October 6, 2011 Off

USSR Inside

By in articole publicate, revista punkt

Revin la o temă schiţată mai înainte. O extind. O despic în patru. Termin pe o notă lirică. Ăăă… şi-o punctez la Revista Punkt.

Cu 20 de ani în urmă ne-am lepădat de URSS. Unii îi duc dorul. Alţii se crucesc. Alţii au 18 ani.

Geneza

Îmi aduc aminte: cu 20 de ani în urmă mă aflam pe litoralul românesc, valurile se izbeau de tripode, iar în Moscova se dădea lovitura de stat. Ca să ajung pe riviera românească m-am încărcat cu termometre, fierbătoare, ţigări şi cărţi. Asta se chema valută. La punctul de trecere a frontierei am stat doar 16 ore. Fiindcă “mi-o mers”. Nu ar fi fost nimic ieşit din comun dacă stăteam 48 de ore. Mai întâi s-au terminat pârjoalele, apoi brânza, apoi roşiile şi, în cele din urmă, merele. La staţiunea Olimp am ajuns flămând.

Ziua mă odihneam la talcioc, seara mă odihneam pe plajă. Kafka se vindea mai slab decât fierbătoarele. Pentru a spori vânzările “Doinei” am băgat o ţigară în gură. A luat foc. Deodorantele “Dzintars” le-am pasat verei mele care avea o credibilitate mai înaltă la acest capitol. Am făcut parteneriat cu o pictoriţă care îşi vindea lucrările la taraba de alături. Sinergia dintre ţigările “Doina” şi peisajele autumnale cu bărcuţe este un mister neelucidat încă, însă pictoriţa era tare faină. Ne-am despărţit prieteni şi ne-am pricopsit cu o “bărcuţă”. Înainte de plecare, valizele erau din nou pline: blugi negri, cămaşă înflorată şi geacă de piele după ultima modă stambulită.

Înainte de plecare… Noutatea ne-a lovit ca un trăsnet. Ştirile de la TVR1 transmiteau un talmeş-balmeş indescifrabil. Am înţeles că una din două s-au întâmplat acasă: 1. americanii au intrat în Moldova şi ţara noastră a devenit independentă; sau 2. comuniştii au făcut puci la Moscova şi au băgat tancurile în Chişinău. Mă şi vedeam întors acasă pe cal alb cu un tricolor în mână. La modul practic, situaţia era oleacă diferită. Ce ne facem, bre, cu buzunare goale în România dacă frontiera se anunţă a fi închisă? Repunerea în circuitul economic a gecii de piele şi a blugilor negri nu se prezenta a fi o sarcină foarte dificilă. Aşa sau altfel, crâmpeie din zvonuri au început să se adeverească. Da, la Moscova a avut loc o lovitură de stat. Nu, comuniştii nu au băgat tancurile în capitală. Nu, americanii nu au penetrat teritoriul intangibil. Da, Moldova a devenit o ţară independentă.

Am plecat din URSS şi m-am întors într-o ţară proaspătă. În mod bizar, era chiar patria mea.

Exodul

În mod neaşteptat, exact în acel moment, cu 20 de ani în urmă, cincisprezece triburi post-sovietice au pornit într-o călătorie independentă spre un viitor ambiguu, dar totuşi luminos. Fiecare trib cu dioptriile, musculatura şi materia cenuşie proprie. Aparent, ne mişcam spre acelaşi ţel. Dar nu mergeam alături:

