September 10, 2004 Off

Vederi din Hokkaido

By in povestiri

1.
Telefonul a zornăit pentru prima oară când ajunsesem cu aspiratorul în salon. M-am întrebat cine-ar pute să mă sune într-o zi de sâmbătă, şi negăsind o explicaţie mai verosimilă decât cea a unui apel greşit, am aşteptat să văd dacă mai insistă. Telefonul se mai nelinişti de vre-o două-trei ori după care amuţi. Mi-am văzut în continuare de treabă. Aspiratorul se târa după mine cu un aer vinovat de parcă el purta răspunderea pentru dezordinea din cameră. Se înecă cu un motoc de hârtie şi tuşi ameninţător până ce eu m-am apropiat să văd ce e. De fapt era o cutie de chibrituri. Pe o parte a ei se putea descifra un şir de cifre. Urăsc obiceiul de a nota numere de telefon pe orice-o fi, mai ales scăpând din vedere numele adresatului, pentru ca apoi să te chinui amintindu-ţi cine naiba ar fi putut să fie. Dar n-am altă soluţie. Este un pic jenant să înscrii numele faţă de persoana în cauza, i-a mai trece prin minte că unica ta ocupaţie e să înscrii nume peste nume şi că nu eşti în stare să memorizezi, barem, un nume simplu. De parcă nu ar fi suficient de personal ca să se întipărească în memorie. Ar fi o lipsă de respect!
Am pus cutia de chibrituri mai departe (nu atât pentru a verifica numele mai târziu, ci pentru faptul că erau în ea câteva chibrituri. Se auzi din nou telefonul. De astă dată nu m-am încumetat să nu răspund.
– Alo, cu Nelu Gherman aş vrea să-l vorbesc.
Vocea era un pic înăbuşită, să fi fost din cauza legăturii?
– Sunt Zinaida Naum, sora lui Grişa mai ţineţi minte?
Am rămas cu gura căscată. Cum am putut să uit? Greg, Grişa Naum. Greg şi sora lui nesuferită. Cum puteam să uit aşa ceva! S-ar fi putut să fie cei mai fericiţi ani din viaţa mea! Dacă nu uitam, desigur.
– Am sunat să vă spun… Înţelegeţi, Grişa nu mai este…
În receptor se făcu tăcere.
– Nu înţeleg nimic. Adică cum „nu mai este”???
– S-a întâmplat astă primăvară. Nu am vrut să vă deranjez. Toate-au fost atât de demult. Mă refer la prietenia voastră. Îmi imaginam că poate nici nu vă amintiţi. Dar aşa a vrut el, înţelegeţi?
Zău că nu înţelegeam nimic. Mă enerva obiceiul ăsta de a mă întreba la fiece pas dacă înţeleg. Adevărul era însă că aveam remuşcări. Cum putusem să uit?
– Grişa v-a lăsat un caiet cu fotografii, dar a vrut să veniţi singuri să-l luaţi. Desigur, dacă nu puteţi, îl voi aduce chiar eu. Când vin la Chişinău.
– Cum a murit?
– Grişa era bolnav, la un moment dat… nu a mai rezistat.
– Vreţi să spuneţi că… şi-a făcut-o singur?
– Da. S-a sinucis.
Grişa s-a înecat în Prut, iar eu stăteam aici la Chişinău, supărat că sunt deranjat sâmbăta, iritat de noutatea pe care mi-a adus-o Zina. Mă răscoleam prin suflet, dar nu găseam acea durere pe care te-ai aştepta să o simţi la ştirea despre moartea celui mai bun prieten de copilărie. Adevărul e că pentru mine, Greg a dispărut demult: fără urme, fără remuşcări, fără explicaţii. A fost înghesuit afară din memorie de rutină, de prezent, de bancă, de colegii mei noi, de femeile care m-au iubit, de deplasări, de femeia pe care am iubit-o eu. Şi s-a zis cu Greg. În toţi aceşti ani nu mi-am amintit niciodată de dudul din curtea lui Greg, de iazul din vale şi de coliba din pădure, locuri unde s-a făcut şi s-a desfăcut lumea, de către doi ceasornicari novice, curioşi să-i cunoască mecanismul. Nici nu-mi venea să cred că-s amintirile mele. Păreau să fie inventate de cineva.
– Am să vin mâine. Pe la zece dimineaţa.

