November 24, 2004 2

Marele Ocol

By in povestiri

Zâna era o oaie. Nu zic la figurat, ci la propriu. Era oaie şi locuia în Marele Ocol. La început – nu, dar de când se ţine minte, locuia în marele ocol. Era miel când se săvârşise Marea Trans-formare. Habar n-avea de ea. De fapt, fiinţa sa de miel nu are nici o legătură cu asta; nimeni n-avea habar de Marea Trans-formare. Era departe, atât de departe încât nici o oaie normală nu-şi putea imagina. Nu era după deal, nici după muntele cu stână, era mai departe. Zice că pe timpurile când era ea miel, Marele Ocol nu era chiar așa de mare. S-a mărit mai târziu, când Marea Trans-formare a venit mai aproape, și mai aproape, apoi a trecut muntele, apoi dealul.

Cu ochii ei oieşti privea buimăcită cum Marea Trans-formare cobora de pe deal. Era speriată de moarte, ea şi oile din sat, dar a venit un om mare şi vineţiu şi le-a condus până la marginea satului. Oile mai bătrâne plângeau crezând că uite că nu mai are nevoie lumea de ele, le vor da afară din sat, cine ştie? Poate că Marea Trans-formare face altfel de brânză decât ele, sau poate că nici nu are nevoie de brânză. Mieii le ţineau isonul. Pentru orice eventualitate.

S-au înşelat.

Odată aflate în afara satului, oile au fost conduse în Marele Ocol. Şi ce bine şi vesel era acolo! În sfârşit nu mai trebuiau să stea care şi unde, despărţite de garduri şi mulse la nimereală: trăiau împreună, surori şi vecine, puteau în cele din urmă să-şi povestească una alteia păcatele, căci nici inocente nu erau, chiar dacă erau oi. Marea Trans-formare le plăcuse.

Ca atare nu era chiar atât de straşnică Marea Trans-formare. S-a dovedit că şi ea are nevoie de brânză, aşa că – he! he! oile aveau salariile puse de-o parte, li s-a promis, o să li se dea mai pe urmă. Era plăcut să aştepţi acest mai-pe-urmă. În fiecare seară problema se discuta la cenaclu, iar la rubrica diverse erau criticate oile plecate în Australia. Ah da! Cum să uite Zâna despre Australia. În fiecare săptămână Marea Trans-formare selecţiona câteva oi mai grase, mai frumoase şi le ducea în Australia – la schimb de experienţă, după cum le explicase Deputatul Cafeniu. Numai că, curviștinele de mioare, înapoi nu s-a întors nici una .

– Vreau şi eu în Australia, – zice Zâna când cârlionţii de mioară începuseră să i se îndrepte şi ea să se acopere cu lână bună şi frumoasă.

– Te-or duce şi pe tine-odată, – îi ziceau oile bătrâne. – Numai vezi să te întorci înapoi să ne povesteşti şi nouă cum e pe la ei.

– Eu mă-ntorc neapărat. Dacă zic.

– Aşa ziceţi voi toate. Nici una nu s-a întors.

Una s-a întors. Slăbănoagă şi urâţită, abia o duceau copitele. A zis că-n Australia e frig de-ţi plesnesc oasele. I s-a explicat că Australia e o insulă coşcogea de mare, dar ea tot îngâna: e arhipelag, e arhipelag… Cum o fi chemat-o pe nebună? În fine, ce mai contează? Dacă n-a înţeles atâta lucru despre Australia, au dus-o din nou, s-o convingă. Dar de atunci Zâna nu mai pomenea de Australia. Zicea că are rău de mare.

– Ascultă, bre, – zise Deputatul Cafeniu, – tu mergi la alegeri?

Zâna îl privi holbată.

– La care alegeri? – Sufletul Zânei se prăvăli în stomac, bine, nu chiar în stomac, dar pe undeva pe jos acolo, pe la copite. Coada îi tremura ca o vargă.

– Cum să nu mergi tu la alegeri! În ocolul ăsta nici o dată n-o să avem parte de Viitor Fericit, dacă tovarăşele oi n-o să-şi exercite drepturile lor cele mai naturale. Mâine să te prezinţi la alegeri şi să spui pe cine alegi.

