September 4, 2004 Off

99’9’’ Fahrenheit

By in povestiri

Încep ziua de la ce-i mai important. Eu întotdeauna încep lucrurile de la ce-i mai important. De la capăt. Mi se pare normal. Tuturora li se pare normal. Dar multă lume nu ştie unde se află capătul. Mie mi-a mers. Capătul se află acolo unde şi s-a aflat din totdeauna. Adică, în ziua de ieri. Merită doar să-mi încordez un pic memoria şi să-mi aduc aminte cum a fost ieri. Asta-i cea mai grea parte, dar e infailibilă. Ziua de ieri e prototipul ideal pentru ziua de azi. Aşa a fost întotdeauna. Doar că mulţi uită…
Pentru mine ziua a începe la bucătărie. Ca şi ieri. Mai întâi fac curat, spăl vesela, îmi beau cafeaua de dimineaţa, iarăşi fac curat, apoi citesc. Ieri am citit despre un scriitor bolnav pe care îl vizitau nişte fiinţe necunoscute (pentru el prea-binecunoscute), nişte umbre negricioase şi strălucitoare. O! câte lucruri pot face aceste fiinţe! Şi sunt atât de îndemânatice.

Înspăimântătoare, asta da! Dar foarte şi foarte îndemânatice. Eu personal cunosc câteva. Dar nu le dau prea mare importanţă. Prietenia cu ele e un lucru la fel de prostesc ca şi progresul. Ele nu vor altceva decât să se joace. Sunt ca nişte copii obraznici şi neastâmpăraţi. Cel mai mult le place să sperie oamenii. Nu ţin cont deloc de sentimentele noaste. Eu nu mă sperii. De mult am încetat să mă sperii de ele. Dar sunt supărat. Adică pe ele. În rest nimic nu o să-mi strice buna dispoziţie. Spre seară s-ar putea să ajung să fac curat şi în dormitor. Bună chestie asta cu dormitorul. Lămpile de pe noptieră împrăştie o lumină difuză, dacă ai noroc de un vântuleţ leger, perdelele se umflă ca nişte pânze de corabie, iar pernuţele cochete se retrag ca nişte virgine spre capătul patului de parcă aş vrea să mă culc cu ele. În cele din urmă nu-s decât nişte pernuţe turceşti de zi. Imediat le voi duce în altă cameră unde ele şi pătura vor sta de veghe până dimineaţa. Aşternutul mă va scârbi. S-au poate că nu. Mie îmi place când aşternutul e neted, atunci visele te duc în ţări depărtate, unde palate şi castele şi chei şi uşi îţi deschid mistere nemaipomenite pe care le uiţi imediat ce se crapă de ziuă. Dar de obicei e şifonat. În visuri iar vine baborniţa aia hâdă care bolmojeşte ceva într-un dialect pe care eu nu-l pot descâlci, dar de la cuvintele ei părul mi se face măciucă şi mă scol asudat prefăcându-mă că mă rog la Dumnezeu să vină mai repede ziua. Dar n-am încotro. Dimineaţa mii lene să fac aşternutul şi-l las pentru seară, iar seara mă înciud că nu l-am făcut de dimineaţă şi nu-l fac din principiu. Ca să mă învăţ minte odată.

Despre ce vorbeam? Ah da, despre fiinţele necunoscute. Ziua nu mă costă nimic ca să le ignorez. Ele stau la pândă la colţul gândului, dar eu nu zăbovesc până la punctul încât să încep să le desluşesc conturate, mă gândesc la altceva şi ele se destramă. Doamne fireşte să te uiţi le ele mai mult de un minut. Atunci n-ai nici o şansă. Devii jucăria lor şi te istovesc până eşti sleit de putere. Pentru asta trebuie să lucrezi. Frica a făcut-o pe maimuţă om. Toată lumea ştie. Chiar şi comuniştii. Comuniştii sunt nişte fiinţe necunoscute… Noaptea e ceva mai dificil să nu te gândeşti la ele. Mai ales când ştii unde locuiesc. Trăiesc în oglinzi. Ziua se întâmplă să fie ocupate, în special dacă nu faci zgomot, dar noaptea sunt ca nişte troglodiţi (nu ştiu exact cum arată un troglodit, dar nu-mi închipui să fie un lucru demn de admiraţie). Stau în oglindă şi pândesc oameni. Le vânează privirile. Nu-i ca ziua. O privire e deja prea mult. Eşti al lor. Nici la toaletă nu te mai lasă să mergi. Stai şi aştepţi până dimineaţă încotoşmănit în oghealuri şi te prefaci că te rogi la Dumnezeu să vină mai repede dimineaţa ca să poţi merge la toaletă.

