May 25, 2009 4

Oraşul robilor

By in film, india
În "Manderlay" (2005) regizorul danez atacă nemilos prejudecăţile noastre despre libertate

În "Manderlay" (2005) regizorul danez atacă nemilos prejudecăţile noastre despre libertate

Am avut aşteptări majore faţă de filmul Manderlay (2005), cel de-al doilea din trilogia lui Lars von Trier întitulată “SUA: Pământul oportunităţilor”. Chiar am fost intrigat să văd cum se descurcă regizorul danez cu chestiunea libertăţii (sau a lipsei acesteia). Pe scurt – aşteptările mele au fost depăşite, dar să clarificăm mai întâi un lucru:

Filmul a declanşat controverse fiind “citit” în calitate de critică dură la adresa societăţii americane. Urmărind forumurile de pe imdb.com am fost şocat de cantitatea mesajelor în care Lars von Trier este stigmatizat drept rasist şi minciunos; s-a mers până la a-l compara pe Lars von Trier cu Hitler – comparaţie stupidă deoarece Hitler numai filme despre robi nu a făcut în cariera sa… După mine, alegerea Statelor Unite în calitate de loc de desfăşurare a acţiunii nu poartă cine ştie ce încărcătură simbolică. Doar că în cazul când acţiunea se plasa în Danemarca sau, mă rog… în China, nu ne-am fi putut elibera de senzaţia că lucrurile poartă trăsături locale, specifice zonei. O alternativă ar fi fost de a plasa acţiunea pe un tărâm al nimănui (un fel de Neverland), însă atunci ne-am fi trezind judecând acţiunea drept una abstractă, care puţin ce are în comun cu realitatea. În cele din urmă, cred că Lars von Trier a făcut o alegere corectă, să nu se supere prietenii americani (nu ştiu care ar fi reacţia mea dacă acţiunea era plasată în Moldova).

Dar astea-s floricele. Filmul răstoarnă închipuirile noastre despre libertate argumentând că robia nu este văzută de toată lumea ca o năpastă (credem naiv acest lucru fiind îndoctrinaţi de legendele despre Spartacus). În anumite circumstanţe sclavagismul iată că este rezultatul unei cooperări dintre stăpâni şi robi, interesul comun fiind ordinea socială şi prosperitatea economică. Respectiv, este pusă la dubii sinceritatea lui Helping Hand care cu o mână dă iar cu alta ia înapoi (aici facem cunoştinţă cu un personaj curios – I deal from the bottom – care vine să restabilească echilibrul social).

Cum se manifestă cooperarea? Odată abolită robia în SUA, stăpâna unei plantaţii (Mam) şi un negru cărturar (Wilhelm) ajung la concluzia că societatea nu este gata să-i accepte pe negri în calitate de oameni liberi. Respectiv, Wilhelm scrie o carte, “Legea lui Mam”, în care stabileşte nişte reguli rigide privind modus operandis a plantaţiei în cauză. Monstruozitatea codexului respectiv constă în faptul că robii de pe plantaţie sunt clasificaţi în şapte grupuri (negrul trufaş, negrul vorbăreţ, negrul plângăreţ, negrul-bufon, negrul nevoiaş, negrul certăreţ şi negrul linguşitor), fiecare cu drepturile şi pedepsele sale. Prin această clasificare este negată posibilitatea liberului arbitru – codul insistă că oamenii nu i-au decizii în mod activ, ci acţionează în dependenţă de proprietăţile grupului din care fac parte. De aceea, echilibrul social va exista atâta timp, cât negrul-bufon este luat în derâdere, iar negrul cel trufaş este pedepsit cât de des posibil (pedeapsa alinându-i trufia). Logica codexului: oamenii nu sunt liberi în mod natural căci se nasc cu nişte calităţi înnăscute care îi obligă să acţioneze într-un mod predeterminat.

Odată ce a citit "Legea lui Mam", Grace nu-i mai vede cu aceiaşi ochi pe negrii de pe plantaţie.

Odată ce a citit "Legea lui Mam", Grace nu-i mai vede cu aceiaşi ochi pe negrii de pe plantaţie.

Culmea ironiei este că această logică diabolică nu îl cruţă nici pe stăpân – în scurt timp, Grace – mâna de ajutor, devine ea înseşi prizoniera plantaţiei.

Suntem sau nu de acord cu această perspectivă radicală oferită de Lars von Triev – este o întrebare valabilă, însă un lucru mi se pare cert – atunci când se oferă o “mână de ajutor” are rost să ne întrebăm privind motivele ascunse. Nu caut să depreciez până-ntra-atâta valoarea epistemologică a lui Manderlay – nu încape îndaoială, filmul e bun chiar şi din motivul că face să se năruie un mit tabuizat prin care au fost deificate noţiunile de libertate şi egalitate. Din practică ştim bine că aceste noţiuni au fost adesea pe postul de a justifica torturi, pogromuri, persecutări…

Dar să însemne oare acest lucru că nu avem capacitatea de a ne decide singuri destinul? Ba da, avem capacitatea respectivă, însă gratiile de la colivie sunt rareori principalul impediment în exercitarea ei.

