December 13, 2007 Off

Din Paris în iad (sau din rai acasă)

By in povestiri

În seara zile de 18 martie 1314 deasupra insuliţei pariziene de pa Sena, azi dispărute, Île-des-Javiaux se ridicau două turnuleţe de fum. Rugurile puteau fi văzute de pe malurile adiacente Senei, iar numeroşii spectatori adunaţi de devreme de lumina flăcărilor îi ţinteau cu privirea pe protagoniştii serii. Spre perplexitatea audienţei, cei doi eretici, a căror carne începea să răspândească un miros strident de piele şi păr ars, păstrau o nobilă tăcere. Susţine comerciantul florentin Bocaccio, tatăl viitorului poet Bocaccio şi martor ocular al evenimentului, că privirea bătrânului mare maestru a Ordinului Templului – Jacques de Molay era înceţoşată de lacrimi. Nu era clar dacă era efectul fiziologic al retinei indus de fumul gros sau erau lacrimile pocăinţei – întârziat regret al propriei slăbiciuni şi dorinţă disperată de a îndrepta lucrurile, măcar în faţa lui Dumnezeu, atunci când a le îndrepta în faţa confraţilor era deja prea târziu. Însoţitorul său pe ultimul traseu – Godefroid de Charney, maestrul provincial al Militia Christi în Normandia tocmai scotea un ultim horcăit înăbuşit şi amuţi definitiv. După toate semnele leşinase prin mila lui Dumnezeu.
În tot cazul, crima pe care o săvârşise marele maestru ele alta decât cea pe care i-au imputat-o regele Franţei Filip al IV-a cu josnica asistenţă a pontificului Clement al V-a şi alta decât cea pe care din păcate o mărturisise însuşi marele maestru. Jacques de Molay nu ştia dacă laşitatea sau nechibzuinţa au fost măştile trădării, dar era sigur că acolo unde urma să răspundă cu adevărat pentru păcatele sale nu va fi singur.
După ultimii şapte ani petrecuţi în închisoare bătrânul sexagenar învăţă să-şi amintească cu detaşare de oribila şi falsa mărturisire a ereziei pe care i-o smulse regele în schimbul promisiunii unui proces corect condus de papa în persoană. Ce eroare fatală! Jacques de Molay nu l-a mai văzut niciodată pe papa, cum nu s-au adeverit nici speranţele unui proces drept în care confraţii săi să-şi poată apăra cu demnitate inocenţa. În schimb, gestul său a stârnit un val de false mărturii rupte prin tortură spre deosebire de a sa, care a fost ruptă doar prin viclenie. Din 138 de templieri ai Parisului 134 au recunoscut crime care nu le-au săvârşit niciodată: cum că l-au blestemat pe Hristos, că au batjocorit sfânta cruce, că au participat la perverse rituri oculte cu căpăţâni de motani şi copite de viţei şi că au fost incitaţi la sodomie pe care… ce surpriză! nu a practicat-o niciunul.
De cei patru care au rezistat torturii şi au apărat onoarea ordinului, chiar atunci când chiar şi căpitanul lor greşise, îi era ruşine lui Jacques de Molay. Chiar acum, când flăcările îi lingeau călcâiii, faţa maestrului ardea… de ruşine. De câte ori încercă să cumpere favorul de a le cunoaşte numele celor patru, o, nu pentru ai întâlni în lumea morţilor şi a le cădea în genunchi cerându-le iertare! – bătrânul era convins că locul lor va fi în rai alături de martiri pe când a lui în iad, dar şi aşa vroia să-i pomenească-n rugăciune drept recunoaștere a propriei nimicnicii.
Din perspectiva ultimilor ani maestrul îşi simţi Templul mai întâi folosit, apoi râvnit, pângărit şi umilit. Iar atunci când nu mai servea la nimic – pur şi simplu aruncat în voia sorţii ca o corabie fără pânze, fără destinaţie, fără împlinire. Anume aşa gândea cu câteva săptămâni mai înainte bătrânul încătuşat în lanţuri pentru ca peste câteva zile auzindu-şi sentinţa de condamnare la temniţă perpetuă cu regim sever să-şi recapete minimul de onoare pentru a le spune în sfârşit lucrurilor pe nume. Ca să vezi! Era prea puţină înfrângerea de la Ierusalim, iar apoi ruşinoasa predare a Acrei (de altfel, suficientă pentru ai convinge pe abilii teutoni să-şi caute împlinirea în altă parte). Surd la avertismentele pontificului se lăsă, colac peste pupăză, orbit de maliţioasa curtenitate a regelui, pentru ca în cele din urmă, fiind pus mişeleşte în laţuri, să se încreadă cu senilă naivitate în protecţia celui ce-i ţine locul lui Dumnezeu pe pământ.