Mi se pare că trebuie să vie Elisabeth. Elisabeth Moore. Mie îmi place Taylor, adică Liz Taylor, dar „Moore” e un nume atât de dulce… Mie îmi place Elisabeth Moore. Sau deja a fost? Mă duc în dormitor să văd dacă am aşternut patul. Asta nu-mi zice nimic. E posibil ca patul să fie deşternut anume după plecarea ei. E posibil să nu-l fi făcut deloc. Mă uit la ceas. Ora nouă. Ce oră stupidă. Nu-ţi spune nimic. Dacă e dimineaţa sau noapte. Mă uit pe fereastră. Ninge gros. În ninsoarea asta există speranţă şi asta mă face să deduc că Elisabeth încă nu a trecut pe la mine. E bine când există lucruri sigure. Eu am ştiut asta dintotdeauna. Dacă te îndoieşti de ceva – caută indicii. Urmele nu te trădează niciodată căci sunt materiale. Numai că trebuie să fie adevărate. De exemplu mucul subţire de ţigară cu semnele de ruj pe el nu ajută cu nimic. De unde să ştii când a fost lăsat în scrumieră. Ieri, azi, anul trecut, mâine? E ridicol şi să te gândeşti la el. Zăpada – altă poveste. Zăpada nu trădează niciodată. E atât de pură! Şi atât de albă! Îmi amintesc foarte limpede corpul cald al lui Elisabeth, goală sub blana de vulpe, jucându-se seducător pe zăpadă! Zăpada e atât de caldă! Vulpiţele sunt atât de jucăuşe!

Nu-s cert în privinţa autenticităţii faptului. A fost aşa în realitate? Am visat? Mi-am închipuit? Amintirea e autentică, asta ştiu la sigur fiindcă mi-o amintesc atât de clar. Îmi vine să deschid geamul şi să las zăpada albă, pură şi caldă să intre în casă, pentru ca atunci când va veni Elisabeth totul să fie în ordine.

Nu deschid fereastra fiindcă observ că stau cu ceasul în mână şi nu ştiu cum a ajuns el acolo. Cred că vroiam să fac ceva cu el, dar ce anume – Dumnezeu ştie! Mi se pare că îmi amintesc şi mă îndrept spre salon pentru a-mi aminti mai bine, dar acolo uit imediat de ce mi-am amintit. Vreau să pun o muzică bună. Vreau ca muzică să mă învăluie, până ce va veni Elisabeth Taylor-Moore. Scot un disc de Scarlatti. Nu Alessandro, ci Domenico, fiu-său. Fiul e întotdeauna mai bun decât tatăl. Creştinismul demonstrează cel mai strălucit acest lucru. Deşi există critici. Mă culc pe divan şi pun ceasul jos.

Elisabeth e deja în cameră. Mă netezeşte blând pe frunte, deşi privirea îi este severă. Oare când a intrat? Eu mă uit cu coada ochiului spre geamul pe pervazul căruia se formase o moviliţă de zăpadă şi o privesc întrebător. Ea pufneşte în râs:

– Haide! Acuşica te încălzesc!

Se bagă îmbrăcată sub plapomă. Mâinile ele sunt reci, picioarele-i sunt ca gheaţa. Picioarele ei întotdeauna sunt ca gheaţa. Întotdeauna când eu sunt sub plapomă, iar ea intră îmbrăcată în pat. Mâinile mele sunt calde. Poate chiar fierbinţi. Caută să-i încălzească şoldurile reci, dar ea ca de obicei i-o ea pe dinainte, se cuibăreşte la pieptul lui ca un puişor de fiară sălbatică şi e imposibil să o urneşti din loc, e imposibil s-o urneşti înainte ca temperatura corpului să acumuleze suficienţi fahrenheiţi. Mie mi-e egal. Îmi place să o netezesc pe faţă şi pe piept, iar când numărul fahrenheiţilor e satisfăcător de mare, mă lasă să-i scot bluza. Pe urmă mai aşteptăm şi alţi fahrenheiţi. Şi scoatem altceva. Indiferent ce. Mie-mi plac aceşti fahrenheiţi. Sunt cuminţi şi întotdeauna sosesc la timp. Mi-e groază să mă gândesc, că într-o bună zi ei nu vor mai veni. Şi nu voi putea să fac nimic în privinţa asta. Dar acum nu mă gândesc la acea zi…
Stăm liniştiţi în pat cu corpurile lipite unul de altul. Fahrenheiţii s-au ogoit şi ei: nici unul nu mai vine, nici unul nu mai pleacă.

Abia acum observ că acul de la pick-up scrâşneşte supărat pe discul cu Antonio Scarlatti. Aştept vre-o câteva minute, atâtea cât să nu mă scoată din sărite, atâtea cât farenheiţii să zăbovească cât mai mult timp. Undeva la mijlocul timpului numărul lor se întâlneşte cu scârţâitul acului pick-up-ului şi eu mă scol fără să vreau, mă scol fără să vreau şi ridic ceasul de jos. E ora nouă. Poate s-a oprit? Îl pun la ureche. Bate. E uşor să găseşti în penumbra serii pick-up-ul, să apeşi butonul în timp ce acul va zgâria cu un sunet sfâşietor suprafaţa discului, înainte ca tăcerea să inunde camera.

Evit să mă uit în oglindă. La uşă nu sună nimeni.

Chişinău, septembrie 2004

Comments are closed.