June 17, 2005 Off

Pachinko 1973

By in japonia

În Automatul 1973 autorul pleacă un pic mai departe. Chiar dacă stilul anecdotic este omniprezent se ţese deja o fabulă. Pe lângă fabulă câteva elemente semnificative din punct de vedere a operei lui Murakami de mai târziu:
Câteva? Îmi amintesc de unul. Personajul principal (al cărui nume nu-l vom cunoaşte nici măcar la sfârşitul trilogiei) convieţuieşte cu două gemene absolut identice. Tot ce le deosebeşte este numărul de pe tricou: un 207 şi un 208 dacă nu mă-nşel. De ce gemenele? Mi se pare că pe Murakami îl frapează existenţa gemenelor – fiinţe identice într-un univers al hazardului, al unicităţii, al individualităţii. Tema lui celălalt este destul de frecvent abordată în textele scrise de japonez, însă în acest caz e vorba totuşi de altceva. Dacă celălalt este un univers paralel, un “eu” potenţial, unul în devenire sau unul de prevenire, atunci gemenele nu au nimic din acest lucru: ele se înţeleg fără cuvinte, o frază începută de una este sfârşită de cealaltă; între fete – o totală armonie şi înţelegere. O repetiţie care tulbură, căci nu cumva aparenta imposibilitate de a le deosebi una de alta ascunde nişte abisuri insondabile cu poluri diferite. Sau identitatea lor este absolută ceea ce nu-i o enigmă mai mică?
Într-o lume în care ne lipseşte garanţia comunicării căutăm cealaltă jumătate, una pe care să o înţelegem şi care să ne înţeleagă absolut. După mitul povestit de Plato zeii i-au separat pe androgini în două jumătăţi fiindcă prea umblau cu nasul pe sus. Bărbaţii şi femeile s-au încurcat şi sunt osândiţi să se caute în van într-un univers de particule. Dacă suntem osândiţi pentru păcat, este oare posibil ca unii să rămână inseparabili, un tot care trece dincolo de “eu”? Aparent gemenele sunt un astfel de întreg.
Lăsăm gemenele la o parte, la fel cum ele îl lasă pe eroul principal ca pe un ucenic care a picat examenul. O altă obsesie întră în scenă, o fantezie care te absoarbe ca o sugativă:
Automatele de pinball sunt în esenţă o invenţie chinezească mai veche. Nişte biluţe metalice sunt lansate de o pârghie şi plimbă într-un spaţiu închis acumulând puncte în timp ce jucătorul manevrează nişte supape care împiedică ca bila să cadă jos din acest univers al ei. Jocul – simplu până la prostie nu implică nici o gândire logică, nu impune viteză şi nu învaţă nimic. Totul ce are de făcut jucătorul este să reacţioneze prompt la riscul de a scăpa bila printre supapele pe care le manevrează. În pofida acestei simplităţi jocul îl fascinează pe autor. Bila are o viaţă pe care logica jocului îi cere să trăiască cât mai mult. Firul de care se ţine viaţa bilei e în mâinile jucătorului – un dumnezeu mecanic care nu ştie altceva să facă decât să închidă portiţa de ieşire.
În căutarea unui model mai vechi de pinball, personajul principal nimereşte pe urmele unui colecţionar de automate de jucat de acest gen. În cele din urmă el nimereşte peste un cimitir al aparatelor de pinball, aflat într-o fabrică părăsită, destul de macabră, unde aceste unelte care tocmai deveniseră fier uzat sunt stocate una peste alta. Din acest moment aparatele de pinball capătă o dimensiune metafizică, aproape kafkiană: fabrica unde acestea s-au adunat într-un număr inimaginabil pare să fie o fabrică a destinelor, una care este înzestrată cu energie şi voinţă proprie. Acolo unde s-au sfârşit vieţile bilelor de jucat se leagă destinul personal al eroului principal…De ce un depozit de aparate uzate de pinball? După mine nu poate exista nici o explicaţie raţională, e poezie pură, o intuiţie a autorului căruia numai el poate să-i atribuie un sens, unul pe care îl poţi intui şi tu în măsura în care te laşi purtat de această stare mistică care te fascinează şi te sperie deopotrivă.


Tags:

Comments are closed.