– Da peee cine? – bângui oaia.

– Cum pe cine, – era rândul Deputatului Cafeniu să se holbeze. – Pe Marele Mişca!

– Şi mai peee cine?

– Cum îndrăzneşti! – ieşi din pepeni deputatul. – Nu ţi-i destul? Dacă ar mai fi vreunul, nu tot pe Marele Mişca îl alegeai? Doar ştii prea bine că Marele Mişca e cel mai tare dintre toţi!

– Am uitat.

Oaie era mai să se pună pe behăit şi deputatul îi vorbi pe ton pacificator.

– Lasă… Sunteţi voi, oile netoate, dar nu vă neliniştiţi, avem noi grijă de voi. Şi-apoi… Deputatul Cafeniu îi facă din ochi lui Zâna. – Ştiai că balega oilor noastre e cea mai bună balegă din lume?

Zâna se aşeză pe cur şi căscă gura.

– Într-adevăr!!!

Nu-i plăcuse că le-a făcut netoate, dar pe de altă parte, ca să vezi… cea mai bună balegă din lume. Dar parcă nu-i venea a crede.

– Păi da ce credeai dumneata, tovarăşă, pământul nostru e cel mai negru, iar iarba noastră e cea mai verde. – Deputatul pronunţă apăsat pământul nostru, iarba noastră.

– Da’ n-am văzut iarbă verde din primăvara de anţărţ!

– Nu cârti! Mâine – la alegeri. Să nu uiţi. Gata.

– Bineee.

Zâna nu o să uite. Ce mare e Marele Mişca! Ca să vezi – cea mai bună balegă din lume! Iarba – treacă, pământul e într-adevăr negru-negru şi moale-moale. Dar mirosul, mirosul! Oaia se simţea fericită. Prin mintea ei de oaie trecea o senzaţie gâdilitoare de Mândrie Naţională.

Când în Marele Ocol au început să se strice gardurile, iar prin găurile iscate pe ici pe colo să se vadă altfel de buruiene, în Marele Ocol a venit Agnesa. Oile au crezut că e una dintre cele care s-a întors din Australia, dar oaia Agnesa behăia diferit şi nu arăta ca necăjita cea nebună care le vizitase cu câteva epoci mai înainte. Zicea că în părţile lor e altfel, că iarba lor e altfel şi aşa mai departe…

Zâna avea blana dărăpănată şi nu mai strălucea de albeaţa zilelor trecute. Din contra, blana ei era de o culoare necunoscută, care ba bătea în sur, ba în gălbui, ba în cafeniu, dar niciodată în alb. Într-un cuvânt, Zâna îmbătrânise.

În dimineţile geroase de primăvară ea se trezea prima (somnul o prindea cu greu acum) şi aştepta până când cucoşul sărea pe poloboc, dând bezmetic din aripi de parcă se închipuia pasăre şi, ori de furie, ori de deznădejde, înjura ceva în limba lui. Răsărea soarele. Zâna îl privea pe cucoş cu o admiraţie amestecată cu invidie. Nu era vorba de creastă şi nici de găinile care cotcodăceau isteric de îndată ce îl zăreau. Era vorba de poloboc. Cât i-ar fi plăcut Zânei să se caţăre cu noaptea-n cap pe butoiul de la marginea ocolului şi să zică… să zică ce? Zâna mesteca îngândurată pănuşele uscate de pe ştiuleţi şi devenea cu fiecare dimineaţă din ce în ce mai bătrână.

Agnesa se dădu mai aproape de ea.

– Nu dormi?

– Nu.

– Ce faci?

– Nimic. Mă gândesc ce zice cucoşul ăsta.

– Ce să zică, zice că s-a terminat noaptea.

– Ştii şi tu…

Agnesa făcu o pauză înainte de a relua conversaţia.

– Lasă-l, – strecură Agnesa. – E pasăre rea. Din cauza cântatului ei, omul l-a trădat pe mieluţul nostru de l-au omorât răii.

Zâna ridică din sprâncene. Nouraşi de aer cald îi ieşeau din nări şi pluteau în jurul botului oii. Privi interesată dar nu zise nimic.

