November 30, 2009 20

Rezervația Jarmusch/Kitano

By in eseuri

Nu caut să fac exhibiționism intelectual cu tot dinadinsul, dar asta e – dacă dau peste asemnea comori, nu mă pot abține și mă văd obligat să strig în gura mare: „Iată ce-am găsit io!” Iar dacă nu găsesc nimic într-un sfârșit de săptămână, rezervația mea de „viață adevărată”, atunci nici odhina nu-i odihnă, căci dacă nu-mi hrănesc mintea cu astfel de comori mă apucă anxietatea . Iată câteva…

Despre cărți.

Am terminat „Imperiul” de Niall Ferguson. Cred că scopul inițial de a mă clarifica dacă Imperiul a fost un lucru bun sau un lucru rău a devenit oarecum irelevant pe măsură ce avansam cu lectura. Putea fi altfel? Probabil că nu. Imperiile alternative – german, japonez sau sovietic au fost mult mai puțin miloase decât cel britanic. Coloniile au prosperat – e drept doar acolo unde populația aborigenă a fost adusă în pragul exterminării. Coloniile au avut puțin de câștigat acolo unde fondul național era mai puternic – pentru India sau China imperiul a fost un pas înapoi (în plan economic cel puțin).

Lucru fascinant e capacitatea Imperiului de a se adapta noilor situații. Ideea de liberty cultivată de Imperiu a fost contraproductivă: mai întâi în SUA, apoi în restul lumii zise britanice. Odată învațată lecția libertății coloniile tind spre emancipare. Prin urmare, germenele auto-anihilării era în țestutul Imperiului.

Acum citesc „Ultimii eretici ai Imperiului”. Ereticii sunt un fel de rebeli, gen Subcomandante Marcos. Imperiul în cazul de față este cel comunist, cel capitalist… mai contează?!

Despre filme.

Două filme de Jim Jarmusch sunt un festin. Down by Law (1986) îi are pe Roberto Benigni și pe Tom Waits în rolurile principale. Sau pe Tom Waits și Roberto Benigni – nu știu pe care să-l scot în prim plan. Cred că din spirit de fair play e cazul să-l menționez și pe John Lurie, căci se pare că e o figură importantă și dânsul. O istorie despre libertate, dacă mă întrebi pe mine. Care într-un mod bizar (sau poate că nu) are loc într-o închisoare.

M-a entuziasmat într-atâta, încât am decis că un singur film de Jarmusch e prea puțin. Seara am privit Night on Earth (1991). Cinci istorii care se petrec noaptea. Cinci taximetriști și pasagerii lor. În cinci orașe diferite. Los Angeles, New York, Paris, Roma și Helsinki. Am înțeles că Jarmusch este echivalentul cinematografic al unui excelent povestitor de proză scurtă. Toate istoriile erau cu zen. Din nou, cea cu Roberto Benigni s-a dovedit a fi  de un umor ucigător. Literalmente. Simultanietatea acțiunii din cele cinci orașe lasă de gândit. Suntem aceiași într-o măsura mai mare decât ne-am aștepta vreo dată.

Totuși, ce bine că cinematografia americană nu se rezumă la Hollywood.

Duminică privesc un film de Takeshi Kitano. Se chiamă „Ahile și Broasca țestoasă” (2008) și este despre artă. Despre ce înseamnă să fii pictor contemporan. Una e să pictezi pentru că îți place, alta e să fii un pictor de succes. Un pictor de succes e original. Originalitatea e măsura talentului. Dar cum e să fii original când toți încearcă să fie originali? În cele din urmă termini prin a-i imita pe imitatori și nimic nu mai poate fi considerat autentic. Talentul e Ahile. Broasca Țestoasă e noul. Imposibil de a fi întrecut. În cele din urmă goana după nou ucide talentul, fiindcă înlătură dorința autentică de a crea frumosul. Filmul ca atare poate să treacă drept un compendiu vizual la eseul lui Boris Groys „Despre nou”. Totul se leagă. Și, spre deosebire de eseul lui Groys, are happy end. Ahile ajunge din urmă țestoasa.

De toate.

În restul timpului am reparat un robinet, am stat pe net, am făcut cumpărături, am mâncat paella, am băut rom, am mâncat colțunași, am băut bere.

Viața-i frumoasă!

Tags: , , , , ,

20 Responses to “Rezervația Jarmusch/Kitano”

  1. Vladimir B. says:

    The Limits of Control, ultimul film al lui Jarmush…teoria kibritului in stare zen!

    • Zenu says:

      Teoria chibritului este contribuția autohtonă la practicile zen. Am să-l privesc neapărat, deși am văzut că erau cam reci criticile. Deși în cazul lui Jarmusch contează mai puțin, hehe…

    • Zenu says:

      Mi-a plăcut „teoria chibritului”. Nu știu dacă am înțeles-o chiar bine, dar se pare că a încercat să adune evidențe în favoarea hazardului. Poate oare un șir de întâmplări aleatorii să conducă la anihilarea controlului? Desigur că da – între control și hazard tre să fie un semn de egalitate, căci nu există nici o diferență între formă și neant. Zen pur.

