May 5, 2004 1

Toga lui Ovidiu

By in povestiri

Se cunoaşte că Ovidiu era un mare donjuan. Din păcate, sau poate din fericire, în epoca în care a trăit Ovidiu, adevăratul Don Juan, libertinul din regatul Spaniei pe care latinii o cunoşteau drept Hispania, încă nu cucerise inimile doamnelor de la curte, hărţile imperiilor moarte şi paginile nescrise ale romanelor de amor, aşa că pe Ovidiu nu puteau să-l numească altfel decât Ovidiu. Necătând la asta cuceririle lui amoroase au atins teritorii inimaginabile pentru orişicare cetăţean roman, indiferent dacă ăla era plebeu sau patriciu. Pentru inegalabila îndrăzneală pe care a manifestat-o, împăratul Romei, i-a cerut umil favoarea de a se muta un pic mai departe de cetatea infinită şi un pic mai aproape de graniţele împărăţiilor barbare din Estul Sălbatec, pentru a îmblânzi acolo nestingherit de nimeni sălbaticele inimi ale femeilor dace. Ovidiu, nici pe departe încântat de idee, nu avea încotro, căci, după cum ar fi afirmat don Corleone (care nici el nu avea cum să fie de faţă, necătând la originile latine): aceasta era o ofertă pe care nu-o puteai refuza.

Aşadar, încântat sau nu de idee, îl găsim pe Ovidiu în dormitorul vilei romane făcându-şi grăbit valizele, potrivind pedant laurii pe cap şi admirându-şi în oglindă figura îmbrăcată în toga lucitoare de albeaţă, primită cadou de la doamna numărul unu (sau doi, acum nu le mai descurcă nimeni) a imperiului. Dat fiind faptul că exilul era o chestie mai delicată decât o banală escapadă de week-end, plecarea trebuia să se producă cu toată nobleţea potrivită unui iscusit trubadur al iubirii naturale.
Prin urmare, câteva luni mai târziu (îmi imaginez că atâta dura pe timpuri o croazieră pe Mare Nostrum) îl vedem pe poet coborând de pe bordul galerei romane în nelipsita togă strălucitoare. Ţinuta îi este liniştită, iar surâsul şmecher cu coada ochiului trădează alerta unui vânător aflat în preajma unei prăzi accesibile dar oricum râvnite. Face cu prudenţă primul pas pe terenul proaspăt pavat (dar totuşi împresurat pe ici şi colo cu pitoreşti excremente de ovină) din oraşului portuar Tomis şi se opreşte perplex la auzul chicotului înăbuşit care vene din partea unor chipeşe amazoane locale. Contrariat de această atitudine frivolă, poetul, alintat de atenţia domnească, decide să trateze incidentul drept un mod barbar de a manifesta admiraţia şi pentru a se confirma în superioritatea culturală care radiază din întreaga lui postură, ridică semeţ nasul urmărind cu coada ochilor reacţia plebei. Chicotul înăbuşit se transformă în scurte explozii de râs, până ce toată gloata, care s-a adunat să-l întâmpine pe ciudatul oaspete se tăvălea hohotind în praful oraşului portuar. Privindu-i nedumerit observă că gestul barbar de a arăta cu degetul ţinteşte spre nu altceva decât nepreţuita lui toga albă, astfel încât supărat, poetul îşi face drum cu coatele spre primul han care-i iese în cale.

În han acelaşi lucru. O tăcere mormântală de patru-cinci secunde şi o explozie de râs care a o urmează în mod invariabil. Acum îşi dă silinţa să observe că din tot publicul adunat, el e unicul îmbrăcat în „ţoalele albe, lungi până la pământ”. Localnicii poartă pantaloni şi cojoace, legionarii Romei – armuri şi coifuri împănate. Îşi comandă nişte apă înnobilată cu vin, ca să afle, spre necazul său, că din toată băutura, taverna nu ţine decât bere „Sarmisegetuza” brună. Vede cum hangiţa îi şopteşte ceva la ureche hangiului (lucru lipsit de noimă, căci aşa cum îi vorbise în încâlcitul grai dacic, excesul de precauţie era neîntemeiat). Muierea, şoldurile bogate ale căreia nu întârzie să fie remarcate de poetul epicur, dispare în camera din spatele barului şi apare din nou cu un vraf de haine în mâini. I le întinde poetului zicându-i: „Na, să nu te faci de ruşine”, dar el o priveşte duios fără să înţeleagă o boabă.

