November 22, 2003 Off

Gaura neagră: Madrid – Chişinău

By in amintiri

E sâmbătă şi e clar că plouă. Nu ştiu ce are oraşul ăsta. Plouă la sfârşitul săptămânii. De parcă timpul bun are nevoie şi el de o vacanţă mică. Oare unde o fi plecat, mă întreb?Păcat. Dacă timpul ar fi bun, m-aş fi lăsat dus de valul căutărilor. Aş coborî stradelele înguste şi late, luminoase şi întunecate, vesele sau triste în dependenţă de dispzoţia călătorului. Am citit deunăzi despre găurile negre, care dispun de o energie negativă suficient de mare (încep să nu mă întreb ce ar mai fi însemnat şi asta), încât leagă spaţiu-timp cu alt spaţiu-timp. Teoretic, te face să călătoreşti într-o clipită dintr-un loc în altul, dintr-un minut în altul aflat mai mult sau mai puţin departe.

Am eu nevoie de aşa ceva? Fac asta tot timpul, dar parcă mi-ar lipsi totuşi o doză de realitate în călătoriile imaginare. Mi-am închipuit imediat cum descopăr, în una din ulicioarele înghesuite o gaură neagă. Senzaţia descoperirii ar veni mai târziu. La început e doar o nuanţată schimbare de decor, lumina devine mai puţin intensă, apoi observ denumirile magazinelor şi cafenelelor scrise într-o altă limbă. Şocul nu-mi permite să realizez că, de fapt, e chiar limba mea, e scris româneşte, şi oamenii care circulă pe străzi vorbesc ba româna, ba rusa. Voi avea o senzaţie de frică, voi pierde pentru o clipă vocea, pentru a-mi închipui cum dau unui trecător stupida întrebare: „Nu vă supăraţi, ne aflăm cumva în Chişinău? În ce zi suntem?” Se va feri fără să-mi răspundă, ca de un nebun. Eu voi încerca să stabilesc nişte repere. Nu-mi voi fi dat bine seama în ce zonă să fiu. Mă orientez după lumini presupunând (corect) că acolo unde luminaţia e mai puternică urmează să fie centul. Aşa şi va fi. Voi fi cotit-o prin parcul Catedralei, şi imediat voi ieşi pe Renaşterii. Voi ezita lângă casa părinţilor, ceva mai mult lângă barul de la colţ. Un gât de whiskey pentru curaj, şi iată-mă ocolind Maternitatea pentru a întra în ograda binecunoscută. A doua casă, ultima scară, al doilea etaj, sun la uşă. „Cine-i?” Inima mise zbate ca niciodată. Aproape să-mi pierd glasul, reuşesc să scot un banal „eu”…
Sper că gaura funcţionează în ambele sensuri, de altfel aici sunt ţinut de obligaţii, planuri, planuri, într-un cuvânt de viitor. Legat de Madrid, de Europa, de bagaje, de zboruri, de bani, de lumea largă. Sunt legat de Chişinău cum aş fi legat de trecut. În vise mă aflu încă la Chişinău, alteori chiar la Bălţi, sunt legat de soţie, de Ru, de prieteni. Deşi Metroclub-ul cuprinde zone geografice vaste, inima lui pulsează acolo unde s-au început toate…

Sunt legat de ambele maluri. Sunt o mare gaură neagră, care uneşte două maluri, le face unul. Sunt o explozie de energie. Tălpile mă ard şi nu pot sta locului. Tălpile mă poartă prin lumea largă în căutarea unei patrii. Există oare paradisuri pentru găurile negre, un loc unde ele se odihnesc şi mor? Să fie un loc unde trecutul şi viitorul e unul, unde malurile se întâlnesc organic, fără să fărâme universuri.

Există. Unul există în mine. Îl intuiesc cu greutate, totul e înceţoşat, dar se văd nişte contururi, se desluşesc urme. Ţin în mână un fir. Să fie firul Ariadnei? Ştiu că se numeşte Ru, şi se mai numeşte Lucia, şi ştiu că firul ăsta mă va scoate la marginea pădurii. Am să păşesc în paradis şi am să mă odihnesc.


Tags:

Comments are closed.