June 17, 2005 Off

AICI și DINCOLO

By in japonia

După cutremur

Toţi copiii lui dumnezeu ştiu să danseze? O întâlnire în metrou care poate să-ţi schimbe viaţa? Ceva care brusc să-ţi deschidă un adevăr? Şi aflând acest adevăr lucrurile să-ţi pară schimbate de parcă le-ai vedea pentru prima oară. Aceasta este tema care ţese într-un tot întreg colecţia de povestiri a lui Haruki Murakami întitulată „După cutremur”.

Un cutremur care a scuturat oraşul Kobe (sau era vorba de Osaka?), un fenomen de o forţă uriaşă şi de proporţii biblice. La fel au căzut zidurile oraşelor Sodoma şi Gomora şi doar un Noe japonez – prietenul Kwak a intervenit pentru a salva oraşul Tokio de prăpăd. Dincolo de tragedia umană se întrevăd forţe metafizice – cine ştie poate bătălia pentru existenţă, pentru dreptul la existenţă se duce AICI şi ACUM.

Înainte ca pământul să crape deschizând hăuri late şi abisale care înghit destine cutremurul se produce în suflete. Dacă nu greşesc titlul englezesc al colecţiei de povestiri este “După cutremur”. După cutremur se trasează nişte graniţe – tu unde ai rămas, eşti AICI sau DINCOLO?

Ca şi oricare altă colecţie de povestiri a lui Haruki Murakami, acestea propun nişte secvenţe, nişte experienţe cinematografice. O bună prietenă a mea îmi povestea cât de surprinsă a rămas de puterea cuvintelor în aceste povestiri. Zicea ea, că i s-au întipărit în memorie ca nişte filme de scurt metraj – atât de transparente erau imaginile pe care provocau lectura.

Aceasta m-a făcut să mă gândesc la „Blow-up” – un film de Michelangelo Antonioni după o nuvelă de Julio Cortazar. În film (şi bineînţeles în carte) se povesteşte de un fotograf care a surprins o scenă – o ceartă între amanţi. În momentul în care face pozele istoria are deja o anumită logică, numai că developând pelicula în laborator fotograful captează sensul privirilor şi descoperă… un corp lungit în tufişuri. Este vorba de un cadavru? Ce ascundeau privirile amanţilor? Era vorba doar de o iubire interzisă? Alergând într-acolo fotograful nu mai descoperă nimic, iar ultima scenă a filmului e despre o trupă de actori-mimi care joacă tenis cu mingi şi palete invizibile. Presupusa minge cade la picioarele fotografului, el o ridică şi o aruncă actorilor. Intuiesc că este vorba de o realitate mai mare care se află dincolo de realitatea pe care o percepem, iar atunci când vrem să o înşfăcăm, ea ne scapă printre degete. Şi numai intuiţia ne permite să o contemplăm pentru câteva clipe. De ce mi-am amintit de aceste scene din film? Bănuiesc că din cauza că aceste povestiri ale lui Murakami produc acelaşi efect – pentru câteva clipe avem senzaţia că contemplăm un adevăr: realitatea cea mare care se află dincolo de cea cotidiană. Şi apoi adevărul ne scapă printre degete…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XS7HlBgIZbA]


Tags:

Comments are closed.