Ceia ce a urmat e simplu de ghicit, mai puţin reacţia poetului la hainele propuse. Le-a refuzat categoric fără a o obijdui pe hangiţa ospitalieră, acceptându-i bucatele, aşternutul şi mângâierile. Hangiul, un tip chefliu şi nestatornic, i-a cedat-o cu o bucurie prost camuflată, care, cu toate că dădea de bănuit, îl aranja perfect pe poetul exilat. (La urma urmei era inadmisibil ca toana care l-a adus aici, să-l proiecteze în cine ştie ce ţinut şi mai barbar ca acesta). Toga, pe care o admira cu trufie în antica capitală, începea să-i deranjeze mişcările, poetul se încâlcea tot mai des în faldurile ei, iar dorinţa de a o lepăda devenise o idee fix, pricinuindu-i de o mulţime de nevoi. Ba, parcă din neatenţie, punea o pată pe ea, ba o anina la cot. Pricini de a schimba vestimentaţia cultă pe produsele locale de artizanat, mult mai pestriţe şi mult mai comode, erau destule, însă toga era unicul lucru care continua să-l definească ca poet roman în exil. Despărţindu-se de ea, s-ar fi simţit despărţit de identitatea la care ţinea atât de mult şi, aşa cum toga, care demult îşi pierduse albeaţa lucitoare, era unicul lucru care îl lega cu propriul destin, se încăpăţâna să o oblige pe hangiţă să i-o spele şi să o albească cât de tare poate. A protestat când hangiţa (pe care ca să facem cinste tradiţiei, o să o numim pe nume – Dochia), a încercat să-i coase nişte ornamente în spiritul tradiţiei locale şi a râs cu poftă când şi-a amintit că toga e cadoul din partea amantei (sau ce-o fi fiind ea acolo) a împăratului roman în proprie persoană. Deprinse-se cu timpul limba dacilor, dar când aţipea în toga, continua să aibă vise în latină. În togă putea să scrie versuri, iar dacă se îmbăta nu se tăvălea sub masă cum era obiceiul din faţa locului.

În fine, localnicii sau obişnuit cu toga lui albă, iar pentru copii devenise aproape legendă, aceştea alergând prin colb şi strigându-l din urmă: „Vine Moş Crăciun! Vine Moş Crăciun!”. Printre frumoasele femei dace îşi restabilise faima de donjuan, lucru prin care provoca trăsnete şi fulgere din partea hangiţei Dochia, în timp ce bărbaţii îl luau la bătaie după care conflictul se regla în mod normal la crâşmă, iar ei în consecinţă îi deveneau prieteni de cataramă. Dochia învăţa-se şi ea un pic din latină, dar aşa cum sursa ei erau versurile iubitului şoptite noaptea la lumina focului din vatră, ajungea să creadă că latina e o limbă care se vorbeşte în mod curent în versuri. Ovidiu se amuza până îl apuca isteria, când talentata hangiţă, plesnită de vre-o muză neştiută, începea să-i declame inspirată:

„O omule netrebnic, de ce nu ia-i săgeata
să mergi la vânătoare ca oamenii normali?
sau, de nu eşti în stare, apucă, bre, găleata
şi adu nişte apă, degeaba să nu stai!” (tr. aut.)

Aşa sau altfel, au trecut ani şi poetul a primit veste din capitală că gelosul împărat a dat ortul popii şi că nimic nu-l împiedica să se întoarcă în patrie. Ovidiu înţelegea cu greu mesajul dar, când îl înţelese în cele din urmă, păli la faţă. Plecă spre han, fără să-l mulţumească pe mesager, o pupă pe buze pe iubita lui hangiţă şi se zăvorî în camera pentru ca, la fel ca mulţi ani în urmă să-şi facă grăbit valizele şi să se privească în oglindă, uitându-se de data asta cu mai puţină admiraţie la toga, care se făcuse zdrenţe de la atâta spălat. O umbră îi trecu pe chip, dar aşa cum tava de tinichea care-i servea drept oglindă nu reflecta fidel trăsăturile feţei, nu avu timp să o observe şi coborî grăbit spre ieşire.