2.
Către ora şapte am dus-o pe Corina la mămica ei. Mona m-a lăsat să o i-au sâmbătă, deşi de obicei, o luam duminică dimineaţa şi ne distram ziulica întreagă. Eu eram fericit să mă aflu cu fetiţa mea, Mona era bucuroasă să-şi vadă de treburi pe care nu le-ar fi putut pune la punct dacă n-ar fi existat ziua asta când o luam pe Corina la plimbare. Într-un fel eşecul nostru conjugal s-a rezolvat destul de bine. Pentru mine oricum numai duminica era ziua în care puteam sta cu copilul, iar Monei îi trebuia o zi pentru sine. Bineînţeles, uneori nu ne ieşea exact cum planificam şi se mai întâmpla ca Corina să rămână să doarmă la mine, astfel încât dimineaţa trebuia să o scot din cuib ca pe o pasăre somnoroasă şi să o dau în primire mamei. Adormea în maşină.
– Cum a fost?
– Bine, i-am răspuns. Corina îşi vârâse căpşorul în poalele halatului Monei.
– Am fost la cinema, apoi am fost la terasă, apoi m-am jucat în parc…
Nu e simplu cu ea. S-ar părea că nu-i decât un copil, dar uneori te priveşte cu ochii ei maturi şi ţi se pare că te-ar întreba mai multe, dar tace fiindcă ştie (de unde ştie?) că tu n-ai cum să-i răspunzi. Noi, părinţii, suntem deprinşi, fie că suntem cu adevărat veseli, fie că suntem supăraţi, suntem obişnuiţi să ne punem sentimentele de-o parte şi să ne vânzolim cu fetiţa de parcă alt lucru nu ar exista în lume în momentul ăsta. Şi funcţionează! Până la punctul că uneori mi se părea că nu atât eu o scoteam la plimbare pe Corina (eu sau Mona), ci Corina mă scotea la plimbare. Uite-aşa şi astăzi. M-a privit întrebător, dar n-a zis nimic şi a alergat să-şi culeagă o ghindă.
– S-a întâmplat ceva?
– Nu-i nimic. Adică, cum „nu-i nimic”. A murit Greg, un prieten de-al meu, tu nu-l cunoşti.
– Vrei să intri un pic?
Mi se părea că-i atractivă. După atâta vreme mi se părea că dacă n-ar fi tot ceia cea fost deja între noi, aş fi în stare să o acostez aşa din senin. Pe stradă sau la vre-o cafenea.
– Nu. Vreau să plec mâine dimineaţa la ţară. M-a sunat sora lui.
Vroia să-mi mai zică ceva, cu ceva trebuia să se umple acest spaţiu gol între fraza mea şi „pe curând-ul” ei, dar a tăcut pur şi simplu. Am sărutat-o pe Corina în obrăjori şi i-am spus la revedere. Acum nu mai trebuia de umplut nimic cu nimic.

