February 24, 2013 Off

Pe jos omătul se așează ca o blană de leopard

By in călătorii

În camera mea a sosit primăvara sub forma unui buton alb pe care eu nu știam că tre să-l răsucesc conform acelor ceasornicului și care este responsabil pentru încălzirea podelei. În felul ăsta toată nădejdea era pusă în seama caloriferului și a aerului condiționat care generau un mix de patru anotimpuri în aceeași cameră. În jumătate de pat era toamnă târzie, în altă jumătate de pat era iunie. Cam asta era ideea, acuma bine că erau și anumite comodități în cele patru anotimpuri. De exemplu puteai lăsa liber berica belgiană Templier în zona iernatică a camerei fără să-ți pese de frigider și alte invenții ale civilizației occidentale de genul.

Întrebare. De ce azi e o zi atât de însorită și ieri, când am avut de traversat podul peste râul Yeșil a fost atât de rece? Nu era mai potrivit să fie invers? Din partea mea, eu am ieșit din hotel în conformitate cu prognoza meteo. Contam pe soare și pe un pic de ninsoare. Azi n-am contat pe nimic și, prin urmare, cel mai probabil e că o să merg la un restaurant coreean din mahala.

Ieri. Am trecut pe lângă Sala Centrală de Concerte să admir găselnița arhitecturală a lui Manfredi Nicoletti. Forma rupe. Un fel de origami nehotărât dacă vrea să devină trandafir. Culoarea lasă de dorit. Un turcoaz căruia i-ar fi prins bine niște nisipuri pe fundal. Din păcate tre să se împace cu omătul din jur, fapt care nu-l avantajează. Mai grav, tre să se împace cu o agendă culturală prin care bate vântul. Pe 1 martie vine Tamara Gvardțiteli, pe nu știu cât martie vine Sofica Rotaru și la finele lui februarie am ratat-o (vai-vai-vai!) pe Roza Râmbaeva. Asta-i tot.

Kazahii spun despre ei următorul banc. O delegație kazahă în Ulan-Baator se întreabă uimită la ce bun Mongoliei Ministerul Naval, din moment ce țara nu are ieșire la mare. La care vine replica mongolilor: „Păi vouă nu vi se reproșează că aveți Ministerul Culturii”. Bancul l-am mai auzit și în alte versiuni, mai aproape de geografia natală, dar îmi place spiritul autocritic.

Pe jos omătul pieptănat de vântul aprig se așează ca o blană de leopard. Sub formă de insulițe, adicătălea.

Trec podul peste râul Yeșil. Râul normal că nu se vede, că-i acoperit de un strat gros de omăt. Numai lipsa copacilor îi trădează cumva conturul. Pe cealaltă parte merg și tot merg spre pricinuita piramidă construită de des-pomenitul Norman Foster. Treaba cu punctele de atracție din Astana e că ele sunt atât de mari încât par foarte aproape. În realitate e prea frig ca noțiunea de aproape să aibă vreo noimă. Pe dinafară piramida e o construcție simplă, simt că Norman nu s-a scărpinat prea mult la ceafă. Așa ceva liber putem face și în Moldova fără Norman. Pe dinăuntru e mai complicat. Lifturile ridică și coboară pe marginile piramidei pe linie oblică. Efectul e disconcentrant. În loc să te hâțâne în sus și jos, te hâțână înainte și înapoi de parcă ai fi în metrou, nu în lift.

În vârful piramidei – mare minune! o sală de conferințe proptită pe câțiva piloni, fără contact cu pereții piramidei. Spre ea duc două scări spiralate care nu se intersectează între ele. Geamurile reprezintă vitralii cu porumbei. Ah da, un detaliu important este că piramida găzduiește Palatul Păcii și a Acordului, care oferă oficii tuturor confesiunilor religioase. Budiști, creștini, mozaici și musulmani pot să-și deschidă birouri la același etaj. Mi se pare o idee strălucită. Respectiv, porumbeii din vârful piramidei bat de aripi de parcă Duhurile Sfinte ale fiecărei religii ar da să intre înăuntru.

Și-atât. Trec un alt pod peste râul invizibil. Înghețat bocnă intru într-o ceaihana. Ceai turcesc. Baclava. Mă încălzesc.

Iar azi e zi cu soare.


Tags: , ,

Comments are closed.