Dochia, palidă la faţă, dar cu un surâs buimac pe buze, îl privi în tăcere. Când Ovidiu dădu să o sărute a adio, ea se feri uşor. Înţelegea ce se întâmplă, la fel cum înţelegea că aici nu se poate schimba nimic. El era prea tulburat de perspectiva plecării ca să observe că ea deschise gura să-i spună ceva, traversă aproape în fugă colbăitul oraş şi, peste puţin timp, se opri nehotărât în faţa galerei romane exact în locul unde păşi-se cândva întâmpinat de hlizituri. Mişcat de sentimente contradictorii, se întreba dacă e cazul să răstoarne un păhărel în taverna zoioasă de după colţ înainte de a părăsi pentru totdeauna ţinutul sălbatic.

Întră cu mers legănat, după obiceiul locului, în bar şi, ca să-şi facă de cap, comandă nişte apă înnobilată cu vin. I se toarnă bere fără ca să fie întrebat. Ovidiu goleşte a doua halbă şi iese din nou în port. Dă să meargă spre galeră, dar nu se poate mişca din loc. Ciudat lucru! Nu se simte beat, face un pas înapoi şi nu i se întâmplă nimic. Dă să se apropie de galeră şi din ochi îi ţâşnesc nişte lacrimi mari şi rotunde ca nişte diamante. Poetului nu-i arde a metafore. Este plin de determinare să părăsească nenorocitul pământ, dar picioarele i se opresc pe loc paralizate. Voinţa îl părăseşte şi umilit se întoarce în tavernă. Plăteşte pentru o butelie de ţuică şi fără ca să-i pese de valize, coboară pe plaja rece de noiembrie, se pune jos şi trage o înghiţitură zdravănă. Priveşte înduioşat Pontul Euxin şi înţelege că de aici încolo nu se va putea întoarce nici în patrie şi nici în casa hangiţei. Cuprins între două lumi, ale cărui cetăţean a reuşit să fie fără ca să-şi piardă identitatea, fostul poet priveşte dezgustat marea pe care nu o va traversa niciodată, şi oraşul care de acum înainte îi va face silă de câte ori ar fi să între în vre-o tavernă. Nu poate să plece. Nu vrea să se întoarcă. Cuprins între două lumi îşi leapădă toga şi intră în mare gol-goluţ şi cu vasul de ţuică în braţe…

Când s-a dumerit Dochia şi a dat să-l caute în port ca să-i spună ceva ce a înţeles ea, abia când la văzut plecând, ceva foarte important care l-ar putea întoarce, dar era prea târziu. A întrebat de romanii de pe galeră, dar nimeni nu putea să o lămurească ca lumea. Unii ziceau că văzuseră un dac stând în faţa galerei, şi s-au mirat ce caută el acolo, dar habar n-aveau unde-a dispărut. L-a căutat în tavernă şi s-a găsit unul care i-a spus că a văzut un beţiv coborând spre plajă. A recunoscut de departe toga, iar la vre-o câţiva metri îi zărise pe mal corpul scăldat de valurile reci. Se ruga la Zalmoxis ca să-l găsească beat, să nu-l ia atât de devreme în împărăţia lui de sub stâncă, dar degeaba. Culcat pe burtă, cu părul plin de nisip murdar şi scoici, zăcea acolo în ciuda răspunsulu-i care era gata să se rupă de pe buze şi pe care acum nu-l va auzi nimeni. „Blestemata togă!” Îi întorsese corpul pe spate şi-i privi înfiorată chipul luminat de un zâmbet senin. Blestemata togă!

L-au incinerat îmbrăcat într-însa, fiindcă Dochia se temea să o lese în casă ca să nu-i aducă fantasma înapoi. Fumul gălbui se ridica spre norii încărcaţi de ploaie, iar dacii pe jumătate beaţi, împroşcau în ei cu săgeţi. Se hlizeau, cu priviri ţicnite, bucuroşi că Zalmoxis îl primise în împărăţia sa subterană pe ciudatul om în togă albă. Dochia încerca să înţeleagă ce era cu zâmbetul ăla prostesc, de ce nu urcase pe galeră şi cum de găsise butelia plină? Imaginea mării negre şi supărate pe de o parte şi a nisipului galben murdar pe de altă parte o cutreiera şi o chema înăuntru, promiţându-i un răspuns pe care la sigur că era unul greşit. Cu privirea goală ea se uita la crăpătura hidoasă dintre cele două lumi în care căzuse soţul ei şi în hăul care se formase striga cu deznădejde în latină cuvintele care lipseau în limba ei.

Tags: , , , , , ,

One Response to “Toga lui Ovidiu”

  1. […] o legendă conform căreia Ovidiu (da-da, cel cu toga) ar fi scris un poem în limba geților. Poemul s-a pierdut. Mi se pare o mare nedreptate… Nu […]