September 8, 2008 3

În căutarea “eului” pierdut

By in eseuri

Gao Xingjian

Să ştiţi că pe mine întrebarea asta mă preocupă nu mai puţin decât pe ceilalţi şi, la o adică, aş menţiona că interesul celorlalţi e superficial, vor să vadă cum mă descurc cu întrebarea şi de fapt îi doare în cot cine sunt eu realmente şi, oricum, n-am nici cea mai vagă intenţie să mă trădez aşa pe şleau de florile cucului, prin urmare îndrug ca la carte: Cutare Cutărescu, născut într-un anumit loc, am mers la un anumit liceu; l-am absolvit cu diplomă de merit; am mers la o facultate… ha! pe care am ales-o din simplul motiv că la medicină s-a schimbat examenul de chimie pe fizică şi s-a irosit efortul meu supraomenesc de a despica în patru valenţele şi covalenţele – normal această digresiune rămâne nearticulată şi nici un muşchi facial nu trădează prezenţa ei. Reiau firul: după facultate mă angajez la corporaţia în cauză unde fac vertiginoasa mea carieră de la angajat simplu la angajat superior, după care devin angajat coordonator şi peste puţin timp – angajat principal. Ulterior sunt promovat la şef de secţie de angajaţi, după care devin şef de direcţie de angajaţi, apoi – director-adjunct de departament de angajaţi şi, în cele din urmă – director de angajaţi. Hotărăsc să lansez cariera la un nivel mai elevat (în realitate mi-e frică că plictiseala o să mă termine până apuc să termin io cariera vertiginoasă) şi, prin urmare, optez pentru un masterat.

O abordare cronologică are totuşi meritele ei, ca minimum are o structură şi încape uşor pe o pagină de CV. Evident, fiind o structură îi scapă esenţialul: cum făceam febre ca să nu merg la înot sau să nu scriu compuneri; cum pierdeam autobusul ca să nu merg la şcoala de pictură; cum pictam interminent – la ore, acasă, în caiete de matematică, pe foi de desen, pe orice colţişor de hârtie, pictam orice – eroi ai Greciei Antice, eroi din mitologia scandinavă, pieile-roşii, vrăjitori, şerpi, cai, dragoni, oameni-delfin, oameni păsări, oameni cu capete de lei, chipuri şi nuduri de femei, chipuri de bărbaţi… În CV – nici o urmă de la discuţia cu pictorul mai în vârstă, pe care nu mai ştiu cum îl cheamă (mă îndoiesc că am ştiut vreodată), dar care m-a încurajat. Dacă eram serios în privinţa asta era cazul să merg la Lvov sau la Riga, cică compoziţia are dinamism, iar maică-mea speriată căci cum adică să trăiască puiul ei din capul lui? Eu nu eram speriat din simplu motiv că eram total inconştient la această vârstă: să desenez era la fel de simplu ca şi să respir, mai simplu decât vorbesc şi cu siguranţă mai simplu decât să mănânc. Dar planurile de viitor erau un oaspete rar în mintea mea. În CV nu scrie că eram timid. Confidenţa era un lucru cu care nu mă intersectam la prima ocazie. Şi totuşi dacă eram în apele mele puteam să trec drept un tip arogant. Să te miri! Eu eram inconştient de toate acestea…

Iar la lucru am prins curaj – câteva tranzacţii reuşite, promovările, subalternii, prima iubire, prietenii, a doua iubire, soţia, adaosurile la salariu, berile – se pare că nu mă descurcam deloc rău până când într-o noapte citind o carte de Milorad Pavic mi-au ţâşnit lacrimile din ochi căci nu mai ştiam cine-s eu. Să fie asta ceea ce trebuie să fac tot restul vieţii? Eu sunt ăsta sau nu-s eu? Şi cum rămâne cu băiatul care nu a mers niciodată la Lvov?

