September 13, 2004 3

Ghearele unei povestiri

By in povestiri

Într-o zi de sâmbătă, pe la sfârşitul lunii octombrie, în palma mea s-au înfipt ghearele ascuţite ale unei povestiri. Ca să fiu corect întâmplarea nu era a mea ci a lui Max, de aceea poate ar fi mai bine să o iau rând de rând aşa cum am auzit-o pentru prima oară…

Nu se poate spune că Max nu era un băiat simpatic, pur şi simplu în jurul lui prietenii nu se reţineau pentru mult timp. Pe de altă parte, mie mi se părea un tip curios şi din acest motiv mă ţineam pe lângă el. El, din contra, nu se agăţa de prea mult din mine. Când vorbea s-ar zice că spunea lucruri interesante, însă părea ca mintea îi umblă cu totul în altă parte, astfel încât istorioarele lui erau ca peştele nesărat. Respectiv, surâsul, înainte de a ţi se rupe de pe buze, înmărmurea trăsnit şi de la asta pe spinare se isca o senzaţie gâdilitoare destul de neplăcută. Pe mine, care m-am obişnuit cu felul ăsta al lui de a îndruga verzi şi uscate, mă durea în cot de ce senzaţii aveam, deaceia de cele mai multe ori nici nu-l ascultam pe-adevăratelea, ci încercam să descâlcesc unde anume îi sta mintea şi la ce se gândea el.

Azi m-a sunat la birou şi mi-a trântit-o pe şleau că are să-mi comunice ceva urgent şi că trebuie neapărat să mă vadă. Am rămas surprins, dar totodată mă încerca un sentiment de orgoliu. „Iată”, – mi-am zis eu atunci, „se întâmplă. Ştiam eu că Max ăsta are ceva în el.”

Ne-am întâlnit în barul „Grădina secretă” imediat după ce el ieşi de la serviciu. La barul asta serveam uneori câte un espresso şi niciodată nu ne îmbătam. Se vede că treaba era într-adevăr serioasă. Max era deja acolo şi mă aştepta. Era îmbrăcat într-un pardesiu de culoare vineţie, iar la gât purta un fular vechi care nici culoare ca atare nu avea – atât era de dărăpănat. În scrumiera violetă deja se înecaseră vre-o trei mucuri de ţigară. Max mă ţinti cu privirea.

– Prima oară te văd în cravată! – făcu Max în loc de salut.

E puţin probabil ca Max să nu mă fi văzut cel puţin încă odată purtând cravată, e cert însă că niciodată nu-l auzisem folosind formulele obişnuite de politeţe. Prin urmare inventa de fiecare dată ceva cu care să lege discuţia.

– Un espresso, te rog, – i-am strigat chelnerului în timp ce acesta îşi făcea drum printre măsuţe. Pentru ora asta erau destul de mulţi clienţi.

M-am aşezat scotocindu-mi buzunarele. Max îmi făcuse un semn spre pachetul de ţigări Camel. Mi-am scos una şi mi-am aprins-o cu un chibrit din pachetul pe care l-am cules la intrare.

– Ieri când mă întorceam cu rutiera de la cinematecă, o femeie şi-a înfipt unghiile în degetele mele în timp ce transmiteam înapoi restul.

– Pentru atâta treaba m-ai sunat?

Max continuă fără să mă bage în seamă.

– Nu puteam să o văd foarte bine, dar i-am văzut foarte bine mâinile. Avea nişte unghii de un roşu arzător.

– S-ar zice că erau pictate cu sângele din degetele tale.

Max mă privi mirat de parcă eram un perete care tocmai vorbise. Apoi îşi privi mâinile căutând, se pare, urmele de la acele unghii ascuţite.

– În fine. Mi-a plăcut foarte mult acea atingere. Apăsase cu mai multă putere decât era nevoie pentru a apuca cei câţiva lei murdari pe care-i transmisesem. Mi s-a părut că-i un semn. M-am bucurat foarte mult când la staţie au intrat o droaie de tineret şi s-au aşezat imediat în spate. Eu eram aşezat pe bancheta din faţă, iar femeia cu unghiile roşii era imediat în spatele meu. Tinerii ceia îi transmiteau şoferului plata, iar el le transmitea înapoi restul. Odată, i-a transmis mototoliţi, astfel încât era greu să-i apuci, eu, în schimb, m-am bucurat, fiindcă bancnotele alea spălăcite promiteau o atingere mai lungă. Degetele ei au zăbovit ceva mai mult în palmele mele şi pernuţele lor erau foarte moi.

