August 28, 2004 Off

Musonul zice că-s nişte albatroşi

By in povestiri

Mahmureala începea să-i treacă ceia ce-l bucură pe Toshi nespus de mult. Era deprins cu petrecerile de vineri care erau parte din ritual, dar sâmbetele şi duminicile iubea să şi le păstreze doar pentru sine. Prietenii, şi în cele din urmă chiar şi prietenele, îl lăsau în pace, iar părinţii care locuiau la separat – mama în Yokohama, iar tatăl cine ştie pe unde prin insula Hokkaido, îl telefonau când le trăsnea prin cap dar niciodată la sfârşit de săptămână. Odată tatăl l-a telefonat la trei noaptea să-l întrebe dacă ştie cei aia fericirea dar asta e altă poveste. La week-enduri Tokio rămâne pustiu, iar Hitoshi Asakawa coboară spre ocean cu o carte, de obicei cu hamacul, de obicei aţipind pe vre-o oră-două în hamacul prins de vre-un copac de pe plajă până ce se trezea complet de la mahmureală.
În acea zi cartea nu-l captiva în mod deosebit, dar avea nevoie de ea ca de ceva care să-i facă companie în timp ce nu dormea. Plictisit, aprinse o ţigară din pachetul mototolit pe care-l descoperi în unul din buzunarele blugilor, dar îşi dădu seama că e prea devreme pentru aşa ceva şi o stinse îndată. Nu-şi aducea aminte ce anume i-a provocat starea asta, enumerând în minte băuturile pe care le servise ieri seara. „S-ar putea să fie păhărelul de mojito, deşi mojito îi plăcea atât de mult încât i-ar fi iertat chiar şi o mahmureală.”
O rafală de vând se plimbă printre crengile copacului şi Toshi privi în sus. „…În plus, mojito îi lăsa pentru a doua zi un gust de mentă în cerul gurii spre deosebire de amărăciunea provocată de alte băuturi.” Îşi aminti de acel whisky ieftin şi împuţit şi se încreţi, dar gândul despre băutură i se stinse înainte de a prinde formă. Toshi nu-şi putea concentra privirea asupra frunzelor şi în loc de ele vedea spaţiile goale dintre crengi, freamătul, pe care îl percepea ca pe un ritm uşurel, compatibil cu ceasul de după amiază şi mahmureala de sâmbătă.
Dinspre plaja care se afla la o azvârlitură de băţ, venea o muzică de jazz. Oceanul era liniştit, valurile tăceau. Se întrebă dacă melodia era a lui Miles Davis sau al lui Coltrane. Recunoscu în cele din urmă „Noaptea Tunisiei” care nu aparţinea nici unuia dintre cei doi. „În fine – e Charlie Parker”, – îşi adusese aminte Toshi. Toshi îşi plimbă privirea prin figurile perechilor care-şi făceau la ora asta apariţia pe malul oceanului, setoşi de razele soarelui de primăvară. „Dacă-i priveşti fără să-i fixezi bine îi poţi surprinde mişcându-se în ritmul melodiei. Vezi cum unul se ridică în timp ce cineva întoarce capul, iar o femeie în timpul ăsta îşi plimbă degetele prin păr. Totul pare un dans neobişnuit şi este comic să vezi cum oamenii deschid şi închid gurile în ritmul jazz-ului.” Melodia se termină, iar în locul ei se auzi un cântecel de „The Cure” şi Toshi îşi pierdu treptat interesul.
Deschise termosul şi sorbi un pic de ceai verde. În general era amator de cafea, dar deoarece cafeaua din termos i se părea o barbarie, unde mai pui şi senzaţia de curăţire pe care i-o dădea ceaiul după fiecare din ieşirile lor nebunatice, lichidul părea să fie nectar divin, mai bun decât mojito pe care Toshi îl aprecia atât de mult.
Într-o lucrare de-a lui Paul Klee, Toshi citise despre ochiul care se plimbă (sau vaca care se plimbă? sau ochiul care plimbă vaca?), care nu vroia să zică altceva decât faptul că privirea nu este multi-planică, ca perspectiva din peisajele clasiciste, ci e concretă: ochiul nu vede mai mult decât poate cuprinde cu privirea şi se „plimbă” de la un obiect pe altul privindu-le rând pe rând. Arta iconică încearcă să surprindă această mişcare, dar ceia ce-i lipseşte e dimensiunea timp. „Mi-ar plăcea să pictez freamătul frunzelor.” Toshi se gândi că artele vizuale surprind realitatea de pe poziţia spaţiului, în timp ce muzica şi literatura – de pe poziţia timpului, şi că doar cinematografia posedă instrumentele cu care ar putea reda realitatea de pe ambele poziţii. „Totuşi să pictezi freamătul frunzelor ar fi o lucrare mult mai îndrăzneaţă decât să le filmezi.”
