January 9, 2010 9

BOOM!

By in film

Călăuzit de doi regizori de film austrieci, Michael Haneke și Stefan Ruzowitzky și unul german, Uli Edel, parcurg un secol de istorie a Germaniei: primul război mondial, nazismul și protestele studențești din anii ’60 culminate cu așa-numita Deutscher Herbst din ’77. Fac escală într-un capitol despre istoria terorismului.

1913-1914 Das weiße Band

Panglica albă” (2009), reproduce atmosfera ermetică specifică filmelor lui Ingmar Bergman. Ne aflăm într-un cătun din nordul Germaniei. Anno domini 1913. Toate personajele sunt sătenii și copiii acestora. Ultima vreme în sat se petrec lucruri bizare, ba chiar moribide. Cineva întinde o sârmă între doi copaci, astfel încât Doctorul, care se întorcea călăre din oraș suportă un grav accident în urma căruia își traumează o mână. La fabrica aflată în posesia Baronului are loc un alt accident – letal pentru o muncitoare. Pe cât de accidentale sunt aceste „accidente”? Zvonurile se răspândesc ca o viforniță, apoi se sting de la sine fără ca adevărul să iasă vreodată la iveală.

Copiii, în particular copiii Pastorului, sunt pedepsiți cu exces de zel pentru „micile păcate” în timp ce crimele reale rămân în obscuritate. O panglică albă li se leagă de haină copiilor păcătoși, pentru ca aceștea să-și aducă aminte de puritatea pe care au pierdut-o. Nici vorbă despre prezumpția nevinovăției. Tradiția patriarhală face ca autoritatea Baronului și autoritatea Pastorului să fie intangibile, dar cei pătimiți găsesc o cale de a-și face auzită vocea.

În timpul unei festivități la care participă toți sătenii, băiatul Baronului, Sigi, dispare în compania altor copii, fiind găsit, într-un târziu, în pădure, legat de un copac și schingiuit cu ferocitate. La fel ca și în celelalte cazuri, identitatea făptașului rămâne un mister. Se pare că, negăsind un mijloc de a veni de hac celor puternici – Doctorul, Pastorul sau Baronul, mânia cade asupra celor slabi – copilul bastard al Doctorului, canarul Pastorului și feciorul Baronului.

În finalul filmului, se anunță începutul Primului Război Mondial, iar pentru locuitorii satului acesta vine ca un fel de izbăvire. Crimele rămân nerezolvate…

Aici Haneke varsă lumină peste dubla origine a terorismului: 1. intangibilitatea puterii – cei puternici au dreptul să „distribuie” pedepse, în timp ce pedepsiții nu au dreptul să se apere; 2. imposibilitatea răzbunării – pătimiții nu au suficientă forță pentru a se răzbuna pe cei puternici decât printr-un proxy, un ceva sau cineva la care cel puternic ține morțiș (copilul sau canarul).

Însă e de menționat că terorismul mai are o trăsătură specifică: făptașul vrea să fie cunoscut, acesta e felul lui de a anunța că contractul social nu mai este valabil. În filmul lui Haneke, însă, făptașul rămâne învăluit de mister. Poate tocmai de aceea regizorul vorbește despre „originile oricărui fel de terorism, fie el de natură politică sau religioasă”. Deci originile lui morale, nu terorismul așa cum îl aflăm în ziua de azi.

Interesantă abordare… Revenind la actualitate, observ că, pe cât de diferite nu ar fi situațiile, cele două elemente sunt indispensabile fiecărui „caz” de terorism. Cu statul, leviathanul, nu se poate trata de la egal la egal, lucru care îl plasează deasupra Legii (legii sau eticii, indiferent cum numim contractul social pe care ne obligăm să-l respectăm). Există o asimetrie periculoasă în raportul de forțe: lui Bin Laden is se interzice să ucidă; lui George W. Bush i se permite să ucidă (pedeapsa capitală, intervenția armată neautorizată de Națiunile Unite). Osama îl declară în afara legii pe Bush (orice canon diferit de Constituția SUA e bun pentru asta – Coranul, Das Kapital) și face ce vrea. De fapt teroristul prin acțiunea sa caută să rupă contractul social pe care îl consideră încălcat. Dar neputând să distrugă leviathanul, teroristul alege ținte mai modeste – o benzinărie, o stație de trenuri, un supermarket. Suferă nevinovați, dar păcatele se pun pe seama leviathanului oricum.