3.
A două zi de dimineaţă avusem un vis. Se făcea că eram într-o casă imensă cu o sumedenie de odăi. Cum întrasem în ea nu aveam nici cea mai mică idee, dar casa îmi amintea oarecum de Biblioteca din Paris şi de haremul sultanului din Istambul în acelaşi timp. Ieşeam dintr-o odaie şi intram în alta şi aşa aş fi continuat-o mult timp, dacă în una din odăi nu l-aş fi întâlnit pe stăpânul casei. Era îmbrăcat turceşte şi mi-a spus că casa e infinită. Chiar în acest moment mă văzui privind în jos printr-o fereastră. „Într-adevăr e infinită”, m-am gândit atunci şi în vis aceasta nu sunase contradictoriu.
M-a trezit deşteptătorul. Am un celular polifonic care mă trezeşte în fiecare zi cu un cucurigu. Acest cucurigu mi-l aduceam aminte parcă de departe parcă din acel vis care începea să se destrame. Regretam foarte mult faptul că nu am reuşit să privesc pe fereastră înspre orizont, la fel de inf
init ca şi casa aia fermecată.
În timp ce îmi preparam cafeaua imaginea casei din vis mai stăruia încă în memoria mea, însă când ieşeam cu maşina din Chişinău, visul se scufunda-se în memorie atât de adânc încât de la el nu mai rămăsese decât o constatare: visasem o casă infinită. Dar ştiam că e de ajuns un „clic” provocat de te miri ce şi visul îşi va recăpăta contururile de altă dată.
Pe de o parte şi de alta a drumului creşteam nişte sălcii. Era destulă lumină, deşi soarele mai zăbovea încă după un deal. Din cauza asta probabil lumina pe care o împrăştia nu era veselă şi ţipătoare, ci mai degrabă diafană şi misterioasă. Părea să vină nu de undeva de sus, ci de la iezişorul pe care îl lăsam repede în urmă. Iarba era acoperită cu un strat subţire de promoroacă. În acel moment, înainte ca razele soarelui să topească definitiv răceala era ceva foarte pur şi, aş zice eu, erotic. Ca un vis frumos care se va destrăma în următoarele minute.
Deşi nu era de loc cazul, mă simţeam oarecum fericit. Parcă nu-mi venea să cred că prietenul meu este mort, conversaţia telefonică din ziua precedentă mi se părea o scornire de-a mea şi acum era de parcă mergeam să-mi văd într-adevăr prietenul. Un prieten vechi pe care nu-l văzusem de ani de zile.

4.
Am recunoscut uşor drumul până la casa cu dud. Dudul mai era încă, deşi i se uscaseră vre-o câteva crengi şi, parcă ruşinat de această bătrâneţe naturală, stătea tăcut fără să-şi clintească vre-o frunză. Zina nu era acasă. O vecină m-a întrebat cine sunt, m-a privit lung, dar n-a comentat nimic despre constatările sale. Mă rog. Mi-a zis că Zina e la magazin şi că se-toarce repede.
Din sarai ieşi tuşa Aniţa. Era mama lui Greg. Îmbătrâni-se. Părul îi era alb ca varul.
– Ai venit cu maşina? Legă capăt de vorbă tuşa Aniţa. Mi s-a părut că a vrut să mă întrebe altceva, mi s-a părut contrariată de faptul că eu am venit, iar Greg nu este şi părea că asta şi-i stătea pe buze. „Grişa nu mai este” poate că a vrut să-mi zică, dar a ales un subiect mai neutru. Ce pricepe ea la maşini?
– Am văzut promoroacă pe marginea şoselei, cred că va îngheţat poama? Am sărit peste câteva fraze care oricum nu duceau nicăieri.
– Păi, am strâns-o deja!
– Aşa repede? Nu-i decât septembrie.
– Amu o strângem mai devreme. Vin beţivii şi-ntreabă.
– Da nu-i acră?
– Ei! Parcă beţivii pricep?
– Da înainte era bun vinul la matale.
– Era bun înainte.
Eu şi singur înţelegeam că nu are rost de mai continuat această temă, care suna absurd dacă să te gândeşti la circumstanţele care m-au adus aici. M-am aşezat pe prispă şi am privit ograda. S-a schimbat foarte mult faţă de ceia ce ţineam eu minte. Am stat un pic în tăcere. Vroiam să întreb despre Greg, dar mă temeam să nu-i fac dureros tuşei Aniţa şi am hotărât în sinea mea să abordez această temă cu Zina. Dar tuşa Aniţa a spart prima tăcerea.
– Îi era greu lui Grişa să trăiască…
– …
– Ultimul timp nici nu prea vorbea cu noi. El şi pe timpuri era cam închis din fire. Nu ştiu cum aţi reuşit voi să vă împrieteniţi. În orice caz alţi prieteni Grişa nu a mai avut. Noi ne bucuram că nu se duce la baruri să mai bea câte-un păhărel cum fac bărbaţii satului, dar poate că ar fi fost mai bine să se mai distreze câte-odată. Mi-ar fi plăcut să aducă o noră, dar el mai tot timpul umbla pe dealuri. Şi era aşa subţire. Mă miram de unde-i ajunge putere să umble atâta. Dar se ocupa şi de casă, nu-i puteai reproşa nimic. Îi plăcea să vadă ograda în ordine.
Tuşa Aniţa privi ograda de parcă nu o mai văzuse nici ea de mult timp şi acum părea să n-o recunoască întocmai.
Când se întorcea din plimbările astea lungi, era foarte împăcat cu sine, s-ar zice că era chiar vesel. Mă lua la glume, pe mine şi pe soră-sa, că se umplea casa de râsete şi de bucurie.
– Aşa şi n-a întâlnit pe nimeni?
– Parcă s-o întâlnit el. Cu o femeie. Una căreia i-a plecat soţul în Italia. Satul vorbea toate celea, dar numai dumnezeu ştie ce era între ei. El nu-mi povestea nimic. Dar de la o vreme îl vedeam tot mai amărât.
– Şi ce-a fost cu ea?
– Cu Valentina? O plecat şi ea în străinătate. La soţul, pe semne că. Primea scrisori de la el. Cred că nu-l displăcu-se dacă o plecat la el.
– Poate n-avea altă alegere.
– Cine ştie?
A venit Zina şi m-a salutat încă de la poartă. Se tot scuza că s-a reţinut, dar vroia să ia pâine proaspătă şi a aşteptat la magazin până se descarcă. Eu vroiam să văd fotografiile şi să plec.
– Dar nu stai la masă? Facem o zeamă…
– Aş vrea să trag mai întâi o raită prin împrejuri-mi.
– Atunci, am să-ţi dau mai întâi fotografiile lui Grişa.
A ieşit din casă cu o lădiţă de carton, legată cu o sfoară din alea de câlţi. Nu m-am abţinut şi am dezlegat sfoara. Înăuntru, într-o hârtie gălbejită erau învelite nişte fotografii. Teancul era destul de voluminos. Pe hârtie scria cu litere de tipar: „Vederi din Hokkaido”.
– Greg a fost în Japonia? m-am uimit eu.
– Da de unde! Grişa nici la Bucureşti n-a fost. A mers numai odată la mănăstirile din Bucovina, ştii, alea pictate, şi i-au plăcut foarte mult.
Am vrut să mă aflu singur.