Ea mai era cu cineva. O voce de fetişcană îi răspundea, iar ea râdea graţios. Vocea părea să aparţină unei femei între două vârste. Tare-aş fi vrut să mă întorc să o văd.

– Ai văzut-o?

– Am coborât cu o staţie mai devreme fiindcă mă temeam să nu coboare ea prima. Atunci nu i-aş fi văzut decât spatele. Aşa că m-am ridicat şi i-am zis şoferului să oprească la strada Armenească. Era cam incomod să privesc îndărăt dar n-aveam încotro.

– Ei şi?

Max chemă chelnerul să-i mai comande un ceaşcă de espresso. Ma-are dobitoc!

– Era bătrână, urâtă şi mustăcioasă? – l-am întrebat dinandins ca să îl zădăr un pic.

– Eşti un invidios, – mi-a întors-o el şi, recunosc, acea povestire îmi stârnise un pic invidia. E ceva care înţelegem doar noi, bărbaţii. Se cheamă „plăcere gratis” sau i se mai zice „norocul i-a suflat în poale şi i-a ridicat fusta în cer”.

– Era foarte frumoasă. Dar nu greşisem când ziceam că e între două vârste. Dacă n-ar fi alături de fetişcana ceia zgomotoasă i-aş fi dat vre-o douăzeci şi opt, dar aşa ar fi putut prea bine să-i aibă pe toţi patruzeci şi doi. În tot cazul definiţia de vârstă se lipea de ea ca nuca de pereche.

– De acord. – i-am zis eu.

– Nu privea de loc în direcţia mea, dar tocmai din cauza aceasta aveam senzaţia că ştie că o privesc. Părul blond îl purta scurt, ochii şi-i conturase subţire, buzele erau clar accentuate, nasul drept. Când râdea, îi râdea doar gura, în timp ce la coada ochilor conturul i se lungea un pic fără ca ochii să-i zâmbească. Bluza neagră de mătase îi învelea strâns braţele şi pieptul.

Când am coborât din rutieră mai simţeam încă atingerea acelor degete. Eram foarte bucuros – asta fără îndoială fusese un „mare noroc”, dar mă încerca şi o umbră de regret.

– Cerem nota şi mergem undeva să ne-mbătăm? – l-am întrebat uitându-mă la ceas.

– Dar asta nu-i totul. Seara când mă întorceam acasă am văzut-o iarăşi. Mi s-a părut că văd o stafie. De astă dată purta o rochie neagră pe bretele cu nişte flori roşii pe ea. Rochia-i cădea liber peste genunchii pe care femeia şi-i legăna uşor. Nu aveam niciun dubiu. Era ea.

„Ne-am mai văzut azi, nu-i aşa?” Mi se pare că eram cu gura căscată, aşa că m-am folosit de moment s-o închid. M-am uitat prin părţi aşteptându-mă s-o zăresc pe companioana ei tânără. „Aştepţi pe cineva?” m-a întrebat făcându-se că nu înţelege. „Am băut vre-o două halbe şi acum mă întorc acasă”, i-am zis. „Ne cunoaştem?” am întrebat-o mojiceşte.

„S-ar putea. Haide, întreabă-mă cine sunt.”

„Ei şi cine eşti dumneata?” şi am adăugat „mă rog.”

„Pentru moment sunt oaspetele tău, dar văd că nu te-ai învăţat să-ţi tratezi musafirii.”

Am invitat-o sus. Aveam o sticlă de votcă pe care ea a aprobat-o imediat şi nişte suc de vişine. Din mâncare tot asta aveam – nişte vişine cu zahăr la frigider.

„Vişine cu zahăr. Mmm.” a zis ea cu poftă în timp ce-şi dizolva votca cu suc de vişine. A făcut acelaşi lucru şi cu votca mea şi a mai pus şi-o vişină tot acolo. Vişina se duse imediat la fund.
„Acum să toastăm!” a zis ea veselă. „Urăsc toasturile”, i-am zis, la care ea a adăugat că i se pare un toast reuşit. A început să soarbă din pahar cu înghiţituri mici şi a băut din el până nu la terminat. L-a pus pe masă în timp ce se lingea pe buze.

I-am privit limbuţa ei roză, apoi degetele (unghiile ei erau de un roşu scripitor), apoi i-am privit gâtul şi umerii, apoi i-am privit pieptul şi mi s-a părut că sub rochia neagră cu bretele, sânii i-s goi.