Romanul de debut al lui Aravind Adiga - "Tigrul alb" i-a adus autorului Premiul prestigios Man Booker (2008).

Romanul de debut al lui Aravind Adiga - "Tigrul alb" i-a adus autorului Premiul prestigios Man Booker (2008).

Întâmplător, în aceiaşi perioadă am citit romanul “Tigrul alb” (The White Tiger) de Aravind Adiga. Într-un mod inedit (scrisoare adresată Premierului chinez Wen Jiabao din partea unui antreprenor indian), Adiga relevă faptul că sclavagismul iată că poate exista şi într-o declarată democraţie parlamentară. Unguentul care, potrivit lui Aravind Adiga, îi ţine pe oameni în servitutea Coteţului de Cocoşi (păsările îşi cunosc soarta, dar nu caută să riposteze), sunt relaţiile sociale – frica de a nu-şi expune pericolului rudele apropiate.

În romanul lui Aravind Adiga, liberul arbitru se bazează nu pe ipocrita “mână de ajutor”, ci pe o violentă şi irezistibilă dorinţă de eliberare.

Tags: , , , , , , , ,

4 Responses to “Oraşul robilor”

  1. Nicolae Botan says:

    Mersi pentru post… nu am stiut ca exista continuarea la Dogville, asa ca am avut ocazia sa mai savurez inca odata din stilul inconfundabil a lui Von Trier.
    Personal mi s-au parut citeva moment redutabile cu adevarat in film. Dintre cele minore ar fi momentul cind robii si-au dat seama ca pot percepe arborii de pe linga casa ca materiale de constructie – te gindesti cum libertatea transforma mentalitatea omului si il face sa inteleaga orice ca posibile oportunitati… Intrebarea redistributiei avutiei in acea mica societate, fie si prin metode meschine (cu ajutorul jucatorului de carti), dar totusi efective intr-un final (cam asa cum procedeaza multe guverne pe la spatele poporului).
    Din cele mai impoartante (pe linga problema libertatii si a pretului ce trebuie platit pentru ea, care e evidenta aici) – cit de mult face puterea in acest mic stat si ce rol juca de important (ma refer la gangsterii care plecase la un moment); Cit e de greu sa faci justitie si sa accepti jertfe mai mici pentru binele tuturor (ma refer la obligatia de a ucide acea batrina). Si ca totusi se face un apel extrem de important la lege si la importanta suprematiei ei – chiar cit de natinge si lipsite de orice spirit progresiv ar parea acel codice totusi se dovedeste cel mai bun pentru ei, acea societate… si asta o dovedeste sistema esuata de votare in care evident se fac erori in special cind oamenii nu stiu pentru ce si despre ce voateaza (in privinta orei, in privinta pedepsei cu moartea a batrinei etc.). Intr-un final ma gindeam la necesitatea sefului pentru orice mediu contractual, fie si cel mai nating si cel mai prost de pe lume insa cel care va face lucrul supravegherii (asta cu referinta la principal-agent problem, moral hazard etc.)… cum e la Holmstrom “to hire a boss”, asta in primul rind cu scopul de a combate problema beneficireii pe nedrept de bunurile publice sau cele colectiv create (“free-riding”).
    Per general un film de exceptie, care ca orice capodopera artistica te captiveaza spiritual si rational, iti arunca niste unghiuri de vedere mai intersante asupra realitatii si te impune sa simti, sa gindesti, sa traiesti…

  2. Vladimir B. says:

    Cel mai problematic film al lui Trier este, in opinia mea Idiotii (1998)! Dupa acest moment al creatiei sale am inceput sa ma plictisesc…dar asta e problema mea, nu a regizorului-trisor L.V.Trier!

  3. Zenu says:

    Eu abia aştept sfârşitul trilogiei – Washington (2009?) şi mă întreb despre ce o fi? Oraşul stăpânilor? Oraşul patrihoţilor?

    Oricum, mie îmi place stilul polemic al lui LVT (apropos, prin ce a trişat?). Nu am văzut Idioţii (1998), dar ţin minte că primul film al danezului m-a contrariat (primul care l-am văzut eu). A fost Dancer in the Dark (2000) şi mi s-a părut excesiv. (Abia ulterior am înţeles că excesivitatea se trage din stilul brechtian şi vine să sublinieze artificialitatea scenei…)

  4. Vladimir B. says:

    Tot sarmul lui Dancer in the Dark este Bjork! Altfel, filmul e slabut…Deneuve e si superba.

    Dar stai sa le vezi si pe celelalte, amice> Idiotii, Breacking the Vawes, Europa…dupa ce te “edifici” cu ideologia astora, sigur, anti-americanismul de azi a lui Trier iti va parea secund, rasuflat si nitel obosit. E de discutat mult despre acest autentic creator din Europa. Poate o vom face, candva, face-to-face…cand mai vin la Chisinau. Am fost acum cateva zile, si am vizitat Moara Rosie — vezi pe blog!