October 13, 2004 Off

Lăcata

By in povestiri

Niciunul dintre noi nu mai ţine minte cine-a găsit primul cheia. Aveam cheia asta ciudată de o bucată de vreme şi ne jucasem cu ea cât eram mici, apoi trecând la alte jocuri am dat-o uitării, iarăşi am regăsit-o şi de data aceasta ne-am zis că o vom păstra cu grijă căci era o chestie şi chestia asta ne unea pe noi toţi: pe grăsanul Rustem, pe plângăreţul Aziz şi frate-său Amin care la orice încurcătură îşi băga îngândurat degetul în nas, pe şotiosul Tariq (şotioşi eram cu toţii că altceva n-aveam a face, doar că Tariq era cel cu „ideile” şi tot el o încasa cel mai zdravăn), pe taciturnul Orhan şi pe mine. Cam în aceiaşi perioadă îşi făcu apariţia Ingrid, numai că noi ne sinchiseam să o numim aşa şi o poreclisem Schiper fiindcă taică-său era un marinar. Nu că Schiper ar fi fost un nume mai obişnuit, dar pe semne ne părea un pic ciudat să acceptăm o fetişcană în rândurile noastre, iar când ne refeream la ea numind-o Schiper lucrurile se aşezau la locurile lor şi suna bine de parcă aveam cu toţii un secret.

Schiper era destul de băieţoasă. Prima dată am văzut-o în timpul Ramadanului, când obosiţi să stârnim colb pe străzile din Sultanahmet, ne zgâiam la fetişcana roşcată care mesteca cu poftă o plăcintă cu carne.

– Ei tu, vrei o bucată?

N-am înţeles cui i-a vorbit dar i-a răspuns Orhan:

– Nu putem să mâncăm căci încă nu a apus soarele, iar Tariq a adăugat, – Mie unu nici nu mi-e foame.

– Atunci, de ce te holbai aşa la plăcinta mea.

– Mă uitam la tine, că n-am văzut aşa o urâtă în viaţa mea.

– Ascultă, da tu ai văzut vre-o dată o oglindă.

Amin îşi băgă neapărat degetul în nas. Mie personal fata îmi plăcuse.

– Hai dă-mi o bucată, i-am zis.

Schiper rupse plăcinta în două şi-mi dădu bucata mai mică.

M-am aşezat lângă dânsa privindu-i pe furiş pielea albă. Nu mai văzusem o piele atât de albă în viaţa mea. Şi nici pistrui. Rustem s-a învoit şi el să mănânce o bucată şi ca să nu-l vadă nimeni o înfulecase cât ai zice peşte.

– Ascultă, Murad, îmi zise el înghiţind cu poftă. – Uite ce-am găsit eu în casa grecului.

Rustem scoase din buzunar o monedă neagră cât un pumn de-al nostru de copil şi mi-o puse în palmă. Era grea.

– E grea, am zis.

– Am intrat azi prăvălia grecului, – a zis Tariq. – Oricum e pustie de atâta vreme.

– Nu prea îmi vine să cred că grecul a dispărut nitam-nisam şi a lăsat o comoară în casă fără să o ascundă bine. Înseamnă că n-are nici o valoare.

Schiper îmi luă moneda din mână şi o cercetă cu atenţie.

– Acesta-i un groş polonez. Am mai văzut din astea când tata lucra pe o corabie din Hansa. Într-adevăr nu face mare lucru.

– Dău-o încoace. Tariq luă moneda şi şi-o băgase în buzunar.

Eram supărat că nu m-au luat şi pe mine. Grecul avea faimă proastă în cartier. Unii ziceau că toată averea provine din faptul că-şi vându-se sufletul lui Şaitan, dar eu nu dădeam crezare acestor zvonuri.

– Băieţi, ce ziceţi dacă am merge în casa grecului chiar acum. Poate că într-adevăr dăm de ceva interesant, – propusese Schiper.

– Parcă ziceai că n-are nici o valoare moneda?

– Şi ce dacă ziceam, poate dăm de altceva. Sau poate că vă temeţi să mergeţi?

Până am ajuns în Galata se lăsase deja întunericul. Schiper ne spusese că aici la Istambul întunericul se lasă foarte repede, pe când în Islanda aproape că nici nu-i noapte. În seara aceia Schiper m-a întrebat de ce am ochii albaştri dacă-s turc şi m-a luat de mână când de undeva din întunericul străzii se auzi un ţipăt de uliu. În seara ceia am găsit cheia.

