January 31, 2006 Off

Samurai, ronini şi şoguni

By in eseuri

În plină campanie virtuală de colonizare a Lumii Noi, în finalul unui an pe care l-am început în condiţiile unui şomaj lotofagic şi l-am terminat schimbând de trei ori serviciul, într-o iarnă care nu-şi amintea să ningă nici înainte de Crăciun eu mă gândeam la samurai, ronini şi şoguni.

Iarnă ca ca iarna, numai că fără zăpadă. Dimineaţa cu fetiţa la grădiniţă, seara de la serviciu singur. Dimineaţa numărăm câini. Sunt zile în care ajungem la 10 – printre ei câini de rasă şi fără. Ultimii reprezintă majoritatea. Alteori nu întâlnim nici unul sau numai unul. N-am observat nici o logică în apariţia lor. S-ar spune că depinde de timp, dar s-a întâmplat să şi numărăm mulţi pe timp urât, iar în zile senine să ne alegem cu doi-trei. Sunt întotdeauna aceiaşi – unul negru la biserica armenească, un grup la lăzile de gunoi; ultimul – aproape de grădiniţă. Este totuşi un motiv ca să te scoli dimineaţa!

Discutăm despre viitor. Drept profesie fiica mea vrea să devină elevă. E normal. Trecem pe lângă o şcoală. Fete cu gentuţe, fete cu cozi, fete mai mari decât ea. Totuşi mi se pare că este o chestiune pe care fie că o hotărăşti devreme, fie că renunţi să mai hotărăşti. Ţi se întâmplă pur şi simplu. Ai vrut să fii ceva, dar s-a întâmplat să te pricepi bine la altceva. Ceilalţi apreciază faptul că te pricepi şi în curând te trezeşti în trenul care a luat-o în direcţia inversă.

Când m-am gândit pentru prima oară la samurai? Cred că a fost în legătură cu faptul că am schimbat din nou serviciul. Fac lucrări pe bază de contract. Nu este de loc cazul lefii mici, şefului stricat sau lehamitei. Pur şi simplu se termină contractul şi încep altul. N-au lipsit niciodată. Dar cred că era un gând care s-a copt.

În vară încă dădeam consultaţii. Cred că ideile mele erau bune. În general erau acceptate de beneficiar. Unii colegi chiar se aprindeau să le apere – le acceptau şi ei, prin urmare. Odată s-a întâmplat ca un şef nou (erau mai mulţi) să procedeze invers faţă de cum s-a recomandat. Sunt sigur că argumentele mele erau imbatabile. Mă atârnam serios faţă de lucru. Mă pregăteam de fiecare şedinţă ca de o mică dar importantă bătălie. Însă probabil că în acea situaţie cărţile erau deja jucate. Lucrurile fiind aranjate dinainte nu mai merita de continuat lupta. N-am strâns de umeri. Îmi era clar – suntem consultanţi, or nimeni din cei care cer sfaturi nu-s obligaţi să le şi urmeze. Colegii n-au luat-o la fel de uşor ca şi mine. Erau dezamăgiţi. Atunci am înţeles de ce nu se cuvine să ne dezamăgim în faţa unor asemenea situaţii. Eram nişte mercenari. Mercenarii niciodată nu-şi aleg duşmanii. Şansa de a câştiga îi alege pe ei. Ceia ce nu înseamnă că pentru mercenari finalul bătăliei nu contează – pur şi simplu bătălia lor are loc într-un alt loc. Miza e să rămână vii şi să se menţină în luptă.