      Plus că acțiunea filmului se desfășoară acolo unde îmi place mie: Madrid, Sevilla… Madrizen pur.

      [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PCnTeiRpI0s&hl=en_US&fs=1&]

      Recomand.

  2. Vladimir B. says:

    Mă bucur că ţi-a plăcut filmul acesta!

    Sincer să fiu, dacă rememorez ceea ce am văzut semnat de Jarmusch, acesta m-a impresionat temeinic, pentru are stil! Are ritm, expresie, şi e total împotriva gustului comun…poate fi orice, policier, film noir, thriller, parabolă mistică. Şi te incită…

  3. Vladimir B. says:

    I use my imagination, conchide killerul!

    Dar încântarea mea se prăbuşeşte în faţa şarmantei Tilda Swinton, blonda care dansează cu umbrela transparentă, şi căreia îi plac filmele vechi, alb/negru!!!

    • Zenu says:

      „Îmi plac filmele cu adevărat vechi. În ele există tăceri. Poți observa spiritul epocii: cum se îmbrăcau oamenii, cum fumau…”

      cam așa ceva zicea blonda cu umbrela…

  4. Vladimir B. says:

    Exact! dar cum o spunea, asta e marea chestie, că dacă acelaşi lucruri le-ar fi spus Angelina Jolie sau Zeta-Jones, ar fi fost o stupizenie…Nu crezi?

    • Zenu says:

      Ai dreptate, depinde de context – poate fi o chestie beton sau o chestie mediocră.

      Apropo, fabrica viselor e tema care unește toate cele 3 filme văzute „la pachet”:

      Limits of controlAre you much into movies? (blonda, afișul vechi);
      Inglourious Basterds – filmul ca mijloc de propagandă;
      Inland Empire – Aleea starurilor din LA; dihotomia real/fals în contextul filmărilor (memoriei?)…

  5. Vladimir B. says:

    N’am văzut deocamdată filmul lui Tarantino, dar cînd îl văd, pot să mă pronunţ dacă e OK să le bagi pe toate 3 sub aceeaşi “umbrelă” tematică!
    Până una-alta, filmele lui Jarmush & Linch — le percep ca fiind disjuncte. Şi ca formă de naraţiune, şi ca mijloace de expresie.

    • Zenu says:

      Ai dreptate, e cam trasă de urechi comparația mea, m-am lăsat sedus de faptul că am privit cele 3 filme într-același sfârșit de săptămână :). Ca formă și ca mijloace de expresie sunt realmente diferite. Însă toate conțin o reflecție asupra rolului cinematografiei și a vizualului per se în provocarea unor reacții.

      Pe măsură ce m-am depărtat de prima mea reacție la filmul lui Lynch am fost atras tot mai mult de subiect. Regizorul joacă o fentă cu psihicul nostru – la un moment uităm despre faptul că se face un film și judecăm acțiunea de parcă asta și este realitatea. În mod bizar, cu actrița care are rolul principal (în filmul lui Lynch și în filmul lui Jeremy Irons) se confruntă cu aceeași confuzie. Dar exact același lucru se întâmplă cu memoria noastră! Dialogul nostru interior se derulează conform regulilor unui scenariu de film: doar varianta „convingătoare” este depozitată în arhiva memoriei. Ba chiar nici ea nu rămâne acolo decât provizoriu – atâta timp cât mediul nu ne determină să substituim amintirea.

      Am fost fascinat de această descoperire indusă de David Lynch. Ieri, azi, mâine… – operăm cu atâta lejeritate cu aceste noțiuni, dar înțelegem suficient din ce ni se întâmplă? 🙂

  6. Vladimir B. says:

    Dar apropos de Tilda Swinton, trebuie să o vezi în anticul film al lui Jerek Jarman, The garden (1990), măcar un fragment pe youtube:

    http://www.youtube.com/watch?v=VSU-8WTrXYE

    Merită văzut cu răbdare și open mind!

  7. Vladimir B. says:

    Ehei, cultura e nemărginită!

    mă bucur că ai recunoscut sugestia mea…

  8. Vladimir B. says:

    Am vazut finally Inglourious Basterds!

    Emotii multiple, idei si mai si, dar pana sa-mi adun eu ganduri pentru a scrie ceva despre, uite ce eseu amplu am gasit, la rusii nostri destepti:

    http://www.peremeny.ru/books/osminog/1146
    Un text in trei parti, autorul insista pe detalii, deconstruieste si interpreteaza! Sa-mi spui cum ai gasit aceasta cronica!

