March 2, 2012 Off

Regulile dharmei

By in film

Roata dharmei se învârteşte ţac-ţac-ţac. Succesiunea anotimpurilor se supune regulilor dharmei. Vârstele omului, ca şi anotimpurile, se supun regulilor dharmei. Regulile dharmei sunt de aceeaşi natură ca şi Mărul lui Newton – nu le-a aprobat nimeni, dar ele funcţionează bine-mersi. Timpul este ciclic – asta zic ele mai mult sau mai puţin. Repetiţia este abominabilă, dar inevitabilă (vorba budistului Borges). Obiectivul practicilor budiste este să rupi lanţul dharmei producând o revoluţie personală într-ale spiritului. Dacă ai noroc, dai de nirvana. Dacă n-ai noroc, rămâi cu lecţia învăţată.

 În “Primăvara, vara, toamna, iarna şi… iar primăvara ” (2003) Kim Ki-Duk  abordează tematica dharmei într-o manieră simplă şi genială. Un discipol şi un învăţător – ăsta-i formatul de bază al relaţiei. Discipolul trece prin toate vârstele uceniciei până nu devine el însuşi învăţător. În copilărie se întâmplă să-şi bată joc de un peştişor, o broscuţă şi un şarpe, legându-le câte o piatră de mijloc. Învăţătorul este obligat să-i ofere o lecţie. Legându-i o piatră de mijlocul băiatului îi porunceşte să desfacă ceea ce a făcut. Dacă vreuna din cele trei fiinţe şi-a aflat moartea, piatra respectivă o va purta până la adânci bătrâneţe. Aşa şi se întâmplă. Metaforiceşte speaking.

Ajuns la adânci bătrâneţe, fostul ucenic devine maestru. Şi primeşte în uncenicie un băiat. Roata dharmei face o rotaţie completă şi băiatul cel nou calcă pe aceleaşi greble: îşi bate joc de un peştişor, o broscuţă şi un şarpe. Numai că învăţătorul său refuză să-i ofere o lecţie. Oare nu cumva lecţia oferită a fost cea care i-a determinat propriul său destin? În loc să repete gestul învăţătorului său, noul maestru îşi leagă sieşi o piatră de mijloc şi, îngreunat de povară, aburcă o statuie a lui Buddha, sus de tot pe vârful unei coline. De acolo, de sus, Buddha veghează asupra lucrurilor. Tu le-ai făcut, tu desfă-le, pare să sugereze noul maestru…

Un mesaj limpede, învăluit de o tristeţe teribilă: cine suntem noi ca să hotărâm destinul altcuiva?

 Pelicula “Visul ” (2008) e făcută din alt aluat. Dar nici aici, deconstrucţia lui Kim Ki-Duk nu este posibilă fără un crâmpei de filozofie chinezească. Un bărbat adoarme şi visează, iar ceea ce vede el în vis devine, în mod inexplicabil, realitatea unei femei. Când bărbatul e treaz, femeia îşi vede de viaţa ei obişnuită, când el visează – nu mai e stăpână pe propriul ei destin. Visul unuia e realitatea celuilalt. El e ying, ea e yan. El e culoarea neagră, ea e culoarea albă. Albul şi negrul sunt, de fapt aceeaşi culoare, zice Kim Ki-Duk prin gura unuia din personajele sale.

Aici îmi aduc aminte de celebrul vis al lui Zhuangzi . Filozoful doarme şi visează că e fluture. În corp de fluture planează deasupra florilor într-o veselie şi se simte absolut fericit. După ce se trezeşte se întreabă nedumerit:cine sunt eu de fapt, omul care tocmai a visat că e un fluture, sau un fluture care acum visează că e om?

Nedumirirea lui Zhuangzi poate fi interpretată în mai multe feluri, însă interpretarea clasică zice aşa: cursa în care am fost atraşi pe nevrute este să credem în frontiera iluzorie dintre om şi fluture. Mintea noastră e învăţată să creadă că fiinţa este fie om, fie fluture. În realitate e şi una şi alta. Eul e continuu: fluture în vis, om în stare de veghe. Misiunea noastră este să îmbrăţişăm ambele stări ca părţi integrante din aceiaşi realitate.

Deci albul şi negrul sunt aceiaşi culoare, ne-am înţeles?

Tags: , ,

Comments are closed.