April 5, 2010 1

Partida secolului: Tzara vs. Lenin

By in idei

L-am descoperit pe Andrei Codrescu navigând pe apele tulburi ale youtubului. Am găsit asta:

Captivat, am săpat mai departe ca să aflu în Codrescu un personaj bizar care a emigrat la timp din România ceaușistă, la timp ca să prindă trenul beatnicilor newyorkezi, care era pe punctul să plece din stație. I-a cunoscut atunci pe Allen GinsbergTed Berrigan și Anne Waldman și și-a publicat primele poeme în engleză. Lucru trecut sub semnul tăcerii în biografiile oficiale, omul a debutat întru-un jurnal mexican de avangardă „El corno emplumado”, despre care se vorbește într-un fragment din „Amuletul” lui Roberto Bolaño. Conexiunea aceasta am făcut-o accidental, dat fiind că ambele surse îmi erau la îndemână. Am legat prietenie pe facebook. Am jubilat să-i aflu „Ghidul dada pentru postumani” tradus în română de Ioana Avădani, pe care am avut plăcerea să o aud într-o conferință la București. (Încă o conexiune improbabilă, care explică însă Hotelul Chelsea și toată tevătura…)

Ce-i cu „Ghidul dada…”? E compus din două părţi. Un eseu de 60 de pagini despre rădăcinile culturale ale dadaismului, în care Codrescu jonglează fermecător cu noţiuni negooglifiabile precum „arme nucleare de buzunar”, „zone temporare autonome” sau „piața originalității” și un dicționar de personaje și noțiuni dadaiste de vreo 180 de pagini. Tocmai am terminat eseul. Trecând peste citate savuroase (am lecturat eseul înarmat cu un creion albastru și un semn de carte pe rol de riglă), menite să lămurească cititorul neavizat cum de s-a întâmplat că dadaismul și leninismul s-au întâlnit în 1915 la Zürich, am să mă opresc asupra partidei imaginate dintre Tristan Tzara și Vladimir Ilici Lenin.

Pentru Codrescu începutul secolului trecut este un moment de cotitură în care vița umană se transformă în postumană. Ce-i un „postuman”? „O ființă umană care a pus natura între paranteze”, zice fratele Andrei. Cu alte cuvinte, dacă, analizându-ți trupul, descoperi că ai iPod legat de urechi, laptop subsioară, card de credit, stick de memorie, etc. atunci să știi că ai șanse mari că ești un postuman. Asta e, n-ai ce face! Căci…

sfârșitul secolului XIX i-a pus calului motor și, chiar dacă asta însemna că nu mai există calul, vorbind la propriu, era minunat să-i păstrezei forma unui cal cu tracțiune mecanică. Azi, de bună-seamă, abia dacă mai este nevoia să-ți amintești de ce un cal mecanic ar trebui să arate ca un cal viu, deoarece majoritatea din noi nu știu ce e acela un cal: chiar și forma de cal este uitată. Pe măsură ce uitarea se accelerează și faptele se stochează de la sine pe un stick de memorie, devenim liberi să ne bălăcim în parcul de distracții al formelor.

Mai păstrăm încă forma umană deși… necesitatea unui cip de memorie externă devine tot mai tranșantă.

Reieşind din cele expuse mai sus, iată că…

nimic nu ilustrează mai grăitor diferența dintre uman și postuman, îi dă zor Codrescu, decât o (pretinsă) partidă de șah care a avut loc, în octombrie 1916, la Café de la Terasse din Zürich, Elveția, între Tristan „toate gândurile se formează în gură” Tzara, babacul dadaismului, și V.I. (comunism = socialism + electricitate) Lenin, babacul comunismului. Acești doi tătici s-au înfruntat deasupra tablei de șah a istoriei, propunând două căi diferite pentru propășirea omenirii. Dadaismul juca pentru haos, libidou, creativ și absolut. Comunismul și-a desfășurat energiile în slujba rațiunii, ordinii, a unei taxonomii sociale pe înțelesul tuturor, a structurilor predictibile și crearea „omului nou”.

Rezumat. Lumea de la începutul secoului trecut era profund injustă. Sub bubuitul salvelor de tun unii afirmau (fără trimitere la sursă) că starea de fapt, când „cei de sus nu pot, iar cei de jos nu vor”, se cheamă revoluție. Revoluții au fost realmente două: 1. cea politică care a schimbat o orânduire socială injustă pe alta – criminală; și 2. cea artistică, care și-a bătut joc de orice gen de orânduire ca fiind aprioric absurdă și a promulgat o singură lege – creativitatea.

Codrescu folosește metafora pinilor de California, care cresc atât de înalți, încât coroana lor agață câte un nor, care îi udă constant rădăcinile. Proiectul dadaist este un arbore similar – din haos el creează o lume separată, agățându-se astfel de propriul său nor.

Respectiv, e fain să-l citim pe Andrei Codrescu, căci partida pentru propășirea omenirii continuă încă. Suprarealismul, teatrul absurdului, existențialismul, pop-art, beatnicii și generația florilor cresc din tulpina dadaismului. Leninismul a eșuat odată cu prăbușirea marelui URSS, însă dorința de a construi Cetatea Soarelui n-a murit odată cu el, desigur.

Un motiv în plus, este faptul că Andrei Codrescu scrie savuros. Nu știu cum ție, dar mie toate aceste detalii privind cafenelele dadaiste îmi produc o stare quasi euforică. Mai ales când e vorba de compañeros de-ai noştri, români de la faţa locului. Uite cu această ocazie am mai descoperit unul. Se cheamă Arthur Segal. Din Iaşi. Aron Sigalu, adicătălea.

Văd: multe lucruri. Inclusiv, Kazimir Severinovich Malevich cu suprematismul său. Inclusiv, contemporanul Tudor Zbârnea. Lupta continuă, stimați compañeros, lupta continuă!

Așa că – fugulița la librării! Eu, unul, pornesc dicționarul!

Tags: , , , , , ,

One Response to “Partida secolului: Tzara vs. Lenin”

  1. Zenu says:

    Bună sursă dicţionarul – aflu despre poetesa Mina Loy şi anarhista Emma Goldman. Aflu că:

    „În 1967, la Detroit, activiștii radicali au înființat un Birou al Zvonurilor, care se specializase în lansarea de zvonuri false, unul dintre cele mai reușite fiind acela potrivit căruia coperta albumului Abbey Road al Beatles-ilor dovedea că Paul McCartney era mort. Zvonul a făcut înconjurul lumii în trei zile, cu mult înaintea epocii internetului.”

    Fascinant.