August 6, 2010 Off

Fin de viaggio

By in călătorii, italia

Sfârştiturile de călătorie sunt de cele mai multe ori triste. No bine, asta dacă a fost reuşită călătoria presupun, căci dacă a fost nasoală, sfârşitul ar veni ca o izbăvire. În tot cazul am zis au revoir Nisei cu ochii încleiaţi de somn, m-am trezit dintr-o zmuncitură sus în munţi la Breil, am făcut escală la Cuneo şi am ajuns la Torino după orele amezii într-o stare funcţională.

Funcţională pentru o promenadă lungă-lungă, căci Torino e ultimul pe lista de oraşe, asta dacă nu punem la socoteală patria eponimă a lui Bacovia unde mai facem escală şi a doua zi, dar, bineînţeles, nu punem noi la socoteală aşa ceva. Prin urmare, Torino.

Nu aveam cine ştie ce mari aşteptări de la această urbe, dar ea a reuşit să mă surpindă. Din italiesc nu are decât vermuturile şi graiul. Geometria stradală pare a fi împrumutată dintr-o altă epocă, una contemporană lui Eiffel, de pildă. În tot cazul, un mix demi-francez şi mezzo-italian care aduce mai mult a confederata Helveţie, decât a altceva.

Oraşul tace. Tac galeriile, dorm terasele. Tace în surdină statuia lui Carlo Alberto (Papa Carlo, i-am zis noi prieteneşte), cu ochii avântaţi dincolo de orizonturi la o posibilă împărăţie. După forfota de pe litoral, străzile ai zice că-s amorţite şi ele. O ploiţă cu bulbuci cade supărată pe pavaj fără a deranja pe nimeni. Nu ne deranjăm nici noi. Aşteptăm să treacă. Ea zăboveşte. Noi dispunem de timp. Ne ridicăm spre Piazza della Republica, ceea ce constituie o greşeală, căci nu e mare lucru de capul ei, după care schimbăm iarăşi direcţia pe Corso San Maurizio până la Mole Antonelliana.

Aici e de noi. Mole e un gen de Turn Eiffel mai înţolit şi mai bombat. Străpunge sfidător firmamentul. Este casa unei mari videoteci, unui mic muzeu şi a unui ascensor care te înalţă până peste acoperişurile urbei montane. Adică pe mine – nu, îl înalţă pe prietenul meu O, a cărui bere stă de se-ncălzeşte în timp ce moi-même trag dintr-o cola. Ah, nu mă întrebaţi de ce-am ajuns io la aşa viaţă. Răceală monegască, bat-o vina!

Casc ochii în sus şi dau 10 la capitolul ingeniozitate pentru tablourile celebrităţilor puse pe post de ferestre în casele din vecinătatea lui Mole. Puţine sunt oraşele care se ocupă la modul serios de imaginea lor publică, iar Torino este categoric unul din ele. Imaginea lui Torino este cinematograful, primul film din Italia, sediul al RAI, barul Lumiere şi tot tacâmul. Nu ştiu cum tu, dar io mă simt bine să-i am de vecini pe Marlon Brando şi pe Anthony Quinn.

Și asta nu e tot. Coborâm spre Po. Pe Piazza Vittorio Veneto, la fel de mare pe cât e Kremlinul rusesc, găsim toți bonvivanzii torinezi. Aha, deci de asta tăcea orașul. Torinezii ies pe înserate să savureze un cinzano sau, treacă, un martini. Aici sunt toți.

Dincolo de Po tot e mare frumusețe – biserici, palazzo, grădini publice. Traversăm una din ele: Giardino Leone Ginsburg, apoi pe Ponte Umberto I facem cale întoarsă. Încă un giardino. Cu arcă de triumf, statui, monumente. Bine așa. Torinezii agonisesc istorie. De tot felul. De-am învăța și noi cum se face, am prinde la minte. Poate că ne vom învăța odată.

Aici e capătul călătoriei. Păcat că s-a terminat. Ar mai fi lucruri de văzut, dar nici să ne săturăm până peste poate nu se cade. Mai lăsăm și pentru data viitoare.

Ciao!


Tags:

Comments are closed.