March 22, 2010 3

Kremlin Kino

By in film

Se întâmplă atâtea, prieteni, încât viața pe blog devine strâmtă pentru toate celea.

Chiar așa, o carte subțirică și ieftină ca și preț (9 lei), a cărei autor este poporul suveran (adică eu și cu tine) se zbate sub pana redactorilor din AIE. Ea zice, operație plastică, așa zice, de acord, na, nimeni nu e fără cusur. Iar redactorii dincoace, stai puțin că te facem ca nouă. Ea dincolo, nu mă siliți, am nevoie de timp să reflectez. Cât are de reflectat, ne-o spune chiar ea în art. 143: șase luni, atâta timp vrea mireasa. Dar deh, toate schimbătoare-s și trecătoare-s pre lumea asta.

Noroc că l-am cumpărat pe Venicika Erofeev, la care articolele se măsoară în grame… Mai bine așa. Alternez între el și Elif Șafak, neștiind pe care din cei doi să-l termin mai întâi ca să merg limpede la Bruxelles. Căci urmează să merg la Bruxelles, știi doar.

Între timp, discuție cu Igor Dodon la club, blogoveală cu mențiune, începutul francofoniei. Am trecut azi să-mi iau agenda festivalului de film francez care e pe punctul să demareze. Am trecut pe la librarii stradali de pe Columna și mi-am luat un Karel Čapek de 25 de lei în rusă, scos la editura „Cartea Moldovenească” în 1974. M-a atras coperta. Pe urmă am aflat că-l are și mama-soacră. Deh, fiecare cu biblioteca lui.

Mi-am luat o „Feteasca” de la Carlevana. Pe urmă am aflat că am câștigat una la Blogovăț de la Mileștii Mici. De colecție. Ediția 1990. Am s-o citesc cu vreo ocazie.

Dar eu de filme am vrut să scriu… Pe cât de armonioasă era selecția pe care am savurat-o în weekendul trecut, pe atât de disonantă e cea curentă. 1. „4”; 2. „Despre Fedot, arcașul” și 3. „Hrustaliov, mașina mea!”. Într-un mod ciudat, place și disonanța…

4

Într-un bar după miezul nopții înâmplarea îi aduce pe un businessman, un muzicant și o prostituată. Primul își comandă bere, celălat (Șnur) – votcă, iar distinsa doamnă – lichior de curaçao. Încep să-și depene povești, care din care mai năstrunșnice. Businessmanul pretinde a fi un lucrător în administrația președintelui. Este responsabil de livrarea apei din izvoarele Volgăi. Aparent, președintele nu prea consumă alcool, numai vin de Bordeaux în cantități rezonabile și șampanie, tot franțuzească la recepții oficiale. Nevastă-sa însă cică trage la măsea. Prostituata pretinde a fi model. Face publicitate la niște aparate japoneze care, dacă le pui în priză, de îndată te simți fericit și relaxat. Ea nu credea, dar a încercat și funcționează. Cică a vândut peste mie. Businessmanul s-a interesat. Șnur zice că-i chimist și lucrează în domeniul clonării. De ce numai animale? Clonează oameni și deja de multă vreme. Primele experimente s-au făcut imediat după cel de-al doilea război mondial. Dublii ieșeau prost, la fel și tripleții, dar iată cuartetele se dovediseră cele mai rezistente. Zice că există sate întregi de astfel de cuartete.

Cei trei o iau care și-ncotro, iar Șnur merge la o discotecă. Acolo poartă un dialog foarte mișto cu un bătrânel care se plângea de faptul că nu știe cine e. Podeaua e podea, și broasca țestoasă e țestoasă, în schimb când se uită în oglindă, nici nu mai știe ce să creadă. Muzicantul nostru zice că el e Vasea și că, oricât nu s-ar uita în oglindă, fie dimineața, fie seara, tot Vasea e. La care vine replica bătrânului: niciodată nu știi când ești om, iar când ești cârpă. Și nu știi cum, pe neprins de veste, devii carne de tun. Și într-adevăr… dar să las loc pentru suspans.

În acest moment, filmul lui Ilya Khrjanovsky pe scenariul tipic al lui Vladimir Sorokin mă amuză nespus și nu înțeleg de ce lumea îl consideră dezgustător și nu-l recomandă fără rezerve. Aflu imediat, căci poveștile se dovedesc a fi mai mult decât simple povești.

Sar peste anumite detalii, deși te oblig să recunoști că chestia cu clonarea e o metaforă splendidă. Sau nu ăsta era experimentul fundamental al statului totalitarist? Să ne îmbrace în uniforme, să ne depersonalizeze, să devenim clone cu toții…

…Cuartetele lui Khrjanovsky/Sorokin au propriul său folclor. Au făcut un cult din confecționarea păpușilor (și ele, la rândul lor, creații ale marelui păpușar). Numai că nu le iese fața. Căci ele vor ca chipurile păpușilor să fie diferite, nu ca ale lor. Tragic.

Recomand categoric acest