Susţine acelaşi Bocaccio – comerciant florentin şi tată al viitorului poet că anumiţi călugări augustini, pe a căror insulă se înălţau acum flăcări imense, se ascunseseră în umbra bisericii nevrând să fie martori ai abominabilei nelegiuiri. La fel, nu au dorit să-i fie martori nici autorii acesteia: regele Filip se afla la mai puţin de un kilometru în răcoarea palatului regal, papa Clement se afla la trei sute de kilometri, în reşedinţa de la Poitiers. Păcat! Nici unul, nici celălalt nu asistară la convocarea lui Jacques de Molay la altă judecată – cea justă! Dar şi-au făcut ambii apariţia aduşi de o forţă căreia nici regii şi nici papii nu i se pot opune: papa muri la mai puţin de o lună de la nefericitul incident, în acelaşi an fiind urmat de regele Filip. Se crede că, în cele din urmă acuzatorii au suferit şi ei sentinţa, dar despre aceasta comerciantul florentin Bocaccio nu ne poate relata nimic.
Nu se ştie dacă marele maestru cunoştea ceva despre soarta altor mii de templieri aflaţi peste hotarele regatului. În regatul aragonez, de exemplu, regele Jaime al II-a fu acel care sări printre primii în apărarea cinstei templiere, scriind o scrisoare de dezminţire a pretinsei erezii adresată regelui Franţei. Dar aflând în curând de pasivitatea pontificului regretă grabnic acest gest imprudent şi ordonă pe loc întemniţarea templierilor aflaţi pe teritoriul Coroanei aragoneze. În lipsa unei apărări pontificale acesta făcu tot ce-i era cu putinţă întru a nu rezolva problema: convocă o comisie ecleziastică care, bineînţeles nu rodi nimic mai bun decât tergiversarea sentinţei. În scurt, în al său regat, la fel ca şi peste tot în bătrânul continent, accentele se schimbară – bunurile confiscate de la templieri au devenit obiectul prim al dezbaterilor (de exemplu la acel Consiliu de la Viena) şi nu restaurarea onorii calomniate.
Suveranii Castiliei, Angliei, Germaniei, Siciliei, Ciprului au fost mult prea grăbiţi întru a-şi însuşi averile ordinului şi mult prea indiferenţi faţă de rezultatele Conciliului Vienez care decise adjudecarea acestora altui ordin militar religios – ioaniţilor.
Astfel, dacă ar fi rămas în viață, Jacques de Molay ar fi avut ocazia să învețe că a trăda se poate în nenumărate feluri. Inclusiv prin indiferenţă, din avariţie, prin creare de comisii, din neputinţă, din frică, din laşitate şi chiar prin pretinsa dorinţă de a scoate la iveală purul adevăr…
Dar marele maestru, sau mai degrabă duhul lui sufocat de un fum mai gros decât cel al rugului organizat în grabă pe insuliţa, azi inexistentă – Île-des-Javiaux – se îndrepta grăbit pe acea cărare pe care toţi în cele din urmă o urmează şi de pe care nimeni (cu mici excepţii) nu se întoarce înapoi.
Doar întâmplarea făcu să nu-l întâlnească pe acea cărare pe un alt florentin care se întorcea acasă. Un Dante cutremurat, fascinat şi iluminat, dar mai presus de toate obosit, se grăbea să încheie călătoria sa fantastică ca să aducă concetăţenilor săi florentini minunata veste cum că Lumea e necuprins de mare, la fel şi mila şi puterea lui Dumnezeu, că în acea lume încap toate lucrurile şi că toate lucrurile îşi găsesc în ea al său loc şi acel loc e unicul corect căci e unicul hărăzit de o inteligenţă care le cuprinde şi le vede pe toate. Şi fiindcă acea lume le cuprinde pe toate nu văd de ce n-ar fi putut să se-ntâlnească Jacques de Molay a cărui duh făcea în 1314 drum din Paris în iad cu Dante Alighieri care în 1300 făcea cale-ntoarsă din rai acasă, la Florenţa. De altfel, acest lucru este confirmat de protocolul acelei întâlniri care s-a produs în Pădurea Neagră
