe marginea râului, ce-a realizat, ce n-a realizat, e bună direcția destinului sau nu e. Nu sunt vorbe goale. S-a despărțit de partenerul său scenic în pofida faptului că totul aparent funcționa, din motivul că și-au spus tot ce-au avut de spus. A părăsit prestigiosul Cirque de Soleil, ignorând logica succesului. Îți dai seama? Omul o face pe bune și se pare că e cheia succesului. Nu neapărat a succesului în afaceri sau în familie. Reușita fericirii, înțelegi?

Să vedem.

La finele săptămânii mă cufund în filme. Cu bufoni, dar nu numai. Selecția nu e tocmai armonioasă, dar funcționează.

Lost Highway

Încep cu un film de David Lynch, pe care vroiam să-l văd de mai multă vreme. Lost Highway (1997). Temă recurentă la Lynch, relația dintre regizor și personaje. Într-o variantă extrapolată – relația dintre dumnezeu și lume. Regizorul e dumnezeul scenei. Personajele i se supun orbește. Un cuplu (Patricia Arquette e fenomenală!) se simte urmărit. Zilnic primesc niște casete video în plic în care e filmat tot mai mult. Până și dormitorul lor. Într-un fel e adevărul pur. David ne amintește într-un mod deșucheat, că ceea ce vizionăm e un film, iar actorii chiar au fost filmați în dormitor. Partea genială la David Lynch e că personajele ca și cum nu și-ar da seama că sunt personaje. Vor cu tot dinadinsul să-și controleze destinul, numai că nu pot evada din scenariu. Maximum ce pot să facă e să lepede un rol. Însă un alt actor trebuie imediat să preia rolul respectiv. Nasol. Nu există scăpare. Toți – marionete!

Tripletele din Belleville

The Triplets of Belleville (2003) e un film animat semnat de francezul Sylvain Chomet. Ai auzit de Sylvain Chomet? Cum nu? Da de Hayao Miyazaki? Ei bine, dacă-i așa, apoi să știi, că Sylvain Chomet e un Hayao Miyazaki european. Francez mai bine zis. În calitate de desenator este perfect, numai pentru asta și deja merită toată admirația. Însă francezii au o școală extraordinară de graficieni, Pif fiind un exemplu umil al acesteia. Deci nu e de mirare întru totul. De mirare e faptul că nu l-am cunoscut atâta vreme.

Dincolo de faptul că e un bun desenator, Sylvain se pricepe la a depăna povești. I-am vazut ceva mai devreme, (1998), despre un jandarm flămând, care își pune mască de hulub ca să intre în grațiile unei bătrâne care hrănea porumbei. Iese cu final neașteptat. În The Triplets of Belleville, Sylvain evocă les années folles, avându-i în prim plan pe Django Reinhardt, Josephine Baker și Fred Astaire. O bătrânică își alintă nepoțelul cu o bicicletă. Din nepoțel crește un coge ciclist ratat care este furat de niște gangsteri direct de la Tour de France și dus la Belleville unde participă la o cursă de pariuri. Bunicuța, ajutată de tripletele de la Belleville pornește misiunea de salvare. Ce să zic, e cu umor, merită a fi văzut. Totalemente anti-TGV și anti-Hollyfood.

Pe Sylvain Chomet s-ar putea să-l ții minte după scrut-metrajul cu pantomimă din Paris, je t’aime (2006). Dacă ți s-a făcut dor de el, iată-l:

Metropia

Metropia (2009), este o anti-utopie suedeză. Un Orwell actualizat pentru societatea de consum, spălată pe creier de spoturile publicitare și unită într-o rețea schengenoasă. Un sistem de metrou care leagă Barcelona de Copenhaga și Parisul de Stockholm. Toți lucrează pentru sistem. Wage slavery – cunoaștem fenomenul, dar cum rămâne cu libertatea individuală? În societatea viitorului toată lumea este urmărită prin intermediul televizoarelor, iar gândurile sunt nu doar citite, ci și dictate de o dublură care lucrează pentru marea corporație a metrolului. Din nou – toți suntem marionete. O încercare searbădă de a schimba lucrurile se termină printr-o lovitură de palat. Sistemul este imperturbabil. Și totuși un lucru bun a ieșit din această încercare. Un peștișor salvat, o dragoste regăsită. Well… dacă ții morțiș să schimbi sistemul, ce-ar fi să începi de la a-ți crea propriul tău sistem de valori. Dacă e temeinic, o să câștigi adepți, sistemul tău o să crească mare și frumos și… cine știe… poate într-o zi îl va înlocui pe cel urât.

Uite-așa ne zice suedezul de origine egipteană Tarik Saleh. Și așa ne cântă Krister Linder.

Tehnica animației este extraordinară. Poze adevărate au fost decupate, prelucrate la calculator și apoi lipite în film.


Tags: , , , , , ,

Comments are closed.