June 20, 2012 Off

Ecleziastul societăţii de consum

By in europa de vest, literatură

Michel Houellebecq s-a născut pe o insulă în mijlocul oceanului. Şi-a schimbat de mai multe ori viza de reşedinţă. Acum locuieşte pe o planetă mică din constelaţia Alpha Centauri. O masă de scris, un laptop, o ceaşcă de cafea, o scrumieră. Atât. Michel Houellebecq, detaşat, examinează omenirea prin lentilă cu un soi de curiozitate amestecată cu dezgust. De la distanţă, planeta oamenilor seamănă cu un serial pornografic. Epizodul 171, seria 2012 AD.

Nu i-a rămas nimic din aura Micului Prinţ. Aproape nimic. Seamănă mai mult cu un rege care moare. L-a admirat pe Ionesco. Ionesco a murit. Regatul lui Michel Houellebecq este în format A4. În orice moment poate să-l distrugă dacă vrea. Dar îl menţine în viaţă deocamdată. Poate există o posibilitate…

Când l-am descoperit prin anii 90, nu l-am înţeles. Am citit primul capitol din “Particulele elementare”. Mi s-a părut murdar şi l-am abandonat. De atunci mi-a fost recomandat de mulţi oameni buni, dar rămâneam cumva reticent. Gheorghe mi-a zis că e nevoie să cunoşti dez-amăgirea ca să-l înghiţi pe Houellebecq. Rezultă că am cunoscut-o. A funcţionat. I-am citit cele cinci romane publicate la Polirom, rând pe rând, lucru care nu mi s-a mai întâmplat vreodată cu un alt autor. Nici măcar cu Murakami.

Între “Extinderea domeniului luptei” (1994) şi “Harta şi teritoriul” (2010) e ceva distanţă şi nu doar una măsurată în ani. În romanul de debut se conturează o temă – raporturile amoroase reglementate de economia de piaţa. Banul nu e unitatea de măsură aici, însă, în esenţă, datele problemei sunt aceleaşi: unii apucă totul, alţii rămân cu buza umflată. Incapacitatea de a forma cupluri durabile e o osândă; Michel Houellebecq va evoca mai târziu, în “Posibilitatea unei insule” (2005), mitul lui Platon despre androgini – fiinţe tăiate în două, împrăştiate în lume, aflate în căutarea celeilalte jumătăţi. Lăsând mitul la o parte, ne mulţumim cu explicaţia ştiinţifică – suntem un complex de “particule elementare” care formează reacţii chimice. Dacă aşa stau lucrurile în realitate, nu e oare posibil de a ameliora formula, astfel încât fiecare să obţină ceea ce râvneşte? Râvneşte ce?

Teritoriul (domeniul luptei?) este impregnat cu dorinţe contradictorii. Tandreţea este ocazional acordată şi imediat retrasă. Fericirea e promisă; promisiunea e uitată. Cunoaşterea e contaminată de confuzie. Dragostea este agresată de egoism. Nu se înţelege nimic. Multă mizerie. Prin contrast, harta oferă o versiune simplificată a lumii. La scara 1:100,000 nu se mai vede mizeria. Pe măsură ce te distanţezi de obiectul cartografiat, lucrurile devin mai fine, mai clasabile, capătă sens… Harta face posibilă cunoaşterea, dar harta nu e totuna cu teritoriul. În mod paradoxal, harta permite să ne sustragem teritoriului şi să ne izolăm într-o lume adaptată nevoilor noastre. Fiecare cu propriul sistem de navigare.

Aşa stând lucrurile, Houellebecq face incursiuni frecvente într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat – un gest care îi permite să se distanţeze de miopia prezentului şi să judece lucrurile la rece. Oriunde nu s-ar îndrepta colectivul nostru de homo sapiens perspectivele sunt sumbre. Nemurirea e o chestiune fezabilă dar, în cele din urmă, proiectul nostru are o miză diferită. Se pare că rătăcirea interminabilă este în acelaşi timp şi întrebare şi răspuns. În fine… deşertăciune.

E un punct de vedere. Valabil pentru economia de piaţă a raporturilor amoroase. Alt punct de vedere este că există frumos, există bine, există fericire. Este demonstrat empiric că există. Tot ce trebuie este să fim un pic mai atenţi.


Tags:

Comments are closed.