October 11, 2012 Off

Caz clasat

By in articole publicate, revista punkt

Punktat la Punkt.

Pe vremurile când încă mai făceam sociologie la facultatea care cu timpul s-a convertit la management mi s-a nimerit să citesc opusul lui Emile Durkheim „Despre sinucidere”. E un tratat sociologic destul de bunicel care face incursiuni în metodele cantitative, propunându-și să stabilească relații de cauzalitate între fenomenul sinuciderii și diverși factori. Știam despre Durkheim, aveam o idee despre sinucidere (e cumva vârsta la care toată lumea citește „Pe culmile disperării”?) Maică-mea, doar zărindu-i titlul: „Doamne ferește, cum poți citi așa ceva?! În tot cazul – o carte de căpătâi pentru un sociolog în devenire. Dar dacă e să fiu sincer, îmi amintesc foarte vag conținutul. Țin minte doar că ungurii se sinucid mai des decât alte națiuni.

Stimulat de această amintire, mă bag la statistici. La categoria decese, sinuciderea nu figurează în calitate de cauză. Cele mai proaspete date sunt pentru anul 2008, le culeg dintr-un studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Aşadar, în 2008 din proprie iniţiativă s-au stins 620 de suflete. Cine-s ei? De ce? Ce s-a întâmplat? Patru din cinci erau bărbaţi. Cei mai mulţi aveau vârsta între 45 şi 54 de ani. De parcă până la acest hotar de miez de viaţă motivele se acumulează, iar dincolo de el – porneşte aşteptarea. Cinci sinucigaşi au avut mai puţin de 14 ani. Şaizeci şi şase sinucigaşi – mai puţin de 24 de ani. Marginalizaţi? Respinşi? Abandonaţi? Statisticile tac. Curios lucru, dar după 75 de ani se produce egalizarea de gen: nouă bărbaţi şi nouă femei şi-au curmat viaţa în acel an. Aici statisticele vorbesc: după 75 de ani sexualitatea nu mai reprezintă o problemă. Sinucidere de bătrâneţe? Durerea fizică şi exasperarea sunt motive care se califică…

Ce ştim noi despre ei? Care-i calitatea care-i defineşte? Curaj sau laşitate? Şi una şi alta şi nici una din cele două. Instinctul de supravieţuire este foarte puternic la mamifere, durerea fizică previne pasul terminal. Prin urmare, e un curaj nebun să faci acest pas. Dar viaţa? Nu e nevoie de curaj pentru a înfrunta greutăţile, pentru a rezolva problemele, pentru a-ţi controla destinul? Prin urmare, totuşi e vorba de laşitate. Dar cine suntem noi ca să judecăm? În mod cert lor nu le-a mai păsat de judecata celor vii.

Când făceam studiile în Spania, aveam un coleg american, Joe. Nu am fost prietenei apropiaţi, dar întotdeauna mi s-a părut un tip simpatic. Vorbea domol, avea un zâmbet plăcut, nu se enerva niciodată, nu socializa în măsura în care o făceau latinii, dar nici nu se ferea de companie. A Quiet American. Dădea răspunsuri inteligente la ore, dar avea note proaste. Nu că nu i-ar fi păsat, dar accepta cu resemnare acest status quo. Totuşi resemnarea? O fi sinuciderea momentul când încetăm să mai dăm din mâini şi din picioare? Joe s-a sinucis pe durata vacanţei. Am aflat vestea când ne-am întors la şcoală. Era colegul nostru, şi acum nu mai era deloc. În mod firesc – întrebări, regrete… De ce nu l-am apropiat? Gura lumii a stabilit: dragoste neîmpărtăşită. Cazul a fost clasat. Cazurile sunt întotdeauna clasate.

Statisticile nu dau răspunsuri. Sinucigaşii nu dau răspunsuri. De obicei, lasă în urma lor o scrisorică. Dar întotdeauna e prea târziu pentru a le pune întrebări…

Poate scriitorii dau răspunsuri? Întrebat de ce-şi omoară personajele cu atâta bestialitate, Michel Houellebecq a răspuns că personajele lui sunt laturi ale eului. Le omoară astfel din motive personale pe care nu intenţionează să le divulge. Pe acele personaje care nu reprezintă laturi ale eului nu le omoară cu tot atâta bestialitate. E uşor să mori pe hârtie. Rămâne mai puţină mizerie. Tot Houellebecq, întrebat cum de are tupeul să pună pe hârtie aceste mizerii, a răspuns ceva de genul: „O, dar e simplu. Eu pur şi simplu pretind că deja am murit.”

Inspirat de „Posibilitatea unei insule” Iggy Pop fredonează tupeist: “It’s nice to be dead.” De parcă el are de unde să ştie! În acest roman fascinant, Michel Houellebecq se joacă cu ideea nemuririi. În cele din urmă, ea este un bun râvnit de noi, cei care căutăm fericirea. Ipoteza e următoarea. Dacă am fi nemuritori, am învăţa din greşeli. Dacă am fi nemuritori, am avea şansa de a o lua de la capăt, îmbogăţind de fiecare dată datele problemei şi şlefuind soluţia. Ei bine, în „Posibilitatea unei insule” acest lucru se întâmplă: un grup de cercetători descoperă cum să stocheze şi să transmită memoria personală prin implant de ADN. Clonarea e floare la ureche. Astfel, se formează o populaţie de clone îmbunătăţite, purtători ai memoriei prototipului precum şi a tuturor versiunilor anterioare. Nemuritori pe bune, neoumanii însă nu mai au sentimente, nevoile sexuale şi le satisfac singuri, locuiesc izolat şi comunică prin reţele sociale. Trăiesc din amintiri, asta fac de cele mai dese ori… Încet-încet, unii din ei ajung să realizeze că nemurirea este supraapreciată şi că finitudinea existenţei noastre umane este, de fapt, lucrul cel mai de preț din viață: cel care ne motivează să folosim din plin şansa de a trăi.


Tags: , ,

Comments are closed.