– Dacă am găsit cheia, o să găsim şi lăcata – a zis Schiper şi ochii ei nu râdeau zădărâtor cum o făcea de obicei când vorbea cu noi. Am jurat cu toţii că oricine va găsi lăcata, nu o va deschide până nu vom fi toţi împreună.

Pe urmă am uitat şi de cheie şi de lăcată, dar ne-am ales cu o prietenie foarte strânsă, care poate că a fost cel mai preţios lucru pe care l-am găsit în casa grecului. Fără îndoială mai erau şi altele: căutam chestii care ne-ar fi putut indica ce deschide drăcovenia de cheie. O uşă? O casetă? O lădiţă de monede de aur? Orice-ar fi fost nu semăna ca ceia ce se deschidea cu cheiţa aia să se afle în casa grecului. Ne-am înţeles ca fiecare să-şi aleagă o pistă diferită, iar pentru asta ne-am ales câte vre-o găselniţă din casa pustie, care şi cea vrut; eu mi-am luat o carte. Era scrisă în greacă şi au trecut ani până ce am putut să descifrez vermişorii ăia mititei şi isteţi. Rustem a zis că-şi păstrează moneda, de bună seamă se făcu bancher peste multă vreme şi grăsuţ cum era se putea afirma că o ducea mai bine decât noi toţi. Orhan dăduse de o chitară – tăcut cum era din totdeauna, rar când l-am auzit vorbind după: dispoziţia lui se exprima prin viteza cu care-şi plimba degetele pe strunele chifarei. Fraţii Amin şi Aziz făceau haz pe seama lui, cum adică o chitară să fie o pistă, dar Orhan nu se sinchisi să le răspundă. Retras cum era se vedea că fusese vrăjit de instrument mai mult decât de o lăcată oarecare. Mai practici fraţii au găsit nişte hărţi şi şi-au zis că lor altceva nici nu le trebuie. Nu mai ţin minte ce luase Tariq, ah da! cum puteam să uit – şi-a luat cruciuliţa de pe perete, a zis că poate scoate nişte bani pe ea – dar minţea diavolul de el, nu s-a despărţit niciodată de crucea ceia de bronz; n-am înţeles dacă s-a lăsat furat de o credinţă străină în acel moment sau mai târziu.

Schiper nu şi-a luat nimic. Ne-a făcut hoţomani şi-a zis că mai bine ne-am interesa unde-o fi dispărut grecul. Şi nu m-a lăsat să-i ating mâna în acea seară şi multă vreme după. Însă într-o noapte urâtă de octombrie, în care nu se oprea să ţârâie o ploaie murdară şi urâtă, Schiper mi-a povestit secretul cheii. Eu abia dacă-mi aduceam aminte de lăcată. Eram fericit cu cartea grecului care-mi schimbase viaţa. Era o carte despre viaţa lui Socrate. Petrecusem atâta vreme în compania ei, că credeam că aud daimoniul socratic în propria-mi ureche şi fu Schiper, care-mi spusese că nu e vorba lui Şaitan şi aş face bine să o ascult cu atenţie, căci cel care-mi vorbeşte e mai „eu” decât eu însumi. Mi-am lăsat bărbuţă spaniolească şi obişnuiam să servesc vin, fie el şi turcesc iar pe Schiper am început s-o numesc Ingrid, căci rămăsese puţin pirateresc în chipul acestei vrăjitoare cu părul şi pielea de aceiaşi culoare arămie, fără pistrui, fără albeaţa aceia fantastică care mă uluise când o văzusem pentru prima dată.

Mă scosese în burniţa asta necăjitoare şi am mers într-unul din acele restaurante de pe podul Galata unde vin numai turiştii să mănânce peşte poluat din golful Haliç pe care europenii insistă să-l numească Cornul de Aur. Nu mă surprindea. Întotdeauna făcea cei venea în cap şi noi o ascultam căci era Schiperul nostru. Iar de când se făcuse ziaristă şi ba apărea ba dispărea din Istambul devenise rea de tot.

– Ingrid, orice-ar fi nu vreau să aud de lăcata aia afurisită. M-am obişnuit să cred că nu-i decât o metaforă, ca labirintul lui Borges, castelul lui Kafka sau al lui Pamuk şi pe bune că prefer să nu ştiu ce deschide. Nu m-aş mira să deschidă cutia Pandorei şi toate relele în capul meu şi al tău.