– Mieluţul nostru… era tare cuminte. L-au răstignit pe o cruce şi l-au lăsat să moară. Numai că el a înviat a treia zi şi le-a promis fraţilor că-i va învia şi pe ei de-or muri.

– Exact ca la noi.

Zâna se gândi că la noi nu învie mieii, dar îi stăruiau în minte pielicelele lor răstignite la soare pe pereţii saraiului. Poate că şi mieii de pe la noi au înviat numai că nu a stat nimeni atent ca să-i vadă. Dar cum să învie săracii fără pielicele. A naibii înviere.

– Ascultă, Agnesa, mieluţul ăla avea blăniţa pe el când a înviat?

– Cum? – n-a înţeles Agnesa. – Blăniţă. Avea, sigur. Dar ce întrebare e asta?

– Aşa, m-am gândit şi eu…

Agnesa o lăsă pe Zâna singură. Era oaie tânără şi uneori nu înţelegea toanele celor mai vârstnici, dar asta nu o deranja deloc. Îi plăcea să-i asculte. Doar că uneori simţea că le face bine să fie lăsaţi în pace.

„Înseamnă că fac ei rost cumva de blăniţă.” Ceva o gâdila sub copită şi Zâna a scuturat-o iritată. Senzaţia dispăruse. Oaia făcu câţiva paşi înainte şi privi în sus. Sus nu era iarbă, n-aveai mare lucru de văzut şi cu atât mai puţin de rumegat. Uneori vedea câte o pasăre. Se gândea că bine-ar fi dac-ar putea să zboare şi ea. Să se ridice sus-sus în aer şi să vadă dincolo de Marele Ocol, să vadă dacă mai sunt oi şi în alte părţi, deşi în sinea ei spera că poate n-or mai fi. Era trist să-ţi imaginezi pământul acoperit de mii şi mii de oi, toate cu capul aplecat în jos, fără ca să vadă cum ea, Zâna, zboară de asupra lor şi le face din copită.

Fără să-şi de-a seama, Zâna se trezi în faţa polobocului. „Ia te uite”, se minună oaia, „cum am ajuns eu aici?” Zâna adulmecă temătoare polobocul. Mirosea a toamnă şi a rugină. Lângă poloboc se afla o ladă. Zâna puse copitele din faţă pe ea. Părea trainică. Îşi aduse şi copitele din urmă pe ladă. Era fascinată. „Acum de m-ar vedea cineva!” Aţâţată de propria-i frică, Zână sări îndemnatic, şi – ţop! era cu toate cele patru copite suită pe poloboc. Privi în jos şi i se păru că ţărna se mişcă. O încercă o senzaţie de ameţeală. Îi spusese cineva că la înălţime aerul e mai rarefiat şi se respiră mai greu. „Oare cum rezistă păsările?”, se gândi oaia.

Ceva mai la o parte oile mestecau impasibile fânul, nu o vedea nimeni. Zâna s-a gândit că ar fi bine să spună ceva, poate ceva despre pielcelele celea răstignite pe sarai, dar, privind cum oile mestecă nepăsătoare în timp ce o lume imensă, necunoscută şi fantastică se învârte în jurul lor, se încâlci în gânduri şi uită ce voise să spună. O căută din privire pe Agnesa în speranţa că ea va şti cum să spargă tăcerea, dar în ochi i se puse ceva jilav şi cleios care-i încurca să o vadă. Zâna privi în jos. „În jos, numai în jos, suntem sortite să privim. Să adulmecăm pământul cu frică şi neîncredere. Să nu dăm întrebări. Să răbdăm. E mai bine aşa…” Ruşinată de propria-i îndrăzneală oaia sări în jos. Scutură din blană. „Ce prostii îmi trec prin minte” se gândi privind neîncrezător polobocul. Se fâstâci şi mai tare şi se îndreptă încetişor către celelalte oi cu coada încă tremurând de emoţie.

Madrid, noiembrie 2004

Tags: , , , , ,

2 Responses to “Marele Ocol”

    • Zenu says:

      He-he! Mare minune 🙂 Dar, de fapt, de ce să mă mire? Oaia e Animalul Totemic al Moldoveanului. În Mioriţa s-a spus totul despre fatalismul nostru – dacă e să fim violaţi (violarea independenţei de pildă), măcar să savurăm procesul…