5.
Am deschis iar pachetul când m-am aflat pe marginea dealului. Satul se ascunsese în spatele meu, după o colină uriaşă, iar jos de tot strălucea iazul Pescarilor. Îi iarbă ţârâia un greier. M-am gândit că e cam târziu pentru el şi că ar trebui să o caute pe furnică să-i ceară adăpost (fetiţa noastră Corina zice că „furnica lucra, iar greierul o mângâia” – era o invenţie de-a ei). Am vrut să-l văd cu ochii mei şi l-am căutat în iarbă, dar nu l-am găsit. În sfârşit greierul a tăcut şi eu am dat la o parte învelitoarea din hârtie scoţând la iveală un teanc de fotografii. Sub învelitoare s-a dovedit să mai fie un tenculeţ ceva mai subţirel pe care scria (pe o hârtie la fel ca cea din primul teanc) „Vederi din Bucovina”. Am scos acest al doilea pachet şi am început să privesc pozele.
Toate aveau un format neobişnuit (15×15, alb negru, luciu). Pozele, nici ele nu erau mai obişnuite. Mă aşteptam să văd bisericile şi curţile mănăstirilor, dar vedeam doar feţe de îngeri şi demoni. Am ghicit un fragment care s-ar fi putut să fie din „Scara lui Iacob” din Suceviţa. Era o figură umană. Pe de o parte avea un înger, pe de cealaltă un drăcuşor. Figura lui reda nehotărârea. Figura ceia, mi s-a părut că-mi aminteşte de ceva, dar nu eram în stare să zic cu siguranţă dacă-mi amintea de vre-o persoană reală sau una văzută în vis. Dintr-acest teanc de poze vre-o douăzeci reprezentau chipuri: umane, angelice, demonice. Se vedea că Greg le studia-se cu luare-aminte înainte de a le fotografia. Isus Hristos, cu chipul său sever pe care-l recunoaştem în iconografia bizantină, nu apărea pe niciuna. Pe semne nu i-a convenit lui Greg, dintr-un motiv sau altul să-l reproducă astfel.
Celelalte fotografii (mai erau şaisprezece) erau peisaje înzăpezite din Bucovina. Se vede că Greg călătorise i
arnă. Ciudat, privind imaginile din icoane nici nu mă întrebasem ce anotimp era acela. Într-una din acele poze l-am văzut pe Greg. Era o poză foarte reuşită. Oare cine l-a fotografiat? Greg stătea culcat pe zăpadă (în poză i se vedea doar capul şi umerii. Pe de-o parte se vedea trunchiul unui copac (mesteacăn?) pe cealaltă se vedea cerul şi un nor care atârna de-asupra orizontului. Ochii lui Greg erau închişi. Şi pe chipul lui se citea o indecizie, semăna cu omul de pe scara lui Iacob.
Pe o altă poză era o femeie. Am ghicit că-i vorba de Valentina, femeia de care-mi pomenise maică-sa. Era îngenuncheată lângă biserică, nu înăuntru ci în afara ei. Mi s-a părut logic: icoanele erau şi ele pe pereţii exteriori ai bisericii. Părul îi era despletit, capul lăsat pe umeri, spinarea dreaptă. Iniţial m-am gândit că se roagă din cauza icoanelor de pe peretele din faţa ei, dar acum mă gândeam că, de fapt, seamănă mai mult cu un animal străpuns de o săgeată. Îngenuncheat, dar încă viu şi în continuare liber.
Mi-am scotocit prin buzunar şi mi-am scos din ele un pachet de „Camel”. Am pus fotografiile de-o partea şi mi-am aprins una. Vântul s-a făcut că vrea să-mi fure vre-o poză-două şi eu le-am dat mai aproape de mine.
