April 25, 2011 2

Alter-ego

By in europa de vest, literatură

Totuși e o mare nedreptate faptul că cititorul de limbă română nu are habar despre Simon Carmiggelt. Vezi și tu, omul a scris zilnic câte o povestioară, are statuie în Amsterdam și noi nu am fi știut nimic despre el dacă nu era această carte scoasă de o editură sovietică în 1985. Tre ceva de făcut!

Încerc aici o traducere dintr-o povestire tare simpatică. Mă iertați, nu e din original. Nu pot pe olandeză. Deci vedem ce iese din rusă.

Povestirea se cheamă „Alter-ego”. Și eu am avut o dublură. Ne-am intersectat la Toledo. Era la fel ca și mine numai că altfel. Ne-am despărțit la un colț de curcubeu. Pe partea lui încă ploua, pe a mea – străluceau stropii la soare. Dar să nu pierdem timpul…

Alter-ego
Din volumul de povestiri „Tăind frunze la câini” (1955)

Azi de dimineață aveam mare chef să trag o dușcă. Vi se întâmplă și vouă, nu-i așa? Hai, recunoaște-ți fără jenă căci nu e nimeni de față. Ah, iată cum, niciodată nu vi s-a întâmplat așa ceva. Ei, n-ai ce-i face. Deși, mă surprinde. Cu mine se întâmplă desișor. Habar nu am din ce cauză. Pur și simplu ieși din casă sumbru ca un nor de ploaie și realizezi: ziua asta nu va aduce nimic bun. În agendă sunt trecute câteva întâlniri promițătoarea, însă, aveam premoniția că totul se va duce de râpă.

– Imediat marș la lucru, – mi-am zis eu mie.

– O dușcă nu face rău nimănui, – a intervenit celălalt „eu”.

Dar așa vi s-a întâmplat? Aveți un alter-ego, o persoană pe care, la drept vorbind, nici măcar nu o cunoașteți prea bine? Și totuși acest alter-ego este întotdeauna alături. Uneori se închide în sine și nu-mi vorbește săptămâni în șir. Îl citește pe Dickens. Și brusc, într-o bună zi, se trezește la viață și începe într-un mod cât se poate de iritant să-și bage codița în toate.

– La lucru! – îmi poruncesc eu mie cu determinarea neputincioasă a unui ghid.

Însă celălalt deja a pus stăpânire pe picioarele mele și eu n-am mers înainte cum am intenționat, ci am cârnit la stânga.

– Prea bine, putem merge și așa, – mi-am zis, pretinzând că nu s-a întâmplat nimic.

– Uite și o cafenea decentă, – a zis celălalt și s-a oprit din mers.

– Eu într-acolo nu merg, – m-am indignat eu.

Însă el deja era înăuntru și nu mi-a rămas decât să-l urmez: unde acul, acolo și ața. Deși, cafeneaua într-adevăr nu era din cele proaste. Un grăsun somnolent, a cărui față sugera în mod elocvent că a rătăcit ceva în viața sa precedentă, deși nu știe sigur ce anume, a edificat această cafenea în numele propriei pasiuni față de tărie. Pe lângă denumirea „Făclia azurie”, cafeneaua conținea și alte delicii. Noi toți căutăm să exprimăm  „eului” cel mai profund, dar nu ne reușește acest lucru decât într-o măsură foarte mică. Însă se întâmplă ca vreunui hangiu să-i reușească de minune. El etalează sfidător în fața vitrinei – „Este permisă comercializarea tuturor băuturilor spirtoase” – un motto care exprimă adevărata sa natură. Și-i poartă grijă asului din mânecă, și nici de câștig nu uită. Mai mult ca atât, este absolut necesar să-și laude asul, căci cu el își câștigă pâinea. În felul acesta, ucide doi iepuri dintr-o împușcătură. E și poet și stăpân în aceiași persoană. Și pe accelerator apasă, și din inerție lunecă, atrăgând cu iscusință în plasa sa cu o dușcă mititică.

– Bună dimineața, amice!