– Dar chiar nu eşti curios deloc…

– Dacă-s curios? Sunt curios, uite am învăţat greaca veche şi încă vre-o câteva limbi şi acum îmi câştig obolul predând-o pe cea nouă la un cerc de studenţi plictisiţi şi mai traduc pe ici şi colo şi totul din cauza unei chei şi-a unei cărţi. Şi-apoi gaşca noastră… era un vis al copilăriei, un vis foarte frumos desigur, dar uite unde-am ajuns cu toţii.

– Hm. Am aflat că Tariq a terminat fugind în Turcia şi acum duce viaţă de schimnic pe muntele Athos.

– Te greşeşti. E în Egipt, dar nu erai prea departe căci e într-o mănăstire coptă.

– Dacă asta a fost soarta lui.

– Exact. Dacă asta a fost, dar dacă n-am fi găsit cheia aia, care i-ar fi fost.

– Poate că se făcea un terorist nenorocit că avea de unde.

– Tariq? Tu nu-l cunoşti pe Tariq! Deşi…, am schiţat un zâmbet. – E ridicol să afirmi că soarta…

– … ar fi alta dacă nu tot ea ne-ar fi adus unde ne-a adus.

M-am ridicat de la masă şi m-am rezemat de pod privind apele tulburate. Ingrid veni lângă mine şi-mi adusese şi un pahar de vin.

– Eu am dat de grecul acela.

Am tăcut.

– Nu a fugit pe timpul „junilor turci” când grecii erau siliţi să părăsească Turcia, asta a fost mai demult. Atatürk nu mai vroia ca voi să fiţi otomani, adică greci, armeni şi turci laolaltă şi-a vrut să facă din voi un stat naţionalist. Mă rog, avea omul pile, poate chiar interese, dar până la urmă tot a plecat. Voi aţi băgaseră armata în Ciprul de nord şi grecul nostru şi-ar fi zis că nu merită să încerce norocul a doua oară şi de data asta nu rămase.

– Dacă nu ai repeta într-una din „noi” aş fi uitat că nu eşti turcoaică.

– Iartă-mă. În fine, grecul nostru se chema Nikos Anghelis şi nu avea nimic de-a face cu diavolul. De fapt era inginer maritim. Se ocupa cu cartografia. Poate că activitatea lui a început să pară suspectă şi timpul a trebuit să se auto-evacueze de mod urgent, asta nu pot să-ţi spun, dar am aflat că înainte de a pleca grecul cumpărase o criptă în cimitirul mănăstirii Sfinţilor Petru şi Pavel din Galata.

– Şi ce dacă? Era bătrân grecul, poate se pregătea să moară.

– Grecul se pregătea să fugă în Grecia şi nu să moară. Chiar nu înţelegi? Cripta e cel mai perfect loc pentru a îngropa un secret.

– Nu, zău, aş prefera să lăsăm grecul în pace. Ce idee? Să cotrobăim într-un mormânt. Şi dacă dăm de un mort în el?

– Nu vorbi prostii. Bătrânul nu avea pe nimeni şi ştim că a plecat. În mormânt nu poate fi decât ceia ce căutăm.

– Nu ştiu ce să-ţi spun. E târziu. Ne culcăm şi mâine mai discutăm.

– Ne ducem chiar acum.

– ???

– Nu îţi închipui că o să intrăm acolo ziua în amiaza mare? Acum e perfect.

– Eşti nebună. Intrăm mâine şi zicem că suntem rudele grecului şi nu trezim nici o bănuială. Domnişoara Anghelis a venit să vadă presupusul mormânt al unchiului rătăcit. Mă întrebi ce ne facem dacă ne cer vre-un document? Păi, nu-i nimic de făcut: tânăra doamnă Kemal e soţia mea, ne-am cunoscut de mici, ca să vezi soarta!

– Aşa dar eşti cu mine.

– Discutăm mâine.

Nu aveam ce discuta. Era clar că am să o urmez, măcar şi pentru plăcerea de a o prezenta drept doamna Kemal. Am venit la mine acasă, Ingrid se băgă imediat sub duş, iar eu fumam cu lumina stinsă privind prin geam cum ploaia cade în apele negre ale Bosforului. Se aprinsese lumina şi eu am văzut imaginea lui Ingrid îmbrăcată în halatul meu de baie, fiind reflectată în geam. Mă gândeam la pielea de ei de fildeş care stăruia în amintirea mea.

– Ascultă, Ingrid, uite tu te bronzezi atâta, dar la sigur că sunt locuri pe corpul tău care-s albe ca zăpada?

