July 30, 2010 1

Il Viaggio

By in italia

Noaptea rumega minutele fără să le înghită iar somnul eliberator zăbovea. Drumul spre Bacău era negru la culoare, ici și colo străpuns de garduri labirintine luminate intens de farurile minibusului. Mă consola Franz Ferdinand, Manu Chao și, în final, Omara Portuondo. Copiii dormeau duși, adulții – fiecare cu veghea lui.

Ploua intens peste Aeroportul Internațional Bacău. Internațional e un fel de-a spune. Panoul electronic anunța orice în afară de ruta Bacău-Milano – unica care ne interesa pe noi. Noi înseamnă: două familii formate dintr-un total de cinque adulti e cuatro bambini. În schimb ghișeele pentru cechin (check-in) erau dominate convingător de Blue Air-ul nostru. Două din trei erau pentru Milano; la unicul care aparținea Taromului era coadă de vreo treizeci de capete. Ofițerița de la punctul de trecere a frontierei s-a uitat peste pașapoartele noastre albăstrele – nouă la număr – și a constatat că e muncă multă aici.

O singură sală de așteptare pentru tot Internaționalul nostru. Un aparat de cafea care nu înghițea bancnote noi de zece roni. Încercăm să le schimbăm la barul de vizavi. N-are rest. Încercăm să cumpărăm cafea de la ea. N-are rest. Mă să fie… nu s-a pregătit tipa.

Intrăm în avion ca în autocar. Prin ploaie și pe jos. Fain. Înăuntru nu e altceva decât somnul izbăvitor. Recuperez două din orele de veghe. Sar peste decolare și aterizare.

Hopa și la Bergamo.

Localizăm cu ușurință autobusele pentru Milano Centrale. Drumul până la Centrale durează exact atâta cât și ruta Bacău-Milano, adică de două ori mai mult decât s-a anunțat. Gemenii reușesc să se plictisească, să mârâie, să adoarmă, să se trezească și să se plictisească din nou. În stație nu ne așteaptă il ragazzo della via gluck. Cu atât mai bine. Purcedem directamente la oficiul de vânzări de bilete și ne pricopsim cu o grămadă de hârtiuțe pentru direcția Nisa. Cu escală la Ventimiglia și Monte Carlo.

Suntem liberi pentru Milano pentru câteva ceasuri. Puțin ca să-i descoperim dedesubturile. Suficient ca să înțelegem că, excepție fiind zona centrală cu Duomo și Galeriile, Milano e un oraș pentru business, scump și fără vișinica de pe tort. La Scala e o clădire oarecare, vizavi de ea se află Leonardo da Vinci, adică statuia omului, copleșită de sunetele ba divine ba bizare care stăruie în atmosferă preț de câteva secole.

Gemenii cu mica lor feudă izbucnită pe marginea unei urechiușe neîmpărțite; noi – copleșiți de nivelul prețurilor pentru niște pizza și panini. Pizza de 200 lei, bre! Rezistăm stoic tentației de servi niște berică de 120 lei.

Recuperăm în tren. La 32 de lei berica e numai bună. Și e italiancă, adică Moretti. Căruciorul își face apariția imediat ce dăm gata următoarea. Măi, minune. Litoralul arată tentant, din câte reușim să vedem în pauzele dintre tunele. Cu impresia că ce e mai savuros rămâne în afara. Ventimiglia arată ca și cum ar fi capătul Italiei. E. Trenul nu circulă dincolo de Ventimiglia. Trebuie să urcăm în vagoane franțuzești de pe peron franțuzesc. Și totuși e simpatic acest sfârșit de Italie. Etalează un aer provincial, de vamă din epoca pre-Schengen. Un fel de Mangalie ca să fie clar la ce mă refer.

La Monte Carlo reușim să sărim din tren în tren, economisind astfel mai bine de juma de oră de drum. Litoralul francez e mult mai cazon. Imperialii au reușit să-și facă zestrea la timp. Vile cochete, hoteluri luxoase. De parcă ar fi o Italie după o vizită la cosmetolog. No ce, frumos zice Zenu, coborând de la Gare de Nice Ville la Rue de France, unde urmează să fac următoarea descoperire…


Tags: , , , , , , , ,

One Response to “Il Viaggio”

  1. Vladimir B. says:

    Asteptam urmatoarele escale, in timp si in spatiu! Bun voiaj si vilegiatura sprancenata pe Costa de Azur!