Gao Xingjian pe care-l citesc la moment mă tormentează. Ca să vezi, eroul lui tocmai se află în căutarea Muntelui Sufletului (care de fapt e o metaforă pentru căutarea sinelui), iar tot ce face el este să cutreiere China, colecţionând impresii şi oscilând între necesitatea de a se izola pentru a-şi cultiva individualitatea şi necesitatea de a fi împreună cu alţi oameni. pentru a comunica şi a se face înţeles. Un roman on the road în stilul lui Kerouac şi Stasiuk, numai că se întâmplă să fie chinez. Respectiv, nu există o fabulă – doar o direcţie. Aici – întrebarea; dincolo – răspunsul. Faptul că e chinez îi adaogă culoare, China socialistă fiind o versiune absolutizată a suprimării „eului”, în timp ce Occidentul capitalist – un monument al individualismului.

Ceea ce nu vrea să însemne că cine sunt io e o întrebare uşoară în Occident. Toată aventura asta îmi aduce aminte de fabula cu porcii spinoşi care doreau să se încălzească în jurul unui rug: dacă se apropiau prea tare de foc se înţepau unul pe altul, iar dacă se fereau – îngheţau de frig. Se pare că şi noi suntem înarmaţi cu nişte ace invizibile fiindcă distanţa ne aruncă în agonie, iar apropierea – în irascibilitate. Vrem şi companie şi spaţiu privat. Avem o dilemă care strigă din interior: cine sunt io!!!

Sfârşitul lumii de Gao Xingjian

Tranchilizat revin acasă la Muntele Sufletului şi nu mă simt deloc clarificat. Nu se poate ca acest flux de gânduri să reprezinte „eul”. Sunt şi mai efemere decât durerea! Ideile dacă le uit şi mă re-vizitează le i-au de noi, durerea e barem recognoscibilă. Dacă se dovedeşte că suntem clădiţi dintr-un aluat atât de poros „eul” ăsta nu e mai bun de nimic, nu te mai poţi bizui pe el. Şi pun pariu că peste şapte ani dacă mi se nimereşte să citesc aceste rânduri am să fiu sincer nedumerit în privinţa identităţii autorului.

Poate e vorba de principii? Cu siguranţă ele sunt ceva mai durabile decât monologul interminent… Îmi închipui că Martin Luther King nu avea dubii în privinţa identităţii sale. Şi nici Karl Marx dacă veni vorba despre principii. Dar ăştea ştiau clar care este rostul lor şi misiunea. Poate că aici e şiretlicul, poate că fără o misiune concretă “eul” e slab şi difuz!!! Îmi place ideea asta. Oamenii care sunt conştienţi de misiunea lor poartă “eul” ca pe o flamură. Şi, venind vorba, insignele îşi au meritul lor. Pentru un cavaler din Evul Mediu numele era ca un steag pe care îl apăra de duşmani şi îl păstra nepătat necătând la orice, în timp ce în epoca buletinelor de identitate şi a codului fiscal din 13 cifre lucrurile nu mai stau aşa. Totul se pierde în birocraţia cotidianului. A avut dreptate Kafka orice ar fi avut el în vedere. Şi Xingjian, ăsta, e genial, au făcut bine că i-au dat premiul Nobel.

Iar eu, cel care scriu aceste rânduri, sunt probabil băiatul acela care picta interminent şi mai era şi timid. Sunt sigur de asta pentru că băiatul pe care îl am în imagine nu s-a întrebat niciodată: cine sunt io?

Tags: , , , , , , , , ,

3 Responses to “În căutarea “eului” pierdut”

  1. Ena says:

    Cred ca majoritatea la un moment dat se intreaba cine este. Care sunt momentele definitorii cand ne apar astfel de intrebari? Ca banuiesc ca nu apar din senin, ci la un anumit moment specific din viata.

  2. Sorin Hadârcă says:

    Aş fi tentat să numesc acest moment maturizare, dar, realmente, nu am habar – poate e o boală? 🙂

  3. […] Gao Xingjian – Muntele sufletului […]