February 10, 2004 3

Strawberry fields forever

By in amintiri, călătorii, ucraina

În mod neaşteptat mi-am amintit cu lux de amănunte o anumită călătorie de pe timpurile când eram mic. De fapt, „mi-am amintit” e un fel de a spune, căci în realitate memoria acelei zile nu m-a părăsit niciodată. Plecasem cu părinţii şi cu un prieten de-al lor la acea vreme, Ion Cazacu împreună cu soţia şi fata s-a mai mare. În mod ciudat această amintire se leagă în închipuirea mea cu alta, când eram în pădure, iarăşi cu părinţii şi cu nănaşii părinţilor mei şi eu urmăream o broască. Învăţasem de undeva că vederea la amfibieni funcţionează diferit şi că dacă să stai nemişcat broasca nu te va vedea. Sau aflasem asta mai târziu? Sau întreaga istorie se produse mai târziu. Lucica, mezina nănaşilor părinţilor mei îşi punea o crenguţă între dinţi şi se făcea că fumează, lucru prin care o înspăimânta pe mămica mea. În fine, nu ştiu dacă merita să deschid această paranteză, dar călătoria în Ucraina despre care am început să povestesc a fost următoarea.

Am mers cu maşinile până la Rodno, un sătuc ucrainesc nu departe de frontiera cu Moldova. Scopul călătoriei era să vizităm o crescătorie de căpşuni, unde puteam să ne culegem cât ne-am fi dorit şi să luăm şi ceva pentru acasă. Era un serviciu tăticului în legătură cu practica sa medicală, probabil. Când am coborât din maşini am aflat că băieţelul cel mic al lui Cazacu nu venise. Îmi părea rău, căci contam să mă joc cu el. Era în schimb sora sa, dar de ea mă sfiiam puţin.

Filmul sovietico-cubanez "Călăreţul fără cap" (1973) cu inegalabilul Oleg Vidov în rolul principal a făcut sensaţie în URSS. - Tu eşti El Coyote, cine-ar putea să uite această frază?

Filmul sovietico-cubanez "Călăreţul fără cap" (1973) cu inegalabilul Oleg Vidov în rolul principal a făcut sensaţie în URSS. - Tu eşti El Coyote, cine-ar putea să uite această frază?

Stăpânii le-au permis părinţilor să culeagă căpşune pentru a le lua acasă, iar pe noi copiii ne-au lăsat să mâncăm căpşuna direct de pe grinzi. Doamne, ce desfătare era! Să mănânci căpşună gratis în orice cantităţi închipuite. Când pe înserate am intrat în casă, mămica mă întrebă cum vroiam să servesc căpşunile: cu smântână şi zahăr sau numai cu zahăr. Căpşunile erau dulci şi aşa dar se vedea că lucrurile mergeau din bine în perfect. Am mâncat căpşună cu smântână fără nici un fel de reţinere. Cornul abundenţei părea infinit. Înainte de a lua masa am mers cu băiatul stăpânilor într-o cameră unde erau nişte cărţi. Până acum îmi amintesc viu poliţa pe care era „Călăreţul fără cap” de Mayne Reid în ucraineană. Titlurile mi s-au părut comice (Вершник без голови), dar băiatul me-a tradus câteva cuvinte din ucraineană. Am fost chemaţi la masă şi am servit colţunaşi. S-ar putea să fi fost colţunaşi leneşi, dar asta nu-mi aduc aminte bine. Ştiu că s-a terminat (pentru mine) cu ceai din samovar. Să stau acolo şi să ascult discuţiile maturilor mi se părea fascinant. Tăticul totdeauna avea nişte istorioare la îndemână din practica sa de doctor sau din vremurile de studenţie şi avea darul să le povestească captivându-i pe toţi. La ruşi, căci gazdele noastre se pare că erau ruşi caţapi (aşa se numeau la noi ruşii ortodocşi de rit vechi care-şi lăsau de obicei bărbile, bărbaţii vreau să zic.), ceaiul nu se termină cu o ceaşcă ci se serveşte din nou şi din nou până nu se răceşte samovarul. Gazdele le-au propus părinţilor o „ciornaya banea” – un fel de saună, dar eu nu am intrat în detalii. M-au trimis la culcare şi deşi mi se închideau ochii de la sine, îmi părea obijduitor să desfac această vrajă. Dar pe atunci dădeam ascultare părinţilor mai ales că eram în ospeţie.

Seara se sfârşi aici pentru mine. A doua zi am plecat devreme (sau eu mă sculasem târziu?). Câteva căldări de căpşuni erau „trofeele” cu care ne întorceam acasă. Am trecut pe la bunica şi le-am lăsat şi lor şi verişoarei mele căpşuni. Eram nerăbdător să le povestesc despre interminabila plăcere, dar eram copil şi am sfârşit prin a juca cărţi cu vara mea Carina.