  • S-a desprins un grup format din trei. Diplomă de merit la capitolul „Democraţie”, notă de trecere la capitolul „Economie de piaţă”, cele trei republici baltice – Lituania, Letonia, Estonia – nu s-au ambalat în Comunitatea Statelor Independente, iar în 2004 au căpătat statutul de membru al Clubului European. În douăzeci de ani PIB-ul per capita a crescut de cel puţin patru ori. În prezent toate trei rezolvă probleme. Dar deja sunt probleme „europene”.
  • Un grup format din cinci republici s-a rătăcit în stepa Asiei Centrale. Performanţa lor economică a fost direct proporţională cu volumul de petrol şi gaze naturale extras – Kazahstan şi Turkmenistan au „pompat” un PIB de patru ori mai mare decât cel din anul zero al independenţei economice. Kirghizii, uzbecii şi tadjicii au bătut apa în piuă. Un lucru e comun, însă, pentru toate cele cinci republici central-asiatice: din numărul total de alegeri – nici una nu a trecut testul democraţiei.
  • Sus, în munţii Caucazului – fiecare republică cu bucuria şi cu amarul său. Azerii s-au bucurat de petrol, având cea mai viguroasă economie din Caucaz, dar s-au amărât de democraţie. Georgienii s-au bucurat (episodic) de democraţie, dar n-au avut noroc cu petrolul (nici cu vecinii). Armenilor nu li s-a împărţit nici democraţie, nici petrol, însă s-au priceput să leviteze simbiotic pe orbita Federaţiei Ruse, mărindu-şi avuţia de 4.8 ori.
  • Să lăsăm Rusiei ce-i a cezarului. Vorbim de „gaşca” noastră. Suntem primii la „Democraţie” şi îi întrecem pe ucraineni în materie de creştere economică. Al nostru PIB per capita a crescut cu 81% în douăzeci de ani, în timp ce al ucrainenilor – cu doar 65%. Belaruşii au apăsat pe accelerator (chit că nu au schimbat şoferul timp de douăzeci de ani), ajungând să-şi tripleze PIB-ul. Dar ce folos, dacă şoferul poate să frâneze definitiv?

End of USSR. The Guardian

Acum vorbim numai de noi. Am început timid această călătorie. Ne-a picat una dintre cele mai proaste poziţii de start. Altoiţi la economia sovietică, am căzut în cea mai adâncă groapă economică. Am împărţit ce era de împărţit pe recipise de hârtie, numind acest proces privatizare. Pe parcursul călătoriei am învăţat din mers lucruri noi: hiperinflaţie, speculaţii valutare, oscilaţii sezoniere, marjă bancară, acord de gaj, credite concesionale şi scheme frauduloase. Acum avem un vocabular sofisticat şi vorbim limbi străine – italiana, greaca, turca, portugheza, spaniola. Acum avem principii şi avem valori.

Dar vorba capitalistului: dacă eşti atât de deştept, de ce eşti atât de sărac?..

Vechiul Testament

Dincolo de explicaţiile geopolitice şi econometrice, cea mai des invocată pricină a derivei noastre în pustiu este mentalitatea post-sovietică. Homo sovieticus a pierit în 1991, însă antropologii viitorului vor descoperi a posteriori că gândirea noastră colectivă este caracterizată de refularea unor tipuri de manifestări, care au fost etichetate, drept-nedrept, ca fiind URSS-iste. Lucru ce nu împiedică câtuşi de puţin perpetuarea unor modele comportamentale din trecut.  Un exemplu: în pofida traiectoriei democratice, elitele politice înclină spre un stil apăsat de conducere. Fermitatea mâinii este confundată adesea cu luciditatea viziunii. Vladimir Vladimirovici Putin continuă să fie un model de conduită, chiar dacă de douăzeci de ani ne rugăm cu faţa spre Bruxelles. Dar se zice că fiecare popor îşi are conducerea pe care o merită. Prin urmare, virusul e în noi?

Iată un job fenomenal pentru Ministerul Culturii – schimbarea mentalităţii. Să încercăm să schiţăm nişte termeni de referinţă.

