June 11, 2009 Off

Un strop de pictură caraibeană

By in eseuri, pictură

Constat cu insatisfacţie că, în ultimii ani, pictura a scăzut în chart-uri. Asta se întâmplă în timp ce muzica, literatura şi, mai ales, cinematografia livrează cu tenacitate proiecte interesante şi cu impact. Adică, nu vreau să spun că în domeniul artelor vizuale se produc lucruri puţine sau neinteresante. Dar impactul nu e acelaşi.

Ochiul a obosit. Creativitatea se refugiază în reclame. Ochiul se deprinde cu imagini în plină mişcare, iar asupra unui obiect static (un tablou de pildă) nu poate stărui mai mult de 2 secunde.

Cum zice fiu-meu, Adi, e păcat!

Pictura are un avantaj inestimabil faţă de literatură, ba chiar şi faţă de filme. Atât literatura cât şi filmele te poartă pe cărările bătute de alţii – de scriitor sau regizor. Experienţa ta personală se reduce la rumegat. E păcat?

Privind un tablou ai şansa să simţi un ceva pe piele proprie. Pictorul nu e insistent; el îţi arată ceva şi te întreabă: ce zici de una ca asta, frate? Mai departe e treaba ta. Vrei – simţi un fior, o stare de zen; nu vrei – treci mai departe. În tot cazul dacă se întâmplă să simţi ceva, acel ceva e al tău şi nu al pictorului.

Să luăm în calitate de exemplu câţiva artişti plastici din Caraibe (regiunea fericită).

Iată Jean Pierre, pictor haitian îţi oferă privirii:

Fără denumire

Fără denumire

Ce să zic? Îmi aduc aminte, căci am citit pe undeva, de Elias Canetti, pentru care masele reprezentau un negru-de-oameni. Adică turma. Adică locul unde eul se şterge şi nu rămâne loc decât pentru animalic. Se pare că pentru Jean Pierre, “turma” nu e lipsită de culoare… O fi, în schimb observ că mulţimea de oameni ocupă fiecare centimetru pătrat. Ceea ce înseamnă: acolo unde e mulţimea, nu mai e loc pentru nimic altceva. Deci Canetti avea rezon?

Mergem mai departe. Maria Downes, rezidentă în Jamaica:

Niciodată prea mulţi

Niciodată prea mulţi

Şlepci? Ba bine că nu. S-ar părea că este vorba despre colecţia unui rastafarian obsedat, însă obervi că mărimile sunt diferite? Zic io – şlepci de copii, însă văd că unul apare doar pe jumătate. De unde deduc: ceea ce vedem e doar o parte din mai mult. Adică, mai mulţi copii. Niciodată prea mulţi – fericire caraibeană sută la sută.

Să-ţi mai arăt şi un cubanez. Îi zice Dieguez.

Fără denumire

Fără denumire

Eu numesc această pictură Sax în Cadă. Instrumentul ca instrumentul (se poate şi cu “e” ;)), doar că am impresia că pentru a deveni melodie e nevoie de două suflete, o bucată de lună şi un sentiment. Ce face peştele în braţele femeii nu mă întreba. Aş zice că e simbolul copilului care va să apară, dar de ce, nu-mi dau bine seama.

E păcat?

În Madrid aveam posibilitatea să-mi organizez excursii duminicale (duminica e pe gratis) la Prado sau la Reina Sofia. Ce vremuri…

P.S. Toate imaginile sunt de pe Gallery of West Indian Art accesibilă online. Am ales intenţionat opere de artă lucrate de artişti năstruşnici ca să vezi că nu e nevoie să-i zică Picasso ca să producă ceva!

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.