Asta e toată povestea. Nu e mare lucru, dar ceva mă face să nu o pot uita. Cred că nesfârşitele căpşuni sunt pentru mine imaginea fidelă a copilăriei. Nu e asta pentru noi copilăria? Necătând la faptul că suntem trimişi la culcare ea rămâne un tărâm infinit al jocurilor, al bucuriilor şi a… căpşunilor. Fiind maturi suntem nevoiţi să fim calculaţi, căpşunile, ca să nu trecem la alte exemple sunt lucruri care se măsoară în kilograme şi se consumă în cantităţi rezonabile aşa ca să ajungă şi pentru a doua zi dacă sunt mai multe, sau să le ajungă mai multe copiilor. Pentru ăştea în schimb căpşunile nu-s decât o sursă de plăcere care termină doar atunci când se satură ei. Bineînţeles, de aici nu trebuie dedus că copilăria mea a fost o desfătare continuă, dar ceia că vreau să spun e că în copilărie timpul nu are dimensiune, iar plăcerile sunt o goană interminabilă, care este curmată, sau mai bine zis îndreptată doar de curiozitatea sau plictiseala noastră.

De aici imaginea paradisului pierdut, care pentru mine cel puţin este paradisul câmpurilor infinite de căpşuni. Într-adevăr, strawberry fields forever!!!


Tags: , , , , ,

3 Responses to “Strawberry fields forever”

  1. Nina Orlova says:

    Draga Sorin, imi plac povestioarele tale, se pare ca ai primit ca un ‘heritage” de la taticul tau – capacitatea de a povesti, dar mai degraba de a ilustra imagini viii din viata si copilaria ta… Am si eu ale mele “strawberry fileds”, insa diferenta este ca nu au fost capsune, dar cirese:)))) Cind eram de vre-o zece ani aveam “gasca mea” – eram trei prietene fidele, care locuiam in casele vecine, totul faceam impreuna. Parintii nostri lucrau la academia de stiinte si se cunosteau bine.
    Fiecare zi era o descoperire noua a lumii in jur. Am auzit recent un proverb care spune ca atita vreme cit esti curios- esti tinar. Poate adultii pierd cu timpul curiozitatea si devin plictisitori?
    Chiar am invatat cum se fac bomboane din zahar topit cu seminta de floarea soarelui in tigaie, un fel de “cozinachi” in ukraineana. Am ars de fapt citeva tigai si le-am dus la gunoi fara sa stie mamicile noastre, si tot intruna aeriseam apartamentele, caci mirosul de zahar ars era ingrozitor. Pai, ma intorc la istoria mea cu ciresele. Cit nu ar suna de straniu, tot aceeasi carte de Main Reed “Vsadnik bez golovi” il citeam in trei in glas tare, stand tolanite pe un divan vechi la balcoul nostru, si in fata noastra erau citeva lazi de cirese mascate, negre, dulci si mustoase. Taticul meu le-a adus dintr-o gospodarie unde se faceau experiente de incrucisare si selectare a diferitor soiuri de plante fructifere. Cred ca eram demult satule, insa felul cum aratau ciresele acestea era atit de atragator si ispititor ca nu ne puteam abtine, si tot le infulecam. O prietena din noi trei, mamica careia era medic, tot insista fara nici un efect ca ciresele sa fie spalate cu apa fierbinte si apoi rece. Tot inzadar, nu aveam rabdare sa le mai spalam. We have survived:))
    Este o amintire a mea din copilarie, dar la drept vorbind ai dreptate- ciresele pentru mine sunt o imagine a copilariei, cind viata o percepi ca o placere si bucurie, nefiind masurate in cantitate sau calitate. Caci si caisele verzi si acre tot le mincam catarindu-ne in copaci fara sa ne plingem ca nu sunt coapte indeajuns sau nu sunt mascate. Si sunt multe alte imagini ale copilariei mele intiparite in memorie, care ma fac sa simt acea bucurie neconditionata si fericire fara nici un deosebit motiv, doar senzatia ca esti bine, nimic nu te doare, nu ai griji si probleme fara solutie care te-ar apasa incontinuu. E bine sa fii, e bine sa traiesti pe acest Pamint. As simple as that.

  2. Rodelu says:

    Cu ciresele m-am lamurit si cu capsunele tot. Dar iata placintele de duminica si prietenii parintilor care veneau impreuna cu fiul lor si stateau toata duminica la un pahar de vin rosu cu placinte proaspete, numai ce scoase din cuptor. Placinte de tot felul – cu cartofi, cu varza, cu branza, cu bostan- facute nu ca la sud ( unde m-am nascut si am copilarit) ci ca la Telenesti (de unde este mama mea). Nici o gospodina din satul meu nu facea asa placinte si vecinele cand serveau din ele se minunau – ‘da si fel da placinte’s aistea. Iaca ca-s buni.. tari-s buni?! Mie mi s-a intiparit prezenta celor maturi care discutau diferite teme, jucau shah sau carti. Alteori si noi copii ne asezam la jocul de carti. Iarna cel mai mult ne placea sa ne harjonim pe cuptorul cald, mare si patrat de ziceai ca-i o odaie special facuta pentru pitici pentru ca avea podul mai jos asa ni se parea noua copilor. De fapt era ridicat de la podea normal. Iar vara alergam pest tot in jurul casei ne jucam de-a ascunselea sau de atinselea sau pur si simplu faceam sotii. Cel mai mult ne bucuram de libertatea de a face tot ce vrem ca cei mari erau ocupati cu jocurile lor. Si zaharul ars nu a lipsit din scenariul copilariei mele, pana intr-o zi frate meu mai mare (nu cu mult ne-a luat la rost zicandu-ne ca nu stim nimic. Si ne-a aratat cum se fac bomboanele si ne-a invata si cum se face “carnatul dulce”. Pana azi ma intreb de unde stia el astea?
    Multumesc Sorin pentru aceste amintiri frumoase.