Ce alinare! Imediat te situezi de partea cealaltă a binelului și a răului, nemerind în paradisul efemer al celora care se încred și totuși continuă grăbiți.

– Comandă-ți o cafeluță și nu un păhărel, – mi-am poruncit imperios mie. Mă știu eu pe mine! Când tragi la măsea e ca și cum ai începe să flirtezi cu nevasta marinarului și sfârșești în brațele de fier a amiralului. Așadar, cafeluță.

– Exact. De ce n-ai servi o cafeluță, – mă susține celălalt. Să fiu al naibii dacă n-am să-l dau într-o bună zi pe mâna iezuiților, o s-o pățească rău!

– Cu ce vă pot servi? – mă întrebă stăpânul cu amabilitate.

– O dușcă de tărie, – a răspuns celălalt.

M-am înfuriat la culme. Ce obicei prost de a întrerupe? Eu, pe cinstea mea, am vrut să-mi comand o cafeluță, iar el mi-o luă pe dinainte. Cât stăpânul trebăluia în jurul tejghelei, pe scări coborî soția lui cu cățelușul. S-a pornit la cumpărături. Îmi sunt cunoscute astfel de momente. Momente de suferință tăinuită. Căci e vorba de o persoană nesuferită cu un cățelandru nesuferit. Tributul pe care hangiul îl plătește vieții. Câinele nu contenește să latre, lucru de la care clientela barului, duhnind de la cheful din noaptea precedentă, se face ghem în jurul tejghelei. Nesuferita nu se grăbește să plece, agasându-i pe toți cu lamentările sale și accentuând astfel futilitatea aflării sale pe acest pământ.

– Bineînțeles, Liese, – se conformează soțul ei cu docilitatea unui bizon care a acceptat voluntar rolul de animăluț de casă. Toți mușterii cunosc prea bine cauza acestei docilități: datoria lui față de nevastă-sa depășește cu mult datoria pe care toți noi, luați laolaltă, am fi reușit să o acumulăm pe viitor. Ea știe acest lucru. La fel și clienții. Iar câinele are câștigul propriu, căci iată că de mulți ani nu beneficiază de binemeritatele-i ghionturi.

– La revedere, Liese.

În sfârșit ea se face nevăzută. Stăpânul se apropie cu păhărelul.

– Să bei la ora zece dimineața înseamnă să pierzi toată ziua, – mi-am zis în sinea mea.

– Încă nu e târziu să comanzi o cafea, – a  miorlăit celălalt, convins de reușită. Dar de astă dată, dădu greș – când stăpânul era gata să-mi pună păhărelul în față, am mârâit ca un urs:

– Am comandat o cafea!

– Nu vă faceți griji, – mă liniștea el pe mine. Mai greșește omul. Să corectezi greșeala e simplu ca bună ziua.

A dus păhărelul la buze și l-a golit dintr-o răsuflare.

– Ei, na, l-a băut până la fund, – a zis tânguitor celălalt și s-a resemnat cu volumul lui Dickens în brațe.

– Într-un moment vă servesc o cafeluță prima-ntâi, – m-a asigurat stăpânul.

Și mi-a adus niște zoi.


Tags: ,

2 Responses to “Alter-ego”

  1. vladimir b. says:

    dupa ce am aflat de la tine de Simon Carmiggelt m-am dus repede pe lib.ru si am cetit cateva bucati foarte inspirate…multumesc, nu a fost neaparat o revelatie, ci o descoperire autentica, fara fasoane)Mi-a amintit oarecum de autorul lui “La pescuit de pastravi in America”. Da!

    • Zenu says:

      Mai citește. Eu l-am descuperit amuzat. Apoi intrigat. Pe urmă sedus. În fine… cucerit. Stilul în care se exprimă și biografia lui „cuminte” m-au cucerit. Zi de zi cu excepția micilor vacanțe… eu n-am auzit de muze atât de punctuale! 🙂 Desigur, Carmiggelt nu răstoarnă lumea, dar o face totuși mai locuibilă. Iaca.

      Pe Brautigan nu l-am citit. Respectiv, m-am gândit la Martti Larni și Luciano di Crescenzo. Bun și ei.