Toshi se minună şi singur de ideile care-i veneau în cap în această după amiază de sâmbătă şi se întrebă dacă nu cumva de vină e mahmureala. Încercă să se dumirească dacă există vre-un sens practic în concluzia la care-a ajuns. Avuse un profesor român de sculptură care-l învăţase că cel mai poetic lucru în artă e să dezghioci sensul practic al realităţii, cum ai dezghioca nişte coji de răsărită. Toshi nu înţelesese prea bine, mai ales despre cojile de răsărită, dar ideea îi plăcu măcar şi pentru latura ei estetică. „Aşadar care-i sensul practic la faptul că artele plastice captează mesaje din spaţiu, iar muzica şi literatura – din timp? Şi cum s-ar putea întra în teritoriul celuilalt de pe poziţiile primului?”
Capul începea să-l doară şi mai tare aşa că abandonă ideea şi se fixă din nou asupra copacului. Observase că de câte ori îl privea, în coroana copacului se forma un vârtej şi frunzele începeau să tremure de parcă copacul vroia să-i spună ceva. „Ciudat lucru…” Iar crengile creşteau din trunchi într-un mod atât de bizar. Toshi le privi imaginându-şi ca şi cum trupul lui ar fi trunchiul copacului iar crengile-i ieşeau din el ca nişte braţe. „Copacul vrea să ajungă la ceva, dar din cauza că nu reuşeşte e nevoit să-şi crească noi şi noi ramuri!!! De parcă ar avea o idee fix care în fiecare sezon îl pune la treabă.” Lui Toshi i se păru minunat să ai crengi şi că ele sunt acoperite de frunze din cap până-n picioare (dacă se poate spune aşa) şi că frunzele sunt nişte degete minunate. „Pun pariu că copacul niciodată nu a simţit o mahmureală.” Nimeni nu l-a contrazis. Copacul care niciodată nu fusese în situaţia de a spune „nu”, continua să se legene în bătaia vântului, legănând totodată şi hamacul lui Toshi aninat în el.
Deodată Toshi fuse pătruns de o stare bizară ca şi cum el s-ar afla în coroana copacului sau cel puţin acolo ar fi amplasată conştiinţa lui, care acum îl privea în jos acolo unde ceia ce se numea Hitoshi Asakawa se legăna imperturbabil în hamac. „Drăcie!” Un nod i se opri în gât, dar nu mai avea gât, nu avea decât crengi, frunze şi trunchi… Şi rădăcini! Toshi se minună de senzaţia de parcă cineva i-ar gâdili tălpile, simţind cum umezeala solului intră sub coajă şi se transmite prin tot trunchiul de parcă ar respira odată cu fiecare înghiţitură. Surprins de universul de emoţii noi care îl încerca Toshi cel din coroana copacului se repezea să simtă totul ce era împrejur de la rădăcini la frunze. Cel mai uluitor lucru era că frunzele erau ca nişte mustăţi-antene cu care Toshi sonda aerul şi prin care comunica cu vântul! În timp ce vântul se plimba prin frunze, răsturnându-le şi jucându-se cu ele, Toshi înţelegea că vântul îi şopteşte ceva: „În ţara de peste ocean urşii panda au trecut de orice măsură şi după ce au mestecat o pădurice întreagă de bambus au trecut la ace de pin!” sau „În straturile superioare ale atmosferei au fost identificate două obiecte zburătoare necunoscute. Musonul zice că nu-s decât nişte albatroşi care s-au ţicnit în urma olimpiadei păsărilor, dar lumea bănuieşte că-s nişte îngeri!”.
Copacul-Toshi fuse informat că în ţara din Extremul Occident, pădurile au luat foc şi oamenii încearcă să-l oprească cu orice preţ înainte ca incendiul să pătrundă în zonele populate de ei. Aflând asta Toshi se întristă şi privi în jos unde Toshi cel de toate zilele se trezea din somn. Dacă ar fi avut ochi, Toshi din copac ar fi făcut ochi mari, căci băiatul nu numai că se trezi din somn, ci începu să-şi stângă hamacul cu gândul vădit de a pleca acasă. „Hei! Unde cre
zi că te duci?!?”
Toshi îşi băgă hamacul în rucsac şi picioarele în sandale. „Am să-mi pregătesc nişte spaguetti cu sos napolitan şi am să-l sun pe tata în Hokkaido”, – îşi spuse Toshi întrebându-se dacă i-a mai rămas suficient sos pentru mâncare.
„Şi pe mine cui mă laşi!!!” strigă Toshi cel din coroana copacului, dar Toshi nu-l auzi. L-a auzit doar vântul care era şi el în punctul de a pleca şi acum se întreba dacă merită să povestească istorioara asta Musonului sau nu.

Chişinău, august 2004

Tags:

Comments are closed.