la câţiva metri de Limb, protocol dispărut fără de urmă în te miri ce arhivă bibliotecară:
DANTE: Cine eşti bătrâne, de ce vii şi de ce mergi atât de grăbit încolo de-unde ceilalţi ar fi fericiţi să fugă?
JACQUES (uitându-se speriat prin părţi): Sunt un sărman trădător şi mă îndrept înspre unicul loc unde-am să pot să mă simt la mine acasă. Dar tu cine eşti şi, de eşti om în carne şi oase, cum de faci de te-ntorci înapoi?
DANTE (mulţumit de întrebare): O! Sunt cel mai fericit om de pe pământ, căci l-am văzut pe El şi El m-a privit pe mine! Am coborât până în tălpile iadului, dar astea-s fleacuri, căci apoi am fost ridicat de o forţă în Empireu şi-acolo… o panoramă!!!
JACQUES (făcându-şi nişte calcule): Eu m-aş mulţumi cu mai puţin şi tot aş socoti că-s fericit.
DANTE: Adică cum?
JACQUES: Păi simplu, nu? Am căutat judecată dreaptă pe pământ şi fiindcă tot nu am mai găsit-o am apelat la instanţele superioare. Acum nu-mi rămâne decât să aştept pân-or veni şi duşmanii mei ca să-i privesc în ochi pe ei şi să mă privească şi ei pe mine.
DANTE: Şi-atât?
JACQUES: Am să le citesc în ochi şi s-ar putea să-i iert. Fără să le văd ochii n-o pot afirma cu certitudine, deşi nu-mi închipui că aș vedea mare lucru. Până la urmă tot îi iert. Nu-i asta regula? Ierţi pe cine te-a trădat, ceri iertare celor pe care i-ai trădat tu… Urcuşul i-o scăriţă a trădării… şi iertării. Numai că niciodată nu ştii când cobori şi când urci.
DANTE (cu regret): Aş vrea să te conving că nu-i doar asta…
JACQUES: Ce ştii tu…
DANTE: I-adevărat. Nu ştiu mare lucru. Deşi acolo sus… (Dante priveşte ca un îndrăgostit cerul încă înstelat). Sunt mai multe lucruri decât trădarea.
JACQUES: De exemplu?
DANTE: Uite eu, de exemplu, te iert chiar dacă nu ştiu ce-ai făcut.
JACQUES: Şi daca-i şti că am trădat încrederea a 138 de confraţi ai mei dintre care 58 au fost arşi pe rug imediat, iar unul odată cu mine?
DANTE (amărât): Te-aş ierta şi-atunci…
JACQUES: De ce pentru Dumnezeu?!?
DANTE: Din două motive. În primul rând pentru că eşti un bătrânel simpatic şi nu semeni deloc cu un trădător. Cin-te ştie? Oi fi suferit tu destul de mult. Ai greşit poate nu mai puţin. Dar acolo sus e foarte multe iubire. Atât de multă încât, dacă-ţi dăruiesc şi ţie că eşti simpatic, mai puţină nu se face.
JACQUES (stingherit): Şi-al doilea motiv?
DANTE: Păi… cum să-ţi zic? Lucrurile au mers prost cam de la-nceput. Şi nu-i vina ta că ai trăit într-o lume a trădării. A mai fost şi Adam şi de la el încoace. Dar situaţia nu-i chiar aşa de disperată. Sunt şanse… Mai pe scurt: să ierţi pe-acei ce te-au trădat e prea puţin. Şi scăriţa trădării /iertării funcţionează doar până la un punct. Ideea e să faci un bine, astfel încât loc pentru trădare să fie mai puţin.
JACQUES (aproape strigând): Dar ce pot da eu, care nu mai am nimic!
DANTE (Punându-i palma pe umăr, dar ţintindu-l cu privirea): Ăia, care zici că-ţi sunt duşmani… dă-i în plata domnului. Ştii ceva? N-ai ce să-i priveşti în ochi. Eu cunosc drumul în Purgatoriu. Nu-ţi pot propune să mergi până-n rai (acolo trebuie să fii ajutat de cineva de mai sus), dar în Purgatoriu o iei pe cărarea asta şi te tot ridici la deal, la deal. Sunt sigur că Dumnezeu o să se bucure de decizia ta.

Textul de mai departe a protocolului e practic ilizibil. Aici opiniile se despart. Mulţi cercetători susţin ipoteza că sufletul marelui maestru a urmat sfatul lui Dante, aţii afirmă contrariul. E hazardat să spunem ceva definitiv asupra chestiunii, mai este şi principiul de liberul arbitru. Aşa că fiecare decide.

Chişinău, mai 2005

Tags: , , ,

Comments are closed.