August 6, 2009 4

Despre oameni cu rotiţe

By in eseuri, idei
„Mijloacele se transformă în scopuri. Ceasul, care a apărut pentru a-l ajuta pe om, s-a transformat într-un instrument de tortură. Înainte, când simțeai foame, aruncai o privire la ceas să vezi cât e ora; astăzi, consulți ceasul ca să afli dacă ți-e foame.” /Ernesto Sábato (1951)

„Mijloacele se transformă în scopuri. Ceasul, care a apărut pentru a-l ajuta pe om, s-a transformat într-un instrument de tortură. Înainte, când simţeai foame, aruncai o privire la ceas să vezi cât e ora; astăzi, consulţi ceasul ca să afli dacă ţi-e foame.” (1951)

Prin „Oameni şi mecanisme” (1951) Ernesto Sábato produce o carte Importantă. Nu este propriu-zis o analiză a stării de fapt a Omului în mijlocul secolului XX, ci un mesaj pătimaş a unuia care s-a deziluzionat dublu: 1. de ştiinţa care nu l-a eliberat pe om; și 2. de ideologia comunistă care promitea fericirea, în timp ce producea gulaguri.

Ceea ce m-a atras, a fost felul de a privi mersul istoriei de la înălţimea unui zbor de pasăre. De acolo de sus, Sábato observă că începuturile capitalismului pornesc de la puterea de abstractiza lucrurile şi de la bani (razon y dinero), calităţi însuşite încă pe vremea cruciadelor şi, ulterior, dezvoltate în epoca renaşterii. Nu este nimic ciudat în asta, doar că la un moment se produce un divorţ nefiresc: abstractul dă papucii realităţii.

Cum se întâmplă acest lucru? Mai întâi cineva deduce din observația realităţii un raţionament abstract: inerţia este rezultatul forţei de frecare dintre suprafeţe; dacă suprafeţele ar fi absolut netede, corpurile şi-ar continua mişcarea la infinit (Galileo Galilei). Ei, lucru acest nu poate fi „probat” în realitate, este, ca să zic așa, o asumare privind realitatea. Este rezonabil, dar, pe neobservate, el începe să se substituie realităţii, devenind purul adevăr. Apoi apare un altul (cine?) care afirmă că lumea poate fi exprimată în logaritmi. Aici deja avem o exagerare, însă din moment ce puţină lume înţelege ce se are în vedere prin această afirmaţie, se tace chitic: da, s-ar putea, habar n-am despre ce vorbiţi, dar să admitem că vă pricepeţi mai bine decât noi, muritorii de rând. Aşadar, lumea poate fi exprimată în logaritmi, atunci cum rămâne cu poezia, cu divinitatea, cu dragostea? Nu pot fi exprimate prin logaritmi, prin urmare, nu există – se pronunţă implicit sentinţa…

Şi lucrul ăsta este trist fiindcă prin această cedare în faţa savanţilor, consimţim să devenim o roticică din Marele Mecanism, să ne dez-umanizăm. Comunismul, nazismul au fost proiecte „ştiinţifice” în sensul că au pornit de la nişte asumări (false) cu încrederea că, mixând ingridientele potrivite, se va obține cel mai formidabil cocteil.

Nici capitalismul nu a ajuns prea departe: deschidem un manual de matematică şi aflăm că, dacă Nelu se pornește din punctul A în direcția Z cu viteza de x km/oră, iar Lenuţa îi vine în întâmpinare cu viteza y km/oră, ei se vor întâlni peste atâtea şi atâtea minute. Drăguţ, însă manualul minte: Nelu se va opri să mănânce o îngheţată (fiindcă afară e cald), iar Lenuţa va uita totalmente de întâlnire, pălăvrăgind în acest timp cu Geta la celular.

Nu zic să aruncăm manualul, departe yo de aşa ceva. Dar, dacă manualul de matematică ar fi fost întocmit de jurişti, pun pareu că aceştea ar fi insistat ca problemele să fie formultate altfel: dacă Nelu se porneşte din punctul A în Z şi cu condiţia că se va mişca ca un robot cu viteza constantă fără să se oprească și dacă Lenuţa… Deoarece, în termeni practici, aceasta ar fi însemnat ca fiecare problemă să ocupe vreo 50 de pagini (fără anexe!), juristul ar insista ca minimimum asupra unui disclaimer (şi ar avea dreptate aici): manualul respectiv a fost elaborat în scopul formării anumitor deprinderi şi nu pretinde a exprima purul adevăr despre realitate. E clară situaţia, nu? Ceea ce mă irită nu este, desigur, imperativul de a face carte, ci acea aroganţă a matematicii care pretinde că poate explica Totul.

Unde cad de acord cu Ernesto Sábato este aici: ştiinţei i s-a pretins să facă lumea mai bună şi ea nu a reuşit acest lucru. Ne-am imaginat o dată că, dacă vom crea nişte roboţei care vor face lucrurile să meargă, vom avea mai mult timp liber ca să ne concentrăm asupra artelor, perfecţionării, comunicării, etc. În realitate avem mai puţin timp decât niciodată. Din realizările ştiinţei putem afirma cu certitudine că se trăieşte mai mult, dar se trăieşte oare mai bine? Viaţa = 1/3 somn + 1/3 lucru pe plantaţie + 1/3 tratament medical. Ce ziceţi de aşa o formulă ştiinţifică?

Poate că ar fi cazul ca, de rând cu matematica, să se predea în şcoli şi yoga?

Tags: , , ,

4 Responses to “Despre oameni cu rotiţe”

  1. ceziceu says:

    ce ai zice de Ora 25?

  2. […] de „Oameni şi mecanisme” (1951) de argentinianul Ernesto Sábato, pe care l-am citit și am comentat astă vară. Totul se […]