– Stai aşa! Nici să nu-ţi treacă…

– Nu-mi trece, Ingrid…

A venit lângă mine şi m-a cuprins în braţe. – Azi, nu, Murad. Azi, nu.

Îmi părea foarte frumoasă. Îmi închipuiam că seamănă cu o femeie războinică, o amazoană ca cele care se închinau zeiţei greceşti Artemis. Semăna chiar cu zeiţa, mi-am zis, privind-o în ochii galbeni şi fermi.

– Eu dorm pe sofa şi tu în dormitor.

M-am trezit zgâlţâit de Ingrid.

– Scoală, leneşule, ţi-am făcut cafeaua.

Mi-am imaginat-o trebăluind pe la bucătărie şi mi-am dorit numaidecât ca aşa să fi fost totdeauna.

– Ai cheia?

– Cheia? A, cheia, da. Cheia o am.

Din nu mai ţin minte ce motiv o păstram eu. Pentru mine ea era amintirea acelei copilării fericite mai mult decât orice altceva. Şi poate din cauza că aveam cheia nu am plecat niciodată din Istambul. Niciodată definitiv, vreau să zic.

Am comandat un taxi, care ne-a lăsat în Taksim.

Ne-am încâlcit şi eram pe cale să nu găsim mănăstirea, dar în cele din urmă am găsit-o dosită după o moschee verde şi mititică. Ne-am mirat cum de nu reuşisem să-i vedem turnul clopotniţei dar nu era nimic de mirare în aglomeratul şi labirintinul cartier în care eram. Nu era decât un paznic care se grăbise să ne informeze că biserica e închisă şi ne se va deschide decât la orele zece. I-am zis că am venit să vedem cripta unui unchi de-al soţiei şi paznicul ne întrebase dacă avem cheia, doar atât. Nu avusem ocazia să o prezint pe doamna Kemal, poate era mai bine aşa.

O vedeam pe Ingrid nervoasă în faţa criptei. La drept vorbind şi mie îmi tremuram mâinile când băgam cheia în broasca lăcatei. „Şi dacă nu era de la criptă?” După un minim efort lăcata cedase. Am deschis larg uşa şi am lăsat-o pe Ingrid să intre.

Nu aveam chef să intru, dar am intrat şi am rămas cu gura căscată.

Cripta era goală-goluţă, nu era un colţişor în ea unde puteai ascunde ceva. Ingrid bătea cu pumnişorul în pereţi: toc-toc, dar nu se auzea nici un sunet gol, care ar fi indicat vre-o ascunziş. Pe obrajii lui Ingrid curgeau lacrimi şiroaie. Găsisem lăcata. Şi nu ascundea nimic.

Am târât-o pe Ingrid afară din cimitir şi am mers în tăcere pe străzile Taksimului. Ingrid mi-a cerut o ţigară şi am reuşit să o conving să ne aşezăm în ceainărie.

– Ingrid, ascultă-mă. Nu-ţi fă inimă rea. În fond ce te aşteptai să găseşti?

Fata mă privise de parcă mă vedea pentru prima oară. Îşi mută privirea în altă parte, nu plângea, dar ochii galbeni continuau să strălucească a lacrimi.

– Nu ştiu. La început – ceva… mare şi frumos, ceva care să mi-o dea înapoi pe mama pe care n-am văzut-o, dragostea ei… nu ştiu. Ceva care să mă schimbe pe dinăuntru şi să mă facă fericită.

Mă jenam să o văd pe Ingrid cea tare, Ingrid războinica cu lacrimi pe obraji. Un zumzăit în ureche îmi spusese că acum sau niciodată.

– Ingrid, dar dragostea… Şi eu… Vreau să fii soţia mea. Vreau ca în fiecare dimineaţă să mă trezesc şi să te văd alături. Tu şi marea, dar în primul rând tu. Accepţi să fii soţia mea şi de azi încolo să fim nedespărţiţi?

Ingrid făcea ochii mari, dar nu mai plângea şi asta era semn bun.

– Până la mormânt? adăugă ea buimăcită.

– Hm, am zis eu înţelegând aluzia.

I-a a pufnit în râs prima şi eu am urmat-o până ce ne-am revărsat ambii în hohote de se oprea lumea pe stradă să ne vadă. Daimoniul din ureche îmi zicea că totul e în regulă. Fără să ne fi atins de ceaiul care se răcise ne-am ridicat sfioşi şi ne-am ascuns emoţiile într-o lungă îmbrăţişare.

– Da, afurisitul de grec, de o mie de ori da!

Madrid, octombrie 2004

Comments are closed.