Totul a devenit foarte simplu. Lucrul – fără orar fix, dar până ce toate piesele sunt aranjate la locul lor. După lucru – acasă. Familia, fiica, cărţile, filmele, prietenii, berea. Mă fascina această luciditate. Aveam impresia că realmente pot să fiu simultan în două locuri: lucrul şi odihna se aflau într-un echilibru perfect, inalterabil. Aveam suficientă energie pentru ambele. Ce mai! Nu eram cel mai rău mercenar. Chiar mă întrebam dacă e adevărat că un mercenar nu-şi alege duşmanii. În fond lucram pentru o cauză cu care eram împăcat sută la sută? Totul era atât de perfect încât începea să semene cu o lume virtuală în care totul era programat din timp. Pe atunci eram pasionat de un joc la calculator. Genul: strategie. Exista elementul surpriză, dar nici mare lucru nu era – acumulezi resurse, antrenezi soldaţi, construieşti defensiva, iar atunci când eşti gata, ataci. Bineînţeles, din când în când atacă primul adversarul şi te prinde cum s-ar zice… pe nepusă masă. Pentru asta este important să alegi melanjul potrivit: 20% prelucrarea resurselor, 30% construcţii, 40% explorare şi 10% ofensiva. Cu mici abateri în dependenţă de teren. Era parcă şi o întrebare într-o concurs televizat rusesc: pentru a cuceri lumea, trebuie să porţi bătălii, pentru ca să porţi bătălii, trebui să ai soldaţi puternici, pentru a avea soldaţi, trebuie să-i plăteşti, pentru ca să-i plăteşti trebuie să dezvolţi resurse, ş.a.m.d. Aşa era şi în viaţă: proporţia adecvată între efort, autodezvoltare, familie şi prieteni – îmi garanta necesarul de resurse şi satisfacţie pentru a merge mai departe. Însă, la fel ca şi în joc, totul părea a fi gândit dinainte…

Apoi mi-am schimbat stăpânul. Am trecut la un serviciu permanent. N-am să intru în detalii, am să mă limitez doar să spun că stăpânul meu este o persoană politică. Aceasta pune lucrurile într-o altă postură. A proceda bine sau rău în lumea politică se măsoară cu o scară diferită. Totul depinde de rezultat, am impresia, aparenţele intermediare nu contează foarte mult. Oricum, este un joc pe care nu-l cunosc foarte bine. În schimb, în momentul când am schimbat serviciul am simţit că odată cu libertatea de odinioară s-au schimbat o mulţime de lucruri. De la cele mai bazice: acum nu eşti tu cel care alege câmpul bătăliei; nu tu decizi care este melanjul potrivit între explorare şi ofensivă; nici chiar opinia pe care o exprimi nu este întotdeauna a ta. Şi totuşi eşti cel care în momentul decisiv poate să încline balanţa. Această dizolvare a individualităţii în persoana stăpânului nu este nici un lucru bun, nici unul rău. Este pur şi simplu diferit. Este ca un raport de vasalitate-suzeranitate în care fiecare din părţile implicate are ceva de câştigat. Pactul care are loc este un schimb de loialitate contra protecţiei. Într-un cuvânt: am ajuns la samurai.

Samuraii sunt voinţa stăpânului. Fiind la baza unei maşinării birocratice uriaşe, unei piramide a puterii, ei sunt cei care se mişcă odată cu piramida şi mişcă în acelaşi timp piramida. Este foarte comod să fii samurai. N-aş zice că un samurai nu mai este liber, doar că libertatea lui este oarecum… interiorizată. Un samurai fără stăpân este un ronin. Aceasta eram eu în timpul verii. Un ronin, un mercenar. Libertatea mea era atunci exterioară, dar se poate numi liber acel care se mişcă într-un sistem de constrângeri? Salariu, sarcină, timp, relaţii, părţi cointeresate, părţi cointeresate în contrariul a ceia ce faci. Libertatea samuraiului este de altă natură: liber în condiţiile pactului încheiat. Este în cele din urmă o formă destul de civilizată a libertăţii!!!

În timp ce mă preocupau aceste gânduri am observat un lucru – a fi ronin sau samurai nu este subiectul unei alegeri logice. Sunt două feluri de a fi, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lui. Mi se pare totuşi, că fiecare om este predispus spre un anumit mod de a-şi “gestiona” libertatea. Cu alte cuvinte – există samurai şi există ronini.

M-am gândit la cunoscuţii mei: am desluşit printre ei mai mulţi samurai decât ronini. Dar asta este legat şi de mediul în care îmi fac eu cunoscuţi. În general cred că proporţia trebuie să fie relativ egală. Însă printre toţi cunoscuţii am observat că doi sau trei nu pot fi atribuiţi nici la samurai, nici la ronini. Ei sunt şogunii – cei cărora samuraii le oferă vasalitatea, dar cei care stau sus de tot. Să întâlneşti un şogun este de fiecare dată o lecţie. Însă e un mod de a fi liber pe care eu, din păcate, încă nu îl înţeleg.

Chişinău, ianuarie 2006

Tags: ,

Comments are closed.