Cel de-al doilea pachet, care se întitula „Vederi din Hokkaido” conţinea la vre-o şaizeci de poze. Toate erau peisaje, Greg nu apărea în niciuna de printre ele, aşa că mi-a trecut prin minte că poate nici nu-s ale lui. Cine ştie de unde le are? Insula Hokkaido, cea mai mare insulă din nordul Japoniei, era fotografiată, probabil, primăvară. Pe o poză se vedea un lac montan, care se topea în razele primăverii. Pe altele erau fotografiate vârfurile, încă înzăpezite a nişte munţi nu prea înalţi. Erau numeroase pozele cu copaci de cireş în floare. Erau câteva fotografii cu nişte brăduţi, câţiva pini singuratici. Mi-a plăcut foarte mult o poză unde în prim plan apăreau nişte crenguţe amorţite de pe care picura un ţurţure topit. În rest nu găseam nimic deosebit în pozele celea, dar o nelinişte inexplicabilă mă cuprindea de câte ori luam câte una. Aveam impresia că scotocesc prin visele prietenului meu, nişte vise pe care eu n-am cum să le dezleg. Am privit peisajul din jur însă anxietatea care mă cuprinsese nu se destrăma. Am privit din nou pozele, una câte una, încercând să înţeleg ce anume îmi provocase acea stare.
Ţineam în mână imaginea unei fântâni. O fântână singuratică, la marginea unui sătuc din care în poză nu se vedea decât un început de gard şi nişte stoguri de fân. Şi un început de pădure. Nimic altceva. Totuşi nu-mi puteam rupe ochii de la acea fotografie. O mâncam din ochi şi mi se părea că mă cufund tot mai mult în ea. Mi se părea că aud nişte clopoţei. Sunetul lor dădea naştere unor amintiri din copilărie, care la vremea lor mă speriaseră zdravăn. Era în ajunul Crăciunului. Eu şi cu Greg colindam pe la case, dar ne plictisisem zdravăn de covrigi şi bomboane şi am hotărât să trecem pe la casă paznicului pădurii care trăia la marginea satului. Ne-am folosit de pretextul Colindelor pentru a-l ne face mari şi tari dar, de fapt, ne dârdâiau genunchii de frică. De paznicul pădurii de temeau toţi copiii satului. Am bătut la uşa lui, ascunzându-ne frica după nişte chicote nervoase şi împunsături cu coatele. Greg a fost primul care m-a tras de mânecă. Am întors capul şi am văzut figura uriaşă a paznicului în spatele nostru. Ni s-a dus inima în călcâie. Am rupt-o la fugă pe lângă gard în timp ce paznicul ne striga din urmă: „Aşteptaţi! Veniţi să mă colindaţi! Am să vă dau bomboane!” În invitaţia lui nu era nimic de speriat, doar că la auzul vocii lui care tuna în urma noastră, fugeam de ne sfârâiau călcâiii. Lângă fântână ne-am tras răsuflarea. Şi asta era fântâna pe care o vedeam acum în imagine.
De uimire m-am ridicat în picioare cred. Nu era nici o îndoială. Am mai scos câteva poze şi am început să recunosc în ele locuri pe care le ştiam pe de rost în copilărie. Lacul Pescarilor, Stâna Dacului, Pădurea Omului. Ce cursă mi-a întins Greg! Şi eu ce prostănac să nu recunosc aceste locuri. Am fost într-atâtea ţări încât nu-mi mai recunosc meleagurile natale. Îmi venea să plâng şi să râd în acelaşi timp. Şi era fără îndoială o glumă în spiritul lui Greg. O glumă care lăsa să se înţeleagă că mai există ceva despre care nu-i de glumit. Ca acest Hokkaido moldovenesc. Dar câtă măiestrie!