    • Zenu says:

      Sincer să fiu am găsit-o destul de superficială. Mi-au plăcut analogiile cu alte filme, se denotă un cinefil cu stagiu :). În linii mari, sunt de acord cu el în privința faptului că Tarantino deconstruiește mituri, dar care anume – aici opiniile noastre diverg.

      De exemplu, evreii. Sunt la curent cu suspiciunile de anti-semitism vehiculate prin media, însă aceste suspiciuni ratează lamentabil ținta. Fiind o operă post-modernistă, nimic nu e ceea ce pare să fie în Inglourious Basterds. Nu este cazul să fim nici contrariați, nici să justificăm cruzimea „evreilor barbari”, fiindcă încărcătura emoțională vis-a-vis de genocid este un produs al propagandei (la fel cum desumanizarea evreilor e un produs al propagandei naziste).

      Anume propaganda este miezul problemei, anti-semitismul este o derivată. În esență, Inglourious Basterds este un film despre film. Protagoniștii principali sunt o directoare de cinematograf (Shosanna Dreyfus), un critic de film (Lt. Archie Hicox), o actriță (Bridget von Hammersmark), un producător (Joseph Goebbels) și un actor (Pvt Fredrick Zoller). Mai ții minte dialogul cu Archie Hicox, spionul britanic, tot el – critic de cinema? Părerea lui despre cinematografia nazistă este că o duce destul de bine. (Iar noi cunoaștem eficiența propagandistică a cinematografiei sovietice și, mai recent, a celei hollywoodiene).

      Nu-s înclinat să cred că Col. Hans Landa este adevăratul „erou”. Acțiunile lui (la fel ca și acțiunile „bastarzilor” sau dovedit a fi absolut inutile). Vendetta a fost orchestrată cu succes de directoarea cinematografului, în timp ce operația „Kino” a eșuat.

      Aici mai e de gândit. Continuă tu, te rog :)…

  9. Vladimir B. says:

    Pentru mine personajul principal (daca e nevoie neaparat sa-l identific!) este Shosanna Dreyfus! In jurul ei se tese “intreaga” intriga tarantiniana…Ea, supravietuitoarea, devine o razbunatoare fara inima. Scena in care il determina pe sarmanul francez sa-i developeze materialul care urma a fi fost “montat” in economia filmului nazist — este antologica, il ameninta pe acesta cu satîrul. Nimic nu mai poate sta în calea ei. Nici chiar avansurile amorezului-erou, care venise la ea in cabina pentru un flirt mai consistent, pe care-l impusca miseleste pe la spate.
    Shosanna Dreyfus este cea care da sens ”luptei de clasă” dintre evrei și naziști. Ura dintre ei este neostoită. Pare pentru vecie ireconciliabilă! Pînă să se găsească soluția — se împușcă între ei, și se ”scalpează”: sublim.

    Belferul Q.Tarantino stă pe muntele de periculă inflamabilă, și se amuză copios, căci, oricum unii vor ”grava” zvastici pe frunți, iar alții — le vor purta, stigmatizați. Landa e ”opera perfectă” a lui Aldo Raine, care e un fel de skin artist:)

  10. […] Jobul nou început în octombrie mă ia cu asalt. Nu-i rezist și fac o gripă. Spre norocul meu, nu e porcină. Lucrez intens pe noua plantație și citesc fascinat Imperiul de Niall Ferguson. Îmi place ce fac. Găsesc timp pentru Jarmusch și Kitano. […]

  11. […] Jobul nou început în octombrie mă ia cu asalt. Nu-i rezist și fac o gripă. Spre norocul meu, nu e porcină. Lucrez intens pe noua plantație și citesc fascinat Imperiul de Niall Ferguson. Îmi place ce fac. Găsesc timp pentru Jarmusch și Kitano. […]

  12. Vladimir B. says:

    Belferul Q.Tarantino stă pe muntele de periculă inflamabilă, și se amuză copios, căci, oricum unii vor ”grava” zvastici pe frunți, iar alții — le vor purta, stigmatizați. Landa e ”opera perfectă” a lui Aldo Raine, care e un fel de skin artist:)

  13. Zenu says:

    O recenizie bunicică la ”Limits of control”
    OPENSPACE.RU

    рецензия

    «Пределы контроля»«Пределы контроля»

    Что хотел сказать Джим Джармуш?

    Очевидно, что в карьере каждого (или почти каждого) режиссера наступает момент, когда кинематографическая форма начинает разрушаться под тяжестью поставленных экзистенциальных вопросов. Тут уже задача: важные слова с большой буквы написать, а как это выглядит — ну, выглядит как получится. В этот момент публика отворачивается от прежних кумиров, и фильмы их маркирует как «позднемаразматические». «Пределы контроля» могли бы стать для Джармуша тем же, чем для его учителя Вима Вендерса стали «Съемки в Палермо», которые не удались настолько, что исполнительница главной роли Джованна Меццоджорно после премьеры на Каннском фестивале не появилась перед журналистами.

    Дальше ›