January 23, 2011 Off

Wim deasupra Berlinului

By in film

Uite-așa. Cu o săptămână în urmă nu știi mare lucru despre Wim Wenders, nici măcar faptul că-i neamț (știi doar că a filmat Buena Vista Social Club (1999) ceea ce e un bueno pocinog), iar cu o săptămână mai târziu știi că e unul din regizorii tăi preferați. La fel cum e Jarmusch. Sau… Ba nu. E exact ca și Jarmusch. Numai că e neamț.

În cursul unei săptămâni am vizionat trei filme de Wenders: „Cerul deasupra Berlinului”, „Paris, Texas” și „Filmări în Palermo”. Cu Wim și fără Wim, următoarele întrebări existențiale și-au avut locul:

  • Să observi la nesfărșit sau să arzi într-o clipită?
  • Cât de departe trebuie să mergi pentru ca să te găsești?
  • Cum e să fotografiezi moartea?

Cerul deasupra Berlinului (1987) este povestea unor îngeri. Ei nu participă, doar observă. Sunt un gen de arhivari ai istoriei sufletești (dacă Hegel în fenomenologia spiritului ne convinge că Dumnezeu a creat lumea ca să se manifeste și, astfel, să ajungă să se înțeleagă pe sine, apoi iată – îngerii sunt cei care duc evidența). Ce-mi place? Detalii precum faptul că la cutare și cutare oră trupele lui Napoleon se retrag din oraș nu trag la cântar mai mult decât faptul că la cutare și cutare oră o tipesă, în plină ploaie, și-s închis umbrela și a continuat să meargă udă, nestingherită de nimeni.

Un înger hotărăște să se întrupeze. Ca de obiceii e vorba de un cherchez la femme la mijloc, dar finețea cu care le joacă Wim Wenders este halucinantă. De gustul țigării cu cafea se minunează îngerul. De culori. De frecatul palmelor atunci când afară e frig. De frig.

În toată epopeea respectivă întrebarea care atârnă în aer e următoarea: nu cumva e mai bine să fii muritor, dar să participi, decât să fii un observator al fantasmaticului proces numit viață și să nu participi? Dorința de a reuși, de a acționa, de a demonstra, de a găsi, de a iubi, de a ne schimba este indisolubil legată de simplul fapt că avem un deadline. Îngerii nu-l au.

Însă în filmul lui Wim Wenders este mai mult decât ceea ce vedem la suprafață. Într-un sens anume, artistul (cineastul, fotograful, scriitorul) observă, nu participă. Când face acest lucru seamănă mai mult cu îngerii și mai puțin cu personajele prinse în lanțul karmic.

Sunt multe de descoperit în filmul lui Wenders. Eu tac acuma că și așa am zis destule. Iar fotografia lui e genială.

Eu pentru mine am răspuns. Dar știu că există un siquel la „Cerul deasupra Berlinului”. Se cheamă „Departe, atât de aproape”. Așa că poate că m-am grăbit cu răspunsul. Să vedem.

Dar până una alta privesc „Paris, Texas”.

Tags: ,

Comments are closed.