December 17, 2012 3

Problema unicornului

By in digresiuni

Variante de răspuns: 1. faptul că există, 2. faptul că nu există, 3. faptul că are un singur corn.

De o bucată de vreme m-am simțit atras de filozofie (unicornii sunt o pasiune mai veche). Ba nu, hai să zic așa: de o bucată de vreme m-am simțit angrenat în filozofie. В общем, засосало. Mai exact, acest lucru s-a întâmplat după ce am citit „Zen și arta îngrijirii motocicletei” de Robert M. Pirsig. Despre care am mai scris aici. În felul ăsta m-am lăsat tentat de „Vătraiul lui Wittgenstein” (Wittgenstein’s Poker) de David Edmonds și John Eidinow pe care l-am răscolit într-o sobă din Istambul. Descrierea era promițătoare: istoria unei dispute filosofice de zece minute între doi dintre cei mai luminați filozofi ai epocii. Cartea avea 294 de pagini. Bună tre să fi fost disputa.

Începutul n-a fost dezamăgitor. Într-o aulă din Cambridge cei doi filozofi s-au confruntat la tema existenței problemelor filozofice. Popper zicea că ele există și că anume de aia se ocupă el cu filozofia. Wittgenstein menținea că există doar problemuțe (puzzles) și că totul se rezumă la niște confuzii ce țin de limbaj. Faptul e că Wittgenstein s-a enervat și a mătăhăit din vătrai. Și a plecat. Iar Popper s-a autodeclarat victorios enunțând principiul moral conform căruia nu e etic să ameninți un profesor aflat în vizită cu vătraiul. În aulă se mai aflau vreo 30 de filozofi. Care au enunțat 30 de păreri diferite despre incident.

Până în acest punct seamănă cu „Zece negri mititei”, nu-i așa? Un spațiu închis, o serie de martori, o amenințare, un incident, niște declarații false. În cele din urmă s-a dovedit a fi o furtună într-un pahar cu apă. Autorii au tunat și-au adunat o suită de informații factologice care, luate ca atare, sunt curioase și educative, dar nu ajută prin nimic la elucidarea misterului. Abia în capitolul 18 și 19 a cărții se prezintă o amprentă filozofică care conferă acestei epopei dreptul la existență.

Să nu uit să menționez în treacăt că argumentul lui Popper este pueril. Faptul că dânsul se ocupă de filozofie nu validează în mod automat filozofia ca știință. Mă rog, omenește îl înțeleg, îi e jenă să admită că distinsa sa carieră academică se rezumă la rezolvarea unor problemuțe. S-ar simți ridicol. Dar a fi ridicol, nu înseamnă a fi fals. Wittgenstein nu se ferește de ridicol. El crede că rostul filozofiei e să-i arate muștei cum să iasă dintr-o butelie. Cu alte cuvinte să separe grâul de neghină, adevărul de fals și filozofii de șarlatani. E un măturător. Sau un vătrar.

În tot cazul e clar de ce cei doi s-au năpustit unul asupra altuia. Poziția lui Wittgenstein, dacă se dovedea a fi adevărată, îl facea pe Popper una cu pământul. Argumentele lui Popper erau triviale (poftim lista de probleme filozofice!) și lipsite de rigurozitate logică. Ceea ce-l doboară pe Wittgenstein care nu poate discuta de o manieră logică pe premise iraționale. Pe scurt, n-a câștigat nimeni. Fiecare a plecat cu ce-a avut, deși Popper avea tupeul să afirme că a câștigat invocând în calitate de argument plecarea subită a lui Wittgenstein (non-sens!).

Să revenim la unicorni.

Enunțul „Unicornii nu există” este adevărat sau fals? A, bineînțeles că-i adevărat, se vor grăbi cei mai mulți. N-a văzut nimeni nici un unicorn. Ei bine, dar asta nu înseamnă decât faptul că nimeni nu a prezentat proba contrarie faptului că unicornii ar exista. Cu alte cuvinte, nimeni nu a văzut un unicorn deocamdată (deși unii spun că au văzut, dar noi nu-i credem fiindcă n-au arătat acest epizod la Discovery Channel). Până în secolul XIX nimeni nu credea în existența lebedelor negre și, na-ți-o bună, că au fost găsite în Australia. Așa că adevărul precum că unicornii nu există este adevărat până una alta (numim acest lucru paradigmă științifică).

Pe de altă parte, dacă am zice același lucru dar un pic diferit: ceea ce nu există e unicorn. Ei bine, dar nu există nici sirene, nici Moș Crăciun (sorry kids!), prin urmare cum de știm că ceea-ce-nu-există este musai să fie un unicorn? Păi uite-așa. Faptul că înțelegem ce-i aia un unicorn și că putem să-l contextualizăm deosebindu-l de alte lucruri care nu existe (sirenele!), îi conferă unicornului o existență modală din punct de vedere al raționamentului logic.

E puțin și totuși, această existență efemeră ne ajută să nu clacăm atunci când trebuie să ne pronunțăm asupra veridicității unor enunțuri de tipul: „Unicornul este un cal cu un singur corn”. În această frază doar începutul e minciună (unicornul este), restul e adevăr. Astfel de „problemuțe” îl preocupau pe Wittgenstein, ale cărui „tabele de adevăr” sunt indispensabile și astăzi în logica binară fără de care nu mergea șmecheria asta numită calculator.


Tags: , , , ,

3 Responses to “Problema unicornului”

  1. mihnea says:

    Interesant. Cred ca esti foarte aproape de Popper atunci cand zici ca „nimeni nu a vazut un unicorn deocamdata”. Pe de alta parte, pe langa problema inductiei, atingi si problema propozitiilor cu sens dar fara referinta.

    • Zenu says:

      Mai degrabă e că aplicam metoda lui Wittgenstein – formularea „unicornul nu există” nu e altceva decât o credință oarbă în paradigma existentă. Așa ar face Popper. Mai pertinent după mine e să zicem așa: nu există dovezi concludente că unicornii ar exista. Corect?

  2. mihnea says:

    Nu stiam ca Wittgenstein vorbeste despre paradigme stiintifice. Da, Popper ar spune ca e mai ok sa spunem „nu exista dovezi concludente ca unicornii ar exista”.
    Oricum, e interesanta si partea care se refera la cum se face ca putem vorbi cu sens despre niste obiecte care nu au o existena concreta.