– Parcă ziceai că şi-n rutieră unghiile-i erau roşii? – l-am întrerupt eu.

– A, da? Nu ştiu. Înseamnă că era altfel de roşu.

Max privi amărât fundul ceştii de cafea.

– Întotdeauna rămâne un pic de zahăr.

– Asta fiindcă nu-ţi amesteci bine cafeaua.

– Deaceia că-mi place cafeaua amară.

– Atunci nu-ţi pune zahăr deloc.

Max privea prin mine undeva în gol.

– Mi-a fost soţie.

– Adică cum? Vrei să spui în noaptea asta? Adică te-ai culcat cu ea?

– Nu. Adică, asta da. Dar cândva mai demult mi-a fost soţie. Numai că nu-mi amintesc prea bine. În schimb musafira mea avea pe sânul stâng, lângă inimă o alunică sub formă de steluţa şi jur că am văzut steluţa asta şi mai înainte.

– Nici n-am ştiut că ai fost căsătorit. Dar dacă ai fost, nu înţeleg cum de nu-ţi aminteşti.

– Nici eu nu înţeleg. Parcă ar fi fost în altă viaţă. Sau în asta numai că eu eram altcineva. Tu, care eşti un ziarist, nu ţi s-a întâmplat să scrii articole pe care citindu-le peste mulţi ani nu le mai recunoşti nici stilul, nici autorul. Uite-aşa un articol am citit eu aseară.

Am vrut să-i spun că femeia care ţi-a fost cândva soţie nu se compară cu un text, cel puţin prin faptul că e vie şi nu e o născocire de-a nu-ştiu-cui, dar cine ştie la ce s-o fi gândit el. Poate, într-un sens anumit… dar comparaţia oricum nu e reuşită şi cu siguranţă că i s-ar fi părut jignitoare femeii care-a fost uitată.

– Mai pe scurt, dimineaţa femeia a dispărut.

– A plecat, – am conclus eu.

– N-a plecat. A dispărut. Lănţişorul era tras pe dinăuntru.

– I-a ascultă. Poate că mă amestec în ceia ce nu mă priveşte, dar se pare că femeia asta nici n-ar fi existat.

– Crezi că nu m-am gândit? Mi-ar plăcea şi mie să fi fost aşa. Numai că…

– Numai că ce?

– Numai că mi-a lăsat asta.

Max îşi desfăcu câţiva bumbi de la cămaşă, în timp ce câteva priviri s-au aţintit spre noi, iar eu m-am gândit că în barul acesta o să-mi fie ruşine să intru şi tot atunci m-am ruşinat de acest gând. Pe pieptul lui Max, lângă inimă era o alunică sub formă de steluţă.

– Eu am nişte fotografii de la mare din anul trecut, – mi-a spus Max încheindu-şi nasturii. – Pot să ţi le-arăt. Nu avusem nici o alunică pe piept.

Mie nu mi-ar fi trecut prin cap să-i privesc pieptul lui Max, dar chiar şi aşa, o alunică de o formă atât de ciudată ar fi atras atenţia şi la sigur că aş fi memorizat-o.

Desigur că ne-am dus şi ne-am îmbătat. Am venit acasă în zori. Max era beat criţă. Nici eu nu mă ţineam prea bine pe picioare, dar mintea îmi era clară. Max le-a arătat la mai mulţi alunica zicându-le că o are din copilărie. Când ne despărţeam l-am întrebat dacă mai are urmele de unghii stacojii în palme, iar el m-a trimis dracului.

Nu-mi era somn. Dimineaţa pătrundea pe furiş în cameră. Eu mi-am aprins o ţigară, m-am aşezat la calculator şi am scris: „Într-o zi de sâmbătă, pe la sfârşitul lunii octombrie, în palma mea s-au înfipt ghearele ascuţite ale unei povestiri…”

Chişinău, septembrie 2004

3 Responses to “Ghearele unei povestiri”

  1. Lucia says:

    Pe asta tre’ s-o vadă Mardare. El are istorii.

  2. grigore v. says:

    Oare ce mai face Max…?! 🙂

    Mi-a placut. Ați scris bine, Sorin. 😉

  3. Zenu says:

    Mulțam, Grigore. Max e la Madrid, unde e și cafeneaua. El jardín secreto. Deși rutiera e din Chișinău, iar ghearele „s-au înfipt” pe str. 31 august 🙂