February 8, 2010 1

Vingt ans après

By in digresiuni

Ne-am văzut şi auzit cu absolvenţii fostei şcoli moldo-ruse nr.13 din or. Bălţi, viitorul liceu “Bogdan Petreiceicu-Haşdeu” sâmbătă, 6 februarie. Aramis n-a putut să vină, căci era în vizită la o mamzelă, în rest, toţi ca unu: Athos, Porthos şi ăsta, cum îi zice… gasconul. Normal că şi gardienii cardinalului din clasa paralelă “A”. Până şi Dl. de Tréville, directorul şcolii, a oficiat cinstita cină.

Îmi dau bine seama că unele lucruri, care s-au depozitat în biografia neoficială a Zenului, sunt ireversibile ca nişte tatuaje. Chipiul de lână, bretonul care izbuchnea de sub chipiu, puloverul lung, cravata de piele, adidaşii ponosiţi, insigna cu chipurile părinţilor în loc de Marx-Engels-Lenin în chept. Aşa arăta Zenu la paişpe ani, un stileaga artizanal, mare iubitor de heavy-metal şi secretar al organizaţiei komsomoliste.

Investirea mea în funcţie am trăit-o ca pe o mare dramă personală. M-am oferit expres să fiu pictorul oficial al şcolii, placarde şi chestii din astea, sincer, как художник – художнику, dar nu m-au crezut şi m-au făcut komsorg. De ce eu? De ce? Lumea fugea de sub picioarele Zenului şi povara leninismului îl chinuia cu apăsarea sa. Gândul despre sinucidere, fidel, ca în orice zi normală când aveam de stors câte o compunere, m-a vizitat şi de astă dată, dar il dolce far niente ca întotdeauna ieşi câştigător, punând capac la toate. Şedinţa de investire a fost prima, şedinţa de dizolvare a organizaţiei komsomoliste – a doua şi ultima. A desface e mai simplu decât a face ceva.

In medias res, câteva discoteci self-made, în care căutam zadarnic echilbrul dintre “Trandafirii albi” ai lui Iura Şatunov şi “Smoke on the Water” al lui Deep Purple, plus o placardă cu tricolorul găurit – semn de solidarizare cu revoluţia română proaspăt câştigată. Zavuciul şcolii, o doamnă cu care nu era cazul să faci polemici, a zmuls placarda de pe perete, însă fără consecinţe dramatice pentru tinerii decembrişti…

Lecţiile de istorie erau savuroase. Conchistadorii, templierii, piraţii… După ore, primele reacţii: “Nu cum?” şi “Ai văzut, blin?” – de parcă tocmai vizionasem un thriller nemaipomenit. O poezioară spontană s-a născut după una din acele lecţii şi, în mod enigmatic, nu şi-a croit drum în antologiile lumii: “Фрэнсис Дрэйк – пират могучий; Марко Поло – п…с“. Nu ştiu cu ce s-a făcut vinovat sărmanul Marco, dar se vede bine că n-au impresionat suficient peregrinările lui la curtea hanului. Ochiul vigilent al criticului nu s-a lăsat amăgit de fraier. Tot la lecţiile de istorie, Valentinapetrovna ne punea să facem nişte cartonaşe cu datele istorice înscrise pe ele. Aveam vreo 50 în set. Ea zicea evenimentul, iar noi trebuia să ridicăm cartonaşul corect. 1204 – invazia lui Genghiz Khan. 1453 – cucerirea Constantinopolului de către turci. 1492 – descoperirea Lumii noi. Inoubliable!

Clavdivanovna, Clavdivanonva! – ce-aţi făcut de ne-aţi lăsat să ne alegem singuri versurile pe care urma să le învăţăm pentru lecţiile de literatură rusă? Atâta Esenin, şi Ahmatova, şi Ţvetaeva, şi Gumiliov, şi Mandelştam n-ar fi cuprins programul şcolar decât printr-o minune. – Шаганэ ты моя, Шаганэ! Nu te cunoaşteam, dragă Şaganeh, dar a noastră ai fost, rând pe rând şi nu-ţi cunoşteam decât numele…

Liubovnikolaevna ne-a urcat pe scena teatrală, eu jucând rolul de cerşetor în piesa “Răzvan şi Vidra”. Vidra – o colegă de bancă cu titlu provizoriu. Eu – cu părul pudrat cu făină ca să pară cărunt (acuma nu mai e nevoie de pudră):

Miluieşte-mă, jupâne, cu ce singur socoteşti!
Ş-un bănuţ o să-mi ajungă… Iată, de trei zile-n gură
N-am luat un pic de pâine, n-am avut o fărmitură…

Liubovinikolaevna – dură ca o damă de oţel când era vorba de scrierea compunerilor. Ce-a vrut de la mine am înţeles abia într-a zecea. Acum scriu voluntar.

În ’89, în timp ce ne încălzeam ca nişte insecte după hibernare sub razele unui soare primăvăratic, am decis, eu şi cu-n amic, să trecem la română. La început suna bizar (cel mai acut simţeam deficitul expresiilor argotice), dar ne-am obişnuit.

Aproape romantic, deşi în realitate nu prea, căci cu toate că a fost frumos să ne pipăim amintirile, suntem împrăştiaţi în lume şi soarta, aceeaşi soartă, care a fost mai cochetă cu unii din noi, a fost nemiloasă cu alţii… Orice-ar fi, depozitul de amintiri, nesecatul, el va rămâne întotdeauna la vedere, răsplătindu-ne cu modesta dar virulenta sa dobândă.


Tags: , , ,

One Response to “Vingt ans après”

  1. Victoria* says:

    Wow, cravata din piele la 14 ani 😀 chiar am ramas impresionata,
    mi-a placut mult articolul, mi-am dat seama inca o data ca pe oamenii cu atitudine, nu-i “mananca” sistemul