March 7, 2004 Off

Picasso, Miró, Dalí şi ceilalţi

By in pictură

M-am trezit uşor apatic. Avusem planuri grandioase, dar parcă nu se pretau astăzi. Aş fi putut să merg la Segovia, dar mi se părea complicată treaba cu biletele. M-am trântit în pat şi m-am pus pe citit. Apoi conştiinţa (urâta!) m-a obligat să mă scol şi să pregătesc temele pentru a doua zi.

În sfârşit mă izbăvii mai mult sau mai puţin de ele. Era unşpe şi ceva, adică tot dimineaţă. Ceva nu se lega. M-am întins din nou. Apoi mi-am venit strălucita idee de a merge să vizitez muzeul de artă modernă Regina Sofia. M-am înviorat imediat.

La 12.40 prinsei coadă la muzeu. Era multă lume, ceia ce nu mă mira într-o zi atât de frumoasă şi pe lângă toate, fiind duminică – cu întrarea gratis. În faţa mea – o mujercita de vârsta a treia cu profil de pasăre căuta curioasă primprejur. Se vede că aştepta pe cineva. În jumătatea de oră petrecută în rând am avut timp berechet să o cercetez. Pe lângă faţa acvilină, mai era de văzut părul negru ca pana corbului, cu câteva străluciri de fire cărunte pe la tâmple. Era îmbrăcată într-o scurtă gălbuie, cu o pată roşietică sub omoplatul stâng. Cam atât. Am mai urmărit clovnii care făceau propagandă în piaţa din faţa muzeului (nu-i nimic mai trist decât nişte clovni făcând propagandă, mă gândii, dar copiilor le păsa prea puţin).

În sfârşit am intrat. M-am zăpăcit puţin la intrare până ce m-am dumerit că expoziţia începe de la etajul doi. Am urcat cu liftul cu o pereche de homo, poate că nu erau, dar după felul cum erau stilaţi păreau să fie. Am trecut aproape în fugă pe lângă expoziţia unui stilist madrilen, care nu reuşi să mă impresioneze.

Hombre con Pipa (1925)

„Hombre con pipa” (1925)

În sfârşit! Ceia ce căutam. Câteva săli măricele de-a lui Joan Miró erau doar începutul. Cum nu ştii cine-i Miró? Al doilea mare catalan în pictură. Primul e Dalí, bineînţeles, iar pe Antonio Gaudí nu-l socotim căci era arhitect. Prin urmare am rătăcit îndelete între buburuze, picioruşe de păienjeni, ochi şi punctişoare negre. Niciodată nu am stat să-l înţeleg pe acest pictor bizar. Crea o atmosferă hilară şi anume deaceia îmi plăcea. Dar acum că am avut ocazia să-i văd opera „en gros” am început să cred că Miró, ca şi mulţi alţii de altfel, era în căutarea unui limbaj diferit, capabil să redea mai limpede şi mai direct sentimente bazice, cum ar fi bucuria, seninătatea, curiozitatea, etc. Culorile vii care contrastau nestăpânitele cu fonul plicticos, accentuau şi mai tare acest lucru. Erau text, aşa cum fonul nu era altceva decât pagină goală. Trei tablouri în ton albastru-gri mi-au plăcut cel mai tare. Unul, care se chema „Omul cu pipă”, era compus dintr-o linie care contura capul şi gâtul şi două puncte aproximativ simetrice, care serveau drept ochi. Cârligul mititel care era cam pe la mijlocul „capului” trebuie să fi fost pipa. Simbolul cel mai simplu a unui omului cu pipă – un cap şi o pipă.

Picasso, care ocupa câteva săli vecine era mai figurativ şi mai complicat. Nu am fost niciodată un mare admirator al lui, poate din cauza că mi se părea un univers prea mare şi prea alternativ pentru gusturile mele. Dar mi-a plăcut ceia ce am văzut. Variaţii nesfârşite de capete plângând (m-au impresionat limbile ascuţite ţâşnind din guri ca nişte gemete), cai muşcând din carne şi tauri buimaci. Pasiuni primare, violenţă şi durere – culminau în vehementul document cu numele Guernica. Tabloul de dimensiuni enorme, pictat în nuanţe de sur ca să accentueze caracterul documentar al evenimentului abunda prin tot ceia ce era schiţat mai devreme: cai, tauri şi capete plângând. …Un sat basc bombardat de avioanele lui Franco, din câte ţin minte?

A urmat Dalí într-un repertoriu mai puţin obişnuit. Erau tablourile lui din perioada în care încă nu-şi  găsise stilul. Încercări cubiste, frământări abstracţioniste (care dacă ar fi rămas aşa cum apăreau la început, tot valorau ceva) şi, în sfârşit, vestitele imagini în imagini, ghicitori daliniene, paranoice şi frumoase. În una din sălile adiacente rulau filme scurte de Luis Buñuel, în care unde şi unde îşi baga lăbuţa şi nebunul pictor. Toţi erau o gaşcă potrivită – şi Lorca, şi Dalí, şi Buñuel. Am privit integral „Câinele andalus” (1929), care începe cu o scenă unde norii ascuţiţi despică luna (în timp ce un bărbat îi taie ochiul iubitei) şi se termină cu scena în care iubita îi cere iertare unui tip excentric în pantaloni scurţi şi jiletcă (Dalí în propria-i persoană), după care perechea idilică se plimbă pe malul mării. Mâini tăiate şi furnic sunt ca şi  obligatorii în ţicnita bucătărie surealistă. Încercam să-mi imaginez cum ar fi dacă realitatea ar fi aceiaşi cu lumea lui Dalí? Uneori este… Într-un cuvânt mi-a plăcut.

La etajul superior am văzut două colecţii temporare: una a francezului Andrè Masson şi cealaltă a nemţoaicei Hannah Höch. Mi-au plăcut ambele. Eram surprins să-l descopăr pe Masson. Îi auzisem numele, dar nu-i cunoscusem opera. Unele picturi mi s-au părut geniale. Figuri în bătaia vântului şi figuri în dans se transformau în nişte ieroglife tainice, tulburător de frumoase. Nemţoaica avea nişte colaje mai degrabă curioase decât interesante. Dar era bine să ştiu cu ce se mănâncă şi asta.

Am ieşit afară oleacă beat de impresii. Mai târziu, în Calle Montero am văzut-o pe aceiaşi femeie care stătea în rând la muzeu în faţa mea.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.