April 5, 2012 Off

Impresii pasagere

By in călătorii, românia

Trenul e cald, berea e rece. Satele moldoveneşti trec pe drum, profund mutilate de tentativele de industrializare. Dar recolta e bună. Ah, pardon, ăsta nu e grâu, e stufăriş. Deci, stufărişul arată foarte bine. Estetic. Vameşii sunt obosiţi, dar meticuloşi. Într-un prag de noapte, ne întrebăm despre denumirea parcului vestit din Iaşi unde se plimba adesea Mihai Creangă (sic!). Herestrău?.. nu, bre, ăla-i în Bucureşti… deci nici Cişmigiu n-are cum să fie… Ceahlău?.. e munte… ba nu, e un oraş… ba e munte… în tot cazul nu e parc. Mă apropii de un autohton. Ptiu, drăcie! Copou, cum să nu! Intuiam eu un “ău” sau un “ou” pe undeva-i. Prin urmare, Copou.

Dumnezeu locuieşte pe strada Stavropoleos 4, Bucureşti 030083, România.

Încerc să ajung la Răşinari. Îl caut pe Cioran. Un paznic amabil, originar din satul unde s-a născut Cioran mă lămureşte cum să ajung într-acolo. Are o căţeluşă stufoasă pe nume Moni. E copia lui Rex, numai că e femelă. Rex ar fi fost fericit să o cunoască îndeaproape. Rex a fost câinele meu. Un ardelean zice să nu cobor în capul satului. Să merg până în centru căci de acolo casa lui Cioran e la câţiva paşi. E şi un oficiu turistic, dar nu e nimeni în el. Adică, niciodată. El coboară în capul satului. Nevasta lui coboară la următoarea staţie. Eu cobor la a treia conform instrucţiunii. Mă însoţeşte o burniţă. Vreo patru trecători îmi dau bună ziua, iar nişte copii acolo îmi dau săru-mâna. Una mie nouăzeci şi doi. E numărul casei lui Cioran. La celălalt capăt al uliţei e o biserică pictată pe dinafară. Roata dharmei, evident. Nişte vaci metafizice traversează intransigente podul. Nu înţeleg cum poate pierde omul credinţa în Dumnezeu într-un sat ca ăsta. O fi fiind ceva gastrointestinal.

Bucureşti miroase a covrigi calzi, cărţi vechi, primăvară şi metrou. O savoare, ce mai! La ieşire din staţie dau nas în nas cu Larry Livingstone. Incredibil!

La cinemateca din Calea Victoriei era atârnat un poster simpatic la filmul lui Bertolucci “Ceai în deşert”. Ce bine i-ar fi stat pe masa mea de scris! În locul posterului respectiv a apărut o inscripţie nasoală: “Aici a fost atârnat un poster. El a fost furat.” Ruşiniiiică! Dar, la urma urmei, cârtiţă bătrână, ce-aşa hodoronc-tronc… “furat”? Deh, a fost luat după terminarea seanţei în calitate de material promoţional. Bine aşa? Nu??? Posterul cu pricina s-a aflat pe masa mea de scris vreo câţiva ani. Pe urmă m-am plictisit de el… Hei, dar ce caută amintirea asta aici? Un anacronism. Marş în 1995 unde ţi-i locul!

A fost confirmat de savanţii britanici: nouraşii sunt copiii munţilor. Prea uşuratici ca să se ancoreze într-un loc anume, ei îşi plimbă rădăcinile prin cer. Gravitatea ţine munţii în loc. Copacii coboară de pe creste, lunecând domol pe marginea umbrelor. Mă las învăluit de duioşie. Ce simpatici mi-s românii cu ai lor noica, cioran, eliade şi ionesco. Cu ai lor lipscani, păltiniş, răşinari şi sinaia. Cu ai lor ursus, timişoreană, fetească neagră şi cafea cu caimac. Ai lor? Ai noştri.


Tags: , , , ,

Comments are closed.