June 17, 2005 1

Sputnikul meu iubit

By in japonia

Am citit “Iubita mea, Sputnik” în primăvara anului trecut atunci când mă aflam acasă în vacanţa de paşti. Eram deja de vre-o jumătate de an în Spania; reuşisem să mă obişnuiesc, călătorisem binişor şi-mi era dor nu numai de casă, ci şi de Murakami. Atunci când era timp bun la week-end îmi imprimam nişte povestiri de-a lui Haruki pe care le găseam pe Internet şi mă aşezam pe vre-o bancă în parcul Retiro citindu-le. Nu-mi amintesc de o duminică anume, sau de o povestire concretă pe care s-o fi citit acolo, dar adevărul e că au existat şi duminici în parc şi povestiri. Mi le imaginam ca pe scena din Capătul lumii când eroul cărţii merge să-şi petreacă ultimele ore într-un parc în compania unei lăzi de bere. Mă inspira, nu ştiu ce să mai zic…

Cu atât mai bucuros în Chişinău când nu numai că mi i-am revăzut pe ai mei ci am şi procurat acest roman prospeţel de Murakami. Fiindcă făceam în paralel şi planuri pentru călătoriile de vară (mă trăgea irezistibil spre mare!!!) faptul că acţiunea romanului se deplasează într-un anumit moment în Grecia m-a făcut să mă simt fericit (în aceiaşi vară am văzut Mediterana la Barcelona, golful Bizcaya la San Sebastian, pentru a doua oară Atlanticul la Lisabona şi Marea Neagră la Zatoka … mă rog…)!

Dar să revin la roman. Faptul că acţiunea se petrecea pe o insulă grecească m-a trimis imediat cu gândul la “Magicianul” de John Fowles. N-aş fi în stare să reproduc ce anume îmi aminteşte de roman (bineînţeles, în afară de faptul că şi acolo acţiunea se petrecea pe o insulă din Egee), dar starea generală a lucrurilor, răsturnările de situaţie, fantomele trecutului care bântuieşte peste eroii în căutarea “sinelui” sunt comune pentru ambele romane. Mi se pare că, de fapt, atât pentru Fowles cândva cât şi pentru Murakami mai recent conta să plaseze acţiunea romanului pe insulele Eladei. Este în acelaşi timp un tribut comediei şi tragediei antice şi o trimitere la începuturi – începuturile interpretării unui mister.

Unele teme mai vechi sunt reluate în Sputnic cu o nouă forţă. Aşa se întâmplă cu crusta emoţională a eroului principal. Incapabil să se ataşeze de oameni, deşi fidel prietenilor în spiritul celui mai exigent umanism, eroul este numai ochi şi urechi – vocea e a prietenei cea care transcede pe paginile romanului, ea e cea care caută, tot ea – cea care este în cele din urmă căutată.

Faptul că prietena se întâmplă să fie lesbiană (şi asta ne aduce aminte de o altă insulă grecească, poate aceiaşi!) nu mi se pare mai mult decât o găselniţă pentru autor. Pleacă până-ntr-acolo – sputnic fidel al obiectului iubirii sale, iar atunci când dezleagă misterului femeii sfinx pur şi simplu dispare! Îmi închipui că dacă ar fi cazul unei iubiri heterosexuale s-ar impune un triunghi amoros ceia ce n-ar mişca din loc romanul. În situaţia în care se află eroii – băiatul iubeşte fata, fata iubeşte femeia – cel puţin între bărbat şi femeie nu este vorba de acea rivalitate epică care s-ar forma inevitabil între doi masculi. Dacă ar fi vorba de doi bărbaţi concurând pentru aceeaşi fată inevitabil ne-am trezi cântărindu-i: care-i mai laş, care-i mai drept, care-i mai bun. Aşadar: o găselniţă. Poate mai mult ca atât – aluzie la mit, la mister, la Sfinx şi Oedip (sau varianta lui feminină – Elektra).

Dispariţia lui Sumire (nu am rezistat ispitei şi i-am verificat numele fetei din Sputnicul meu iubit) nu o pot accepta într-un sens doar fizic. De fapt, circumstanţele fantastice în care ea dispare pur şi simplu, fără urmă, indică că de sens doar fizic nici nu merge vorba. Pe Sumire eroul cărţii a pierdut-o într-un sens mai monden şi mai banal. În acelaşi fel în care ne uităm cu timpul colegii de şcoală (deşi pe ăştea mai puţin fiindcă mai dispuneam la acea vreme de inocenţa sentimentelor), apoi tot mai mult şi mai mult, uităm vecinii de pe bloc, uităm colegii cu care parcă deunăzi stăteam la o bere, uităm înainte de ai descoperi şi înainte de ai cunoaşte. Sumire este diferită de noi, ea merge dincolo de admis şi investighează profunzimile sufleteşti a femeii de care este îndrăgostită: acest pas dincolo de limită e ceea ce o desparte de tine şi de eroul cărţii şi, în acelaşi timp, acest pas este pricina prin care este osândită la dispariţie.

Citită astfel, carte este cel mai desăvârşit roman scris despre singurătate. Nu despre singurătatea eroică şi tragică ale romanticilor din secolul XIX, ci despre singurătatea ta şi a mea, singurătatea care se naşte din superficialitate din frugalitatea relaţiilor… Eh!

Până la urmă tot avem o speranţă. Faptul că ne mai amintim de colegii de şcoală şi (chiar dacă este prea târziu din toatele punctele de vedere) căutăm să le dăm de urmă este deja ceva. Mi se pare important. Crusta emoţională este convenabilă, însă dacă nu deschidem carapacea ca să lăsăm ca vântul comunicării să ne aerisească, riscăm mult să devenim una cu crusta. Orice ar fi înăuntru, dacă nu răsuflă moare şi atunci îngroziţi ne transformăm în veritabile crustacee. Iar în acest moment sună telefonul. Răspundea Sumire.


Tags: , , ,

One Response to “Sputnikul meu iubit”

  1. […] „Iubita mea, Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „După întuneric” – romane care m-au enervat din cauza că le-am găsit prea scurte. Mai vroiam. Nu mai era. Mă delectam cu povestiri. Din fericire, aici Haruki n-are seamăn. Scurt, clar și cuprinzător. […]