October 20, 2012 Off

Numele tău este Crownelius Crow

By in digresiuni

Roland Barthes e un disperat. Foarte bun la inimă. Cartea lui, „Camera lucida” este despre fotografie. Poți să o citești sau poți să nu o citești. Nu schimbă nimic. Roland Barthes a scris această carte pentru sine. Este o carte despre despicatul firului în patru. Dar nu te pripi. Sunt niște citate foarte tari în ea. Dar nu sunt ale lui Roland Barthes. „Omul labirintului nu caută ieșirea. El o caută pe Ariadna.” Nietzsche. Ronald Barthes și-a pierdut mama și a încercat să și-o găsească într-o fotografie. A găsit-o. Dar nu mai era în viață. E nasol când intri în contact cu spiritele.

Zicea ceva despre Casanova. Filmul lui Federico Fellini. L-am privit într-o stare proastă a spiritului. Semi-preocupat. Semi-excitat. Nu prea-mi păsa. Dar acum că mi-a amintit Roland Barthes de el, cred că i-am rezolvat enigma. Știi și tu, Casanova, un pic aici, deja acolo. Dar spre finalul vieții s-a îndrăgostit de un manechin. De ce? Cred că deosebirea principală a manechinului față de obiectele pasiunilor sale anterioare era faptul că-i nemișcat. Static. Ceea ce-i dădea oroare lui Casanova erau metamorfozele interminente ale iubirii. Ai găsit, ai pierdut, ai găsit, ai pierdut, ai găsit, ai pierdut. Dar asta și-i chestia. Obiectele iubirii de fapt nu-s obiecte. Țin de alteritate, de aceea e atât de greu de a le desluși ființa lor vie. Pentru asta nu trebuie să cauți. Trebuie doar să găsești.

Sinele e la fel. Cu un picior aici și cu unul dincolo. Acum e bine și, vâjj, deja nu e. Sinele e un licurici care zboară bezmetic într-un tunel întunecat.

Leacul disperării nu este speranţa. Disperarea şi speranţa sunt două categorii care nu se iau niciodată de mână. Sau e laie, sau e bălaie. Atunci când eşti disperat, nu există un mod de a te convinge că există totuşi o fărâmă de speranţă. Pur și simplu speranța se află într–o altă dimensiune. Pilula anti-disperării ţine de time management. Caracteristica timpului e că atunci când aştepţi să se întâmple ceva, timpul se lungeşte la nesfârşit. Şi asta te scoate din sărite. Pe de altă parte tu ştii, doar, bate şi ţi se va deschide. O dată, cândva, o să auzi. O dată, cândva, o să vezi. O dată, cândva, o să simţi. Tu vrei repede. De ce? Crezi că dorinţa e atât de efemeră încât are termen prescris? Dacă e aşa, întreabă-te dacă ştii ce vrei. Dacă nu e aşa, învaţă să ai răbdare. Leacul disperării este răbdarea.

Citeam pe twitter: am căutat fericirea şi, iat-o. Ah, nu. Din nou experiența. Ironic. Întotdeauna se întâmplă la fel. Fericirea nu e un sentiment care se caută, e un sentiment care te găseşte pe tine. În anumite momente. Greu de definit…

Îl întreb pe Crownelius Crow:

– În fond, ce vrei tu de fapt?

– Nu vreau nimic.

– Nimicul e ceea ce capeți. Poftim, ia-l. Pe loc sau la pachet?

– Nu-l vreau.

– Îl ai oricum.

– Dacă e nimic, cum pot să-l am? Cum poți avea nimic?

– Gata. Pișc-o de-aici.

– Unde?

– Oriunde.

– Aici e oriunde. Eu deja am ajuns.

– Eu – nu.


Tags: , , ,

Comments are closed.