June 20, 2014 Off

Mica gigantesă și oamenii-melci

By in călătorii, digresiuni, mediterana

Mergem noi, mergem prin Gozo – hop și Templul Giganților! Ei bine, nu chiar așa a fost, dar totuși…

Mi-am imaginat că o să le placă picilor. Un templu megalitic datând din perioada 3500-4000 înainte de Cristos, mai vechi decât piramidele egiptene n-are chip să nu impresioneze, nu? Are. Nu i-a impresionat… dimensiunea. Cam micuț așa-zisul templu pentru niște giganți… Și totuși, pentru oamenii care încă nu-și însușiseră cultura bronzului era o performanță inegalabilă. În schimb, pe pici i-a impresionat dimensiunea „giganților”. Oamenii din epoca Templelor (imediat după neolitic) erau scunzi. Un metru juma’ cu tot cu căciulă. Și poftim – Templul Giganților!

Ipoteza noastră inițială a fost că denumirea sitului se trage de la credința oamenilor mai mult sau mai puțin recenți în faptul că asemenea pietroaie nu ar fi putut fi cărate decât de niște giganți. Ipoteză falsă. Denumirea templului, Ġgantija, se trage de la faptul că pe teritoriul lui au fost găsite mai multe statuiete de femei supraponderate în cele mai diverse poziții. Fiecăreia îi lipsea câte ceva, fie capul, fie picioarele, dar portretul robot al giganteselor era ca și făcut. De gustibus non disputandum, bineînțeles, dar adevărul e că statuietele erau lucrate destul de finuț pentru niște oameni care se specializaseră în căratul pietroailor. Într-un cuvânt, tradiție și mister.

Printre cranii și amulete am zărit câteva statuiete care mi-au captivat atenția pentru următoarele câteva zile. E vorba de așa-numiții oameni-melci. Un cap, două picioare și o cochilie – cam la asta se reduceau sărmanii. Tu ai auzit ceva despre ei? Eu – nu. Mi s-a părut foarte bizar. Grifoni, sirene, centauri mai calea-valea – dar oameni-melci? Ca și făcuți pentru Cartoon Network, aceste ființe m-au pus pe gânduri. E vorba de ploaie? E buba-n cochilie? Aveam câțiva melci pe gardul de la vila unde stăteam care, deși nemișcați în aparență, își schimbau zilnic amplasarea pe zid. Într-o zi erau patru, în alta șapte, deunăzi – doar doi. I-am întrebat, dar ce folos. Melcii își vedeau de treaba lor în cochilie.

Într-un fel, maltezii au o trăsătură comună cu melcii. Le place să stea în cochiliile lor. Străzile sunt în general pustii. Cu excepția unei băbătii care clocește pe prispa casei și a unor moșnegi scunzi care trag din berică la unicul bar din orășel, nu zărești țipenie. Adulți de seama noastră, copii și adolescenți vezi doar cu prilejul unei sărbători religioase. În rest, maltezii stau pe la casele lor, după ziduri, ca-n niște cochilii.

Explicația acestui comportament e simplă. În lumea normală se vorbește despre cele șase grade de separare. Adică, cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe altcineva care, la rândul său mai cunoaște pe cinva, care te cunoaște pe tine. Din șase-n șase lumea se face mică. Ei, bine, cică la maltezi e vorba de doar două grade de separare. La o populație a țării mai mică decât cea a Chișinăului, fiecare al doilea insular ajunge să te cunoască. Și, din moment ce te cunoaște, te mai și bârfește. Din deficit de spațiu privat, maltezii ajung să-și venereze cochiliile. Un loc sub soare unde nu-i bate nimeni la cap.

Și zi că n-au motiv.


Tags: , , , ,

Comments are closed.