  1. Nu muncesc pe gratis. Munca de voluntariat este asociată cu ieşirile la subotnik care întotdeauna au purtat un caracter facultativ-obligatoriu. Acum că am scăpat la libertate, munca pe gratis ne repugnă. Cum adică să mă spetesc eu pe degeaba!? Să o facă statul. De acord, noi plătim impozite. Dar nici statul nu le reuşeşte pe toate. În fond, munca în folosul comunităţii nu este decât o formă de cooperare întru realizarea unui bun comun. Când facem curat în casă nu prezentăm nimănui nota de plată, nu-i aşa? De ce pretindem acest lucru atunci când e vorba de curtea casei?
  2. Eu sunt membrul nimănui. În comunism existau trei colective oficiale cărora fie că le aparţineai, fie că nu. Pionier, comsomolist, membru de partid. Acelaşi partid. Conta mai puţin locul de muncă, apartenenţa etnică sau convingerile personale. Fie că eşti cu noi, fie că eşti împotriva noastră. Acest tip de membership a ştirbit definitiv gustul colectivelor. Respectiv, preferăm să stăm acasă în faţa televizorului, stăpâni pe ai noştri proprii metri pătraţi. Şi totuşi, unde-i unu nu-i putere. Colectivele contează. Cluburile, asociaţiile profesionale, sindicatele sunt medii care ne pot ajuta să ne satisfacem propriile noastre interese. Dacă le mai avem încă.
  3. E treaba şefului. Nu mă întreba pe mine, întreabă şefu’. Locul de muncă nu este altceva decât o stare provizorie dintre mic dejun şi cină. Ce se întâmplă pe durata lui contează mai puţin. Suntem obişnuiţi să fim oameni mărunţi. În URSS a existat o singură întreprindere – economia planificată. Şi un singur şef. Business planul său era criptat în analele congreselor cincinale. Ne-am învăţat să nu ne pese de randament, vânzări şi economii. Uitând că cele din urmă sunt nişte variabile care determină direct nivelul salariului.
  4. Dădaca mea – statul. Am fost îndoctrinaţi să credem statul „trage lumină”. Statul ne repartizează la muncă, statul ne dăscăleşte, tot el ne lecuieşte şi ne achită pensia atunci când suntem bătrâni. Noi muncim pentru el, el are grijă de noi. Ei bine, aşa nu mai merge. Cei care „trag lumină” sunt companii private. Iar şcolile, spitalele şi pensiile sunt finanţate din impozitele pe care tot noi le plătim. Să nu uităm atunci când cerem mai mult de la stat să achităm şi nota de plată. Care desigur că va fi mai mare.
  5. Dacă tăceai filosof rămâneai. Dacă luai cuvântul la adunările de partid, fie că voiai să faci carieră, fie că erai nebun. Puteai spune ce gândeşti numai şi numai pe teritoriul sacru al bucătăriilor. Preferabil în şoaptă, nu în faţa copiilor şi cu radioul pornit. Această practică ne-a muţit. Suntem inhibaţi să ridicăm mâna pentru a spune ceva. Ne uităm pieziş la cei care o fac. Însă dacă taci, sunt şanse că nimeni nu va afla despre preocuparea ta. Şi nimeni nu va căuta soluţia pentru că nimeni nu ştie că există o problemă. Tu ştii. Învaţă-te să o spui.

Cei care au 18 ani nu au fost născuţi în URSS. Dar să nu ne amăgim cu faptul că generaţia lor e USSR-free. Mentalitatea, la fel ca şi ADN-ul se moşteneşte din generaţie în generaţie. Fără să ne dăm bine seama îi învăţăm pe copii să nu pună întrebări, să aştepte pomană de la stat, să muncească până la ora 5, să stea în faţa televizorului şi să nu facă curat dincolo de pereţii casei. Poate că e cazul să învăţăm ceva de la ei?

Cina cea de taină

Se-nserează. Stau la balcon cu doi prieteni şi nişte berici. E septembrie şi e rece rău. Căci în jurul nostru e Canada. Nelu a emigrat cu vreo zece ani în urmă. Sandu a emigrat recent. Eu mă aflu în vizită la ei. Vorbim despre lucrurile care ne unesc: perestroika, Victor Ţoi, Nautilus Pompilius, Acvarium, emisiunea „До и после полуночи”.

– Îţi imaginezi, îţi puteai lua bilet la tren şi să ajungi la Petropavlovsk Kamciațki fără ca să treci vreo frontieră?

Mi-am imaginat. În mod ironic Nelu şi Sandu sunt mult mai aproape de Petropavlovsk Kamciațki decât de Republica Moldova. Iar eu trebuie să traversez câteva frontiere ca să stau de vorbă cu ei.

În cele din urmă tustrei avem câte un URSS Inside. E o chestie să-l accepţi. E o chestie să-l scoţi afară la aer liber. E o chestie să te schimbi. Căci numai aşa se poate schimba o mentalitate. Împăcându-te cu faptul că eşti ceea ce eşti.


Tags: , ,

Comments are closed.