6.
Am plecat după amiază cum planificasem. Acolo, pe deal m-a cuprins un dor nespus de mare de Mona şi de Corina. Încercam să-mi amintesc de la ce anume ne-am certat noi, dar mi-a fost cu neputinţă să-mi amintesc. Dar am vrut să fiu iarăşi la Chişinău şi am vrut să accept invitaţia să intru pe care am refuzat-o aseară.
Le-am propus pozele pe care figura Greg Zinei, dar ea nici n-a vrut să audă şi eu în sinea mea m-am bucurat de refuzul ei. Pe drum mă tot gândeam la aceste poze şi deja mi se părea că intenţia lui Greg nu era să facă o glumă. Mi se părea un plan mai rafinat, mi se părea că vrea să spună că, în felul lui, a văzut şi el lumea, că suntem egali şi că ceia ce a reuşit el să vadă în contururile unei ramuri dezgheţate nu e mai prejos decât călătoriile costisitoare în ţări îndepărtate. Şi le-a dorit? Fără îndoială. Dar a umplut acel gol făcut de o dorinţă neîmplinită cu ce-a putut.
Eu am fost în Japonia o singură dată, pe la începutul anilor nouăzeci, dar în Hokkaido nu am ajuns. Văzând fotografiile lui Greg m-am prins. Chiar şi acum mi se pare că Hokkaido ar trebui să arate anume aşa. Mai păstram legătura cu un prieten nipon şi i-am expediat nişte copiii. Cu permisiunea mea el le-a mărit de zece şi a organizat o expoziţie în Sapporo. Împreună i-am scornit un titlu: Celălalt Hokkaido. Expoziţia s-a bucurat de succes. Unii au vrut să-l cunoască pe artistul moldovean Grigore Naum, care a intuit „cele mai fine trăsături a sufletului nipon” şi s-au întristat să afle că acesta nu mai e în viaţă. Au ieşit ceva bani din afacerea asta. Nu mulţi, dar pentru tuşa Aniţa o avere întreagă. „Bun vin era la matale”, i-am adăugat eu atunci…
Celelalte fotografii le-am expediat Valentinei. În Padova există o comunitate de moldoveni. Trăiesc cum a trăit la sat – cunosc care şi pe unde-i. Despre Valentina am aflat că a rămas acolo, în timp ce soţul ei s-a întors şi şi-a luat apartament la Chişinău. Acum locuieşte în Verona, cu o familie de bătrânei. Nu ştiu dacă e fericită sau nu, dar în satul ei a zis că nu se mai întoarce. „Acum totul e altfel” mi-a zis fără să ştiu la ce se referea – lipsa lui Greg sau obiceiurile care s-au schimbat.
Mona zice să mergem la ea să o vizităm. Şi pentru Corina ar fi o călătorie fantastică. Poate la vară…

Chişinău, septembrie 2004

Tags:

Comments are closed.