1936-1945 Die Fälscher

Falsificatorii” (2007) nu tratează nemijlocit despre terorism deși, de asemnea, aduce în vizor o problemă etică interesantă. Într-un lagăr de concentrare nazist este adus cel mai vestit falsificator de bani și documente din Berlin. Este un evreu, Sorowitsch, se mai întâmplă. Sub conducerea lui, un grup de deținuți are misiunea de a falsifica lira sterlină și dolarul american pentru a destabiliza economiile alianței anti-fasciste. „Evreii falsificatori” locuiesc în lagăr în condiții priveligiate. Sunt tratați cu același dispreț de fasciști, dar li se permite să joace ping-pong duminica și să doarmă în așternuturi moi. Cu condiția că produc bancnotele cu pricina.

Unul din deținuți, zis „Burger”, decide să saboteze operația. El înțelege că acceptând jocul naziștilor, el colaborează cu inamicul, micșorând șansele pentru toți evreii. Pe de altă parte, din cauza sabotajului său, colegii săi falsificatori riscă să fie exterminați. Pe cine să salveze: pe toți evreii sau pe cei care-i sunt aproape?

Între timp Sorowitsch „re-inventează” dolarul și negociază cu naziștii medicamente pentru un coleg de cameră bolnav de tuberculoză. În mod sigur, opțiunea lui este salvarea aproapelui. Așadar, cine e eroul – Sorowitsch sau Burger?

Film polemic care, inevitabil, îi va împărți pe spectatori în două tabere – pro-Sorowitschi și pro-Burgeri. Dar și unul și celălalt ne sunt simpatici, prin urmare nu pot „citi” mesajul decât într-un singur mod: să fim toleranți; există situații în care etica formală este suspendată. Orice decizie e justificată, dar important e să asumăm și consecințele.

Interesant, însă în viața reală, nu prea mă văd în situații, în care etica mea personală să fie suspendată. Dar să nu uităm de toleranță!

1967-1977 Der Baader Meinhof Komplex

În „Complexul Baader Meinhof” (2008) ni se prezintă Germania post-fascistă, prosperă din punct de vedere economic, dar susceptibilă de revenirea la formatul polițienesc de conducere a națiunii, fie și sub auspiciile Americii.

Tineretul este libertin, îl idolatrizează pe Mao, îl susține pe Ho Chi Min și protestează împotriva intervenției militare în Vietnam.

(Am să deschid o paranteză aici, pentru că vreau să menționez un paradox pe care ni-l comunică Andrei Codrescu (The Living Conditions of the Gods): către sfârșitul anilor 60, Occidentul și Orientul s-au sincronizat într-un mod aproape miraculos. Prin Orient mă refer aici la Europa răsăriteană, adică la tot ceea ce, dincoace de Prut, se numea „lagărul socialist”. E drept, tinerii din Europa de vest l-au canonizat pe Che și s-au declarat de stânga, în timp ce tinerii din est oscilau spre disidență anti-sovietică, însă mijloacele și melodiile lor erau vădit asemănătoare. Babyboomerii din ’68, de o parte și de alta a cortinei de fier lucrau la marea lor operă – contracultura. De fapt, cu atâta zel s-au aruncat occidentalii spre stânga, iar contrapartida lor din „lagărul socialist” spre dreapta, încât (aici vorbesc io, nu Codrescu) o horă a unirii pe Odra era ca și inevitabilă.)

Iată și Julio Cortázar în „Cartea lui Manuel” vorbește despre același lucru. Necisitatea, aproape fiziologică, a unei revoluții, a unui BOOM! Unui reload cum ar zice Hilary.

În mod cert, „necesitățile fiziologice” ale organelor de poliție s-au dovedit a fi altele.

Boomul se produce cu ocazia vizitei șahului în Berlinul de vest. Protestele studențești sunt interpretate greșit de poliție, se produc victime, arestări. Ultima picătură este atentatul asupra liderului mișcării studențești Rudi Dutschke, atentant care s-a produs după ce guvernul îl declarase inamicul public Nr.1. În consecința brutalității represaliilor ia naștere organizația teroristă vest-germană RAF. Rote Armee Fraktion. La baza ei stau Andreas Baader și Gudrun Ensslin. Ulterior lor li se alătura jurnalista Ulrike Meinhof.

Merită să mai amintesc că din aceste momente pelicula devine aproape document?

