December 12, 2011 Off

Jean-Paul Van Sartre

By in digresiuni

Sartre e un băiat foarte isteț. El a descoperit Neantul. Adică – nimic. Muritorii de rând au izbucnit în aplauze furtunoase. Sartre a zis așa (pentru a înțelege pasajul vă rog să-l citiți în voce tare, cu intonație):

În-sinele se năruie dacă nu devine Pentru-sine. Din nefericire, există niște conștiințe și există ființă-în-sine. Dar ce rămâne, pentru conștiința individuală, din acest absolut-subiect? Mai întâi faptul că ea este un subiect absolut. Căci, ceea ce este ea în primul rând, este pentru-sine. Însă ea nu este pentru-sine (absolut) decât în măsura în care conștiință a În-sinelui. Iar În-sinele nu va fi niciodată În-sine pentru sine, ci În-sine pentru o conștiință care nu este el. Atunci apare cunoaștere. În-sinele-Pentru-sine este un pur tip de ființă. Tocmai de aceea conștiința nu este cunoaștere, ci existență (cf. L’Etre et le néant). Dublarea Ființei este necesară Ființei. Această dublare antrenează de altminteri o modificare în prezența-la-sine. Absolutul-subiect este non-substanțial. Dar în raport cu În-sinele a cărui conștiință este, conștiința nu poate fi lucrul de care este conștientă. Ea îl reține la ființă numai prin faptul că acesta este pentru un subiect absolut. Astfel, ființa-cunoscută este o ființă hibridă și incompletă. Este o ființă pentru sine care nu ajunge la ființa necondiționată și care devine ființă pentru un absolut-subiect. Subiectul este absolut, dar el nu estenimic altceva decât conștiința În-sinelui; În-sinele este ceva, dar nu se poate menține în ființa sa decât prin absolutul-subiect care nu este el. Astfel, a cunoaște înseamnă a scoate Ființa din noapte Ființei fără a o putea aduce la transluciditatea Pentru-sinelui. A cunoaște înseamnă, la urma urmei, a conferi o dimensiune de ființă Ființei: luminozitatea. Adevărul este așadar o anumită dimensiune care-i vine Ființei prin conștiință.

Dacă ceva-i, asta n-am scris io. A scris Jean-Paul. M-a amuzat acest „la urma urmei”. Sartre nu a scris acest pasaj Pentru-tine, ci Pentru-sine. Ei și, la urma urmei, Pentru-Simone-de-Beauvoir, care a dat înțelegător din cap. Eu am citit acest pasaj Pentru-mine în coada din fața ambasadei Poloniei înțelegând că în următoarele câteva ore, nu se va întâmpla Nimic. Prin urmare, cogito ergo sum, am început să reflectez la acest subiect-absolut. Și iată ce-am înțeles io.

Omul e un fel de moachie obiectivă atât timp cât nu-și pune întrebări existențiale. Reacționează la impulsuri, mănâncă la McDonalds și caută pe naiba. În această stare omul-moachie este o ființă În-sine. Din moment ce se confruntă cu realitatea crâncenă, omul începe să-și pună tot felul întrebări: cum mai bine? așa sau așa? El se poziționează cumva față de realitate și în felul ăsta banal își pierde facultatea de ființă obiectivă și devine subiect. Se metamorfozează într-o ființă Pentru-sine. Cum se poziționează omul față de realitate e treaba lui personală. Însă el caută să devină un altceva care corespunde alegerilor sale etico-morale. Lucrul care l-a pus în mișcare pe amărășteanul nostru se cheamă Adevăr. Fiecare cu adevărul său. Un adevăr instant care contează atât timp cât durează metamorfoza. Odată transformat el se întoarce la categoria de ființă În-sine. Până la următoarea iterație. Și astfel și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Peste un ceas am primit viză în Polonia. Single entry și doar pentru trei zile. Confruntat cu această crâncenă realitate am început să mă gândesc la Adevăr și la necesitatea liberalizării regimului de vize. Pentru-mine, pentru-tine, pentru-sine…


Tags:

Comments are closed.