January 11, 2012 Off

Graalul rătăcit

By in digresiuni

Iar nu e… Parcă adineaori era pe policioară şi acum nu-i. Mare năpastă cu Graalul ista: când ai mai mare nevoie de el, tocmai atunci se face nevăzut. Stai aşa. Pe pervaz nu e. Sub pat? Tot nu e. Nu e nici în dulap. Ia să văd în frigider!

Hm… Scarpin ceafa, ergo, mă gândesc oare când l-am folosit ultima oară? Parcă deunăzi licărea ceva în sertar. Scot meticulos toate obiectele din sertar şi fac inspecţia de rigoare. Creioane, documente, agende, chei, cărţi de joc, clame, bilete la tren, chitanţe, lumânărele, contracte. Graalul nu e un ac într-o căpiţă de fân şi ar fi cazul să iasă la iveală. Bag obiectele înapoi în sertar. Contracte, lumânărele, chitanţe, bilete la tren, clame, cărţi de joc, chei, agende, documente şi creioane. Trebuie să încerc să caut altceva. Nu vi s-a întâmplat? Când cauţi altceva, întotdeauna găseşti ceva-ul pe care l-ai căutat o dată. Mă hotărăsc să caut bricheta. Din păcate o găsesc imediat. Sorb o gură de cafea, fac un apel telefonic şi iarăşi scarpin ceafa.

Dau de o amintire. Amintirea este următoarea:

Toată lumea ştie că nu sunt sportiv de performanţă. Pur şi simplu nu am o altă relaţie cu sportul decât cea de spectator. În copilărie eram pe punctul de a face o fobie. La lecţiile de educaţie fizică eu mă perindam prin curtea şcolii căutând tot felul de scuze. Apocalipsa era cea mai la îndemână, dar de fiecare dată întârzia să se producă. O dată am fost nimerit cu o mingiuliţă de cauciuc în ceafă. Putea să fie letal. Dar nu a fost. Nici măcar un satori. În realitate nici nu m-a durut. Dar a înrămat relaţia mea cu sportul. Când mă uitam la bara orizontală pe care urma să urci pe o scară lungă-lungă, după care urma să luneci în jos pe o ţeavă, mă şi vedeam căzând lat la pământ.

Altă dată am făcut febră. Învăţătoarea m-a trimis acasă, lucru pe care l-am acceptat cu mare bucurie. Ies în curtea şcolii – ţipenie de om. Şi iată bara orizontală care-mi face din ochi. Dar ce-ar fi să…

Încerc. După ce urc, oricând pot să renunţ şi să cobor. Dar nu cobor. Acolo sus, bara orizontală mi se pare mult mai scurtă. Lunec pe ea. Încolăcesc picioarele pe ţeavă şi… ţuşti în jos. Aterizare reuşită. Publicul inexistent izbucneşte în ovaţii.

Hm… zic eu. Deci se poate? Nu mă umflu în pene şi nu schimb relaţia cu sportul. Dar am o fobie în minus. Gata amintirea.

– Ţârr! Ţârr!

E soneria. Deschid. Vecinul de la etaj.

– Mă ierţi pentru deranj. Ţi-am adus Graalul. De săptămâna trecută tot ţin să ţi-l întorc şi uit. Sper că nu am cauzat inconvenienţe.

Of… Niciodată să nu dai Graalul cu împrumut. Niciodată.


Tags:

Comments are closed.