Filmul pică foarte actual deoarece până în prezent se crede că războiul împotriva terorismului are sorți de izbândă. Are, dacă încetează a fi doar război. Aici e important să reținem o remarcă făcută de șefului securității vest-germane, care la un moment dat afirmă că este necesar să se lupte cu terorismul și nu cu teroriștii și că terorismul este produsul unui stat care nu dorește să se reformeze. Intuiția îmi spune că această afirmație, deși fantezistă în gura unui șef de securitate, trădează propriul credo al regizorului.

Vânătoarea asupra membrilor RAF nu este fără succes. Sunt arestați până și membrii nucleului RAF însă, ciudat lucru, mișcarea nu se stinge. Unul din deținuți declară greva foamei și moare în închisoare. Imediat devine un cristos al mișcării teroriste. Încercările de ai pune în libertate pe membrii rămași în detenție nu contenesc. Printre cele mai răsunătoare se numără uciderea bancherului Jürgen Ponto în urma unei răpiri nereușite; răpirea șefului patronatelor germane Hanns-Martin Schleyer, luarea ostaticilor din cursa Lufthansa 181. Când devine evident că tentativele de ai pune în eliberare duc la noi victime printre civili, membrii RAF aflați în detenție își pun capăt zilelor.

Ce să mai vorbim, se dovedește că Vestul are propriul său Tiananmen. Uite-așa.

În concluzie, zic yo că filmul merită a fi văzut, măcar și pentru faptul că Uli Edel face autopsia completă a terorismului pe baza unui studiu de caz.

Nu cred să-i dea Oscarul. E prea controversat pentru America.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

9 Responses to “BOOM!”

  1. v.ernu says:

    ai titrarile de la Das weiße Band? ca l-am primit dar fara titrari si…. e in germana…au

  2. Zenu says:

    Iih. L-am privit în rusă. Dubbed.

  3. Vladimir B. says:

    Unde anume este “dubla origine a terorismului”, în filmul lui Haneke? E vorba de terorism în film, sau despre teroare? Am certitudinea că nu e chiar același lucru!

    Fii mai atent la proprietatea termenilor…schingiurea nu e tocmai totuna cu tortura.

    • Zenu says:

      Terorism, teroare – au rădăcina comună. Dar chiar Haneke folosește termenul „terorism”. Citit pe wiki:

      According to Haneke, the film is about “the origin of every type of terrorism, be it of political or religious nature.”[1]

    • Zenu says:

      DEX online:

      SCHINGIUÍ, schingiuiesc, vb. IV. Tranz. A supune pe cineva la (mari) suferințe fizice; a chinui, a munci, a tortura; a maltrata.

  4. mai e, la Haneke, o sugestie subtila cu privire la legatura protestantismului cu autoritarismul si fascismul…pastorul protestant ce-si pedepseste cu brutalitate copiii si-i umileste e prototipul tipului prusac de oranduire sociala – societatea quasimilitarizata (se trage inca de la Frederic al II-lea, Arno J Mayer are o cartulie fantastica, “The persistence of the old regime: Europe to the Great War” in care urmareste continuitatea unor structuri sociale si politice ale regimurilor premoderne pana in plin secol XX). Eichmann, care asculta ordinele superiorilor, fara a-si pune intrebari prea multe asupra valorii lor morale e doar una din multele consecinte…banalitatea raului, pentru a prelua formula fericita a Hannei Arendt, apare ca fiind starea normala in acest tip de sistem social…e si o miza geopolitica aici: Haneke sugereaza ca nemtii poarte vina pentru fascism, Hitler si nu, cum sugereaza unele grupuri germane, tratatul de la Versailles sau vre-un complot…si Haneke reuseste sa creioneze incertitudinea si haosul, pe de o parte, pe de alta parte ierarhia verticala dura care va reusi sa se teleporteze si in fascism…

    • Zenu says:

      Un fel de „ordinile de sus nu se discută, se execută”? Eu zic că e vorba de intangibilitatea puterii la care m-am referit, deși ai dreptate, figura Pastorului nu e întâmplătoare în această ecuație. În cazul Pol Pot ar fi dificil să ne imaginăm un călugăr budist în acest rol.

  5. […] Un lucru care m-a amuzat enorm în primele 20 de minute (după 20 de minute am schimbat filmul pe altele, mai actuale) a fost decorul care semnăna perfect cu un aeroport american din anii 80. Filmul e din ‘86. […]

  6. […] „Banderola albă”. Rădăcinile gândirii totalitare identificate într-un cătun german. Tăcerea este complicele principal într-o afacere de aşa gen, mai ales dacă „vinovaţii” (copiii) sunt consideraţi drept nişte fiinţe inferioare. Despre „Banderola albă” am mai scris şi în BOOM! […]