July 27, 2009 1

Glebus Sainciuc la 90

By in pictură

Am avut noroc chior să-l întâlnesc pe maestrul Glebus Sainciuc exact în momentul când îi vizitam expoziţia cu familia mea stahanovistă. Răsfoiam galeria mască după mască în trei: eu, soţia şi Ruxi. Gemenii zburdau printre măşti manifestând un comportament antimuzeistic, natural pentru vârsta lor fragedă (<3). Atmosfera carnavalescă îi stimula la şotii negre. Am oprit la timp tentativa de a scoate o mască de pe perete. Au renunţat unanim: provin, totuşi, dintr-o familie inteligentă. 

Câteva cuvinte despre expoziţie. Din punctul meu de vedere ea reprezintă cel mai tare eveniment muzeistic din ultima decadă. S-ar putea să-mi scape ceva din vedere, dar chiar şi grafica lui Salvador Dali din anul trecut pălea în faţă vitalităţii operei lui Sainciuc.

Maestrul se plimba printre exponate fredonând o melodie.

– Acum îmi par mai frumoase decât atunci când le-am creat.

Măştile aduceau la viaţă fervoarea anilor 70-80 (da, a existat în RSSM viaţă culturală!). Un druţă, un vangheli, un vieru (regretatul Grigore Vieru!) un dabija, un doga, un matcovschi, o bieşu – mă întreb ce-ar fi devenit personalităţile respective dacă nu şi-ar fi croit drum în arhiva maestrului? Din internaţionali: un sartre, un haciaturean, un pavaroti, un voznesenski…

Eu am văzut soţ-realism în manualele şcolare; tablourile lui Glebus Sainciuc însă, în pofida faptului că aparţineau unei epoci roşu-gri, iradiau jovialitate şi optimism.

– I-am făcut să fie mai veseli, comenta maestrul.

Se poate că maestrul ştia ce ştia despre magia culorilor, căci, privindu-le devii şi tu mai vesel. Mai bun. În dreptul măştii Valentinei Rusu-Ciobanu:

– Eu îs aşa, mititel, dar Valentina – ea e de zece ori mai mare!

Rezumat. Cred că Glebus Sainciuc este un Picasso al românilor. Poate că nu e cinstit să-i compar pe cei doi maeştri (deh, concurenţa!), dar am să încerc să mă explic. Am vizitat câteva expoziţii ale lui Picasso (la Barcelona, Madrid şi Lucerna) şi ştiu că senzaţia pe care am simţit-o atunci e identică cu cea de-acum. La Sainciuc ca şi la Picasso (sau la Picasso ca şi la Glebus Sainciuc) orice obiect de care se atinge mâna maestrului devine artă. Cam aşa mă gândeam eu admirându-i măştile care păreau oarecum mai vii decât personajele pe care le reprezentau.

P.S. Din nou noroc chior. Maestru a dorit să-mi picteze gemenii.

– Şi eu sunt geamăn. Am avut o soră, Mărioara, dar a avut o problemă cu măşina…

Întâlniri precum aceasta se întipăresc în arhiva memoriei. E obişnuit să citim despre viaţa marilor artişti în cărţi, dar să comunici aşa… pe viu… Am avut o mare şansă!

Tags: , ,

One Response to “Glebus Sainciuc la 90”

  1. […] Arhitect invitat la cină. Am impresia că înțeleg ce spune. O arhivă similară este colecția de măști a lui Glebus Sainciuc. Poezia e perisabilă. Podurile de foc care au tormentat la 18 sunt numai […]