June 21, 2011 6

Cultivarea șpagofobiei

By in digresiuni, idei, literatură

Ce-ar fi să-ți strecor o mită în timp ce citești acest articol? Procedăm în felul următor: tu te prefaci că ești captivat de lectură, iar eu între timp îți bag 10 lei în buzunar. Pe furiș, ca să nu observe nimeni. Satisfăcut? Oripilat?

Dacă ești satisfăcut probabil că e mai bine să punem punct aici. Nu are rost să continuăm. Am făcut tranzacția cea mai frecvent întâlnită în Republica Moldova. Avem mâini dibace. Nu ne prinde CCCEC sau câte C-uri o fi având ei în prezent. În fine, știi tu, instituția care se ocupă de extirparea mitei. Ei au mâini lungi. Dar să ai mâini dibace e mai eficient decât să le ai lungi.

Dacă ești oripilat însă, hai să înțelegem de ce. Căci corupţia e naiba cu mai multe capete.

Primul cap te papă în felul următor. Există foarte multe reguli pentru derularea afacerilor. Există cozi, există certificate, există cerinţe stricte. În paralel există şi o cale uşoară. Dacă abordezi persoana potrivită în formatul potrivit, lucrurile pot să se rezolve foarte simplu. Mita funcţionează ca şi ghişeul unic. Te-ai pus în contact cu persoana respectivă, persoana respectivă ia receptorul în mână şi în 24 de ore ai toate portiţele deschise vraişte. Să nu ne imaginăm că mediul de afaceri îşi frământă conştiinţa cu probleme de ordin etic. Dacă aceasta e calea, aceasta să fie. Businessul fermentează şi în condiţii de corupţie. Cei care suferă ponoasele sunt consumatorii. Volens-nolens oamenii simpli sunt sponsorii neoficiali ai acestui sistem. Ca minimum, preţul mitei se reflectă în preţul produsului livrat pe piaţă. Ca maximum, preţul produsului livrat pe piaţă e dublu, fiindcă mita constrânge competiţia. Mita e cheia de la portiţă, dar e o cheie la care nu are acces fiştecare. Respectiv, avem ceea ce avem: o gaşcă de firme cu krîşă.

Cel de-al doilea cap este mai perfid. Sunt lucruri care se permit şi lucruri care sunt interzise. Cum ar fi vânzarea terenurilor din spaţiile publice. Se ştie că fructul interzis e mai zemos. De aceea şi preţul mitei e unul pe potrivă. Dacă în primul caz mita serveşte pentru “a unge roţile”, în cel din urmă caz e mai grav – mita cumpără o infracţiune. Presupun că se întâmplă destul de des. Altfel nu ai cum explica numărul de vile care se înalţă în mijlocul spaţiilor verzi. Deci, dacă vezi o vilă frumuşică nelalocul ei, pipăie-ţi buzunarul. S-ar putea să găseşti o gaură neagră în el.

Al treia cap linge tot de pe masă. Toate bunurile gratuite – educaţie, sănătate, protecţie socială – sunt gratuite cu asterics. Nota de subsol te trimite la buzunar. Presupun că din toată lecţia capitalistă moldovenii au învăţat ferm capitolul Nr.1: there is no such thing as free lunch. Aici nu participă numai cel care nu are de unde. În rest, fiecare înţelege că un bun de calitate nu poate fi gratis. Vrei o şcoală mai bună, caută pile. Vrei un pat curat la spital şi o atitudine decentă din partea personalului auxiliar, tocmeşte-te. Sunt şi excepţii, nu zic bai, dar îs excepţii de genul celora care confirmă regula.

În cele din urmă, dihania cu trei capete ridică un gard înalt în mijlocul ţării. Dincolo de gard rămân cei săraci. Cei care nu au bani pentru a procura licenţe, autorizaţii, educaţie şi sănătate. Ei pot sta în parc. Numai că şi în parc loc se face tot mai puţin. Convingerea mea fermă este că atât timp cât există corupţie, “Moldova fără sărăcie” e un mit.

Convingerea-i convingere, dar ce-i de făcut? La nivel de societatate avem o extraordinară toleranţă faţă de fenomenul corupţiei. Când urmărim statisticile internaţionale ne strofolim imediat. Dar cât ai zice “şpagă” ne duce gândul la altceva. Ni-l închipuim pe un tip obez cu mustaţă care ne face din ochi. Vedem plicul, după care vedem vila acestuia. După care ne enervăm. Avem ochi chior pentru mâna care întinde plicul. Doar că it takes two to tango. Suntem parte din proces, nu are rost să ne ascundem după deget. Dacă nodul gordian nu poate fi tăiat dintr-o lovitură, să merite să desfacem ghemul de la celălalt capăt?


Tags: , ,

6 Responses to “Cultivarea șpagofobiei”

  1. Nicolae B. says:

    Simpatic descris, cam general pentru a ne putea lăfăi puţin prin tărîţe, dar eu oricum o să cutez 🙂 (oricum sunt în pauză de cafea) – mai este un aspect aici al corupţiei, mă refer la cazurile cînd în mod impardonabil şi direct statul (de obicei autorităţile publice de nu cel mai înalt nivel) impune o serie de reguli absolut aberante şi ineficiente, lăsînd unica cale – şpaga. Spre exemplu, există o regulă (la nivel departamental) inventată pe timpul comuniştilor şi care e ţinută bine-mersi în vigoare şi de AIE, în ceea ce ţine recepţionarea pensiei (invaliditate, limită de vîrstă etc.) – şi anume, pensionarul să vină odată în jumătate de an la CTAS şi să confirme că el există şi că trebuie să primească pensia (la care şi aşa are dreptul). Paradoxul că această regulă este în realitate o practică instituită între Banca de Economii, Poştă şi CNAS şi se bazează în cel mai bun caz pe nu ştiu ce regulament care desigur naiba ştie pe unde o fi el publicat (dacă o fi existînd). În practică iese aşa, chiar daca ai 10 procuri ca să recepţionezi pensia omului, chiar dacă ai cont bancar şi ea pur şi simplu ar trebui să se acumuleze acolo, oricum CNAS sistează transmiterea pensiei spre BE, şi indiferent de procură oricum BE sau Poşta nu vrea să o deconteze (inclusiv şi pe cea acumulată pînă la 6 luni, cînd vii deja într-a 7-ea lună). În mod real nu există altă soluţie decît să dai o sumă oarecare funcţionarului de la CTAS care să menţioneze în nu ştiu ce registru că a fost pensionarul pe la dînsul, adică real să plăteşti pentru ca să-ţi permită să exerciţi dreptul pe care şi aşa chipurile ţi-l garantează (şi pentru care ai muncit), apropos, dacă nu vii un timp mai îndelungat funcţionarii pot să se supere pe tine şi chiar să te declare decedat (şi asta nu e glumă, am avut eu aşa caz cu o persoană care nu a venit un timp îndelungat să-şi ia compensaţiile pentru transport public). Situaţii din astea sunt cu duiumul. Eu zic că în primul rînd statul trebuie să se debaraseze de aşa situaţii şi, dacă nu poate să verifice fiecare funcţionar în parte, cel puţin să nu instituţionalizeze şi legifereze mita în aşa hal. Iată primul pas, destul de concret. Printre altele acelaşi CCCEC ar trebui să efectuieze analiza coruptibilităţii actelor normative (una din funcţiile de bază).
    Da chestia cu nivelul de cultură, nu ştiu, eu mai mult cred în motivaţii economice corespunzătoare. Cel puţin salariile să se bazeze pe o analiză microeconomică corespunzătoare (agency theory) în care să se ţină cont de componentele indispensabile – de asigurare, de performanta şi de risc (variabila de repartizare a responsabilităţii şi riscurilor), să nu se uite că aceste componente sunt o funcţie (sunt interdependente). Deci atenţie, eu nu zic că salariile pur şi simplu trebuie mărite, asta evident nu e destul, ar trebui să mai ştim cu cît şi cum trebuie achitate.
    Iată tocmai după ce ne clarificăm cu cele două soluţii de mai sus, consider că e timpul de focusat şi asupra la penalizări, că de nu, o consolidare prematură a sancţionării nu face decît să creeze un teren şi mai fertil pentru corupţie (ceea ce în mare parte se întîmplă în prezent).
    Concluzia – “celălalt capăt” mi se pare important dar nu crucial, asupra lui trebui lucrat intens şi constant. El este necesar în primul rînd ca să convingă societatea că e profitabil să investească în prudenţă şi în respectarea legii (chiar cînd pe alocuri ar putea exista legi proaste) odată cu mărirea sancţiunilor şi aplicarea strictă a acestora, deci crează în primul rînd o toleranţă pentru o amplitudă mai mare a sancţiunilor şi scade simultan riscul ca mărirea sancţiunilor să stimuleze corupţia.
    Însă cum am scris mai sus, aparatul de stat trebuie să convingă omul (prin alternative viabile şi “mediu” corespunzător) că e mai profitabil de investit în prudenţă şi respect a legii.

    • Victor Guzun says:

      Corect, maestre, dar prea idealist.

      Scrii ca “Însă cum am scris mai sus, aparatul de stat trebuie să convingă omul (prin alternative viabile şi “mediu” corespunzător) că e mai profitabil de investit în prudenţă şi respect a legii.”

      Te contrazici, singur insisti pe rolul principal al statului in eradicarea coruptiei. Pe de alta partea stii prea bine ca “pestele se strica…”.

      Coruptia este un pilon de baza al “statalitatii” moldovenesti, astfel ca apelarea la constiinta statului este lipsita de sens practic (crenaga de sub picioare)

      Astfel ca ii dau dreptate absoluta autorului, doar “celalat capat” poate sa mai faca ceva!!!

      • Zenu says:

        Dacă validăm constatarea precum că corupţia este adânc înrădăcinată în mentalitatea noastră, acţiunile de la “celălalt capăt” sunt quasi-importante. Pentru schimbarea culturii e necesară o abordare foarte radicală. Eu îmi imaginam o acţiune culturală, intens mediatizată, de genul Boicotul Naţional al Corupţiei. O zi în care toată lumea conştient refuză să dea şpagă. Categoric. Poate prinde?

    • Zenu says:

      De altfel, exemplul adus de tine, Nicolae, este foarte elocvent. Cazuri din astea (confirmarea pensiei) sunt cunoscute şi tolerate. De aici şi interesul meu pentru “celălalt capăt”.

  2. Nicolae B. says:

    Ei bine, într-o situaţie concretă o acţiune concretă şi reală de la “celălalt capăt” (de jos în sus) ar fi fie petiţionarea (care aparent e fără sens, odată ce oricum de prea multe ori “şeful” ştie dar tace sau chiar primeşte procente din fluxul de mită), fie instanţa de judecată (contencios administrativ sau mult mai rar – procedura penală). Instanţa la moment e una din cele mai costisitoare opţiuni (în care exista un sistem bine instituţionalizat al mitei, unde ar trebui să plăteşti cel puţin ca să nu-ţi desconsidere drepturile). În acest caz la fel necesită ca factorul volitiv să vină din partea aparatului de stat, unde schmibarea de psihologie a societăţii pregătită meticulos din timp ar putea doar servi ca suport pentru a obţine un efect de sinergie.
    Deci eu nu pledez pentru negarea “celuilalt capăt”, zic doar că e important numai cînd e în cumul cu alte acţiuni, puţin probabil că acesta poate servi drept pilon al schimbării. Campaniile sunt bune, însă dacă nu se schimbă din circumstanţele reale, am putea ajunge în situaţii mai mult sau mai puţin similare ca şi cu campanii împotriva alcoolului şi fumatului – adică poţi pune multe postere, spoturi publicitare etc. însă pînă nu ridici preţul, nu limitezi vînzarea, nu combaţi simultan piaţa tenebră ş.a. mare treaba nu se schimbă.

  3. […] demult acest lucru, iar eu am mai folosit această expresie nepieritoare atunci când am vorbit despre şpagofili şi şpagofobi. Aşa că lucru în sine nu e o noutate trăsnet. În schimb acum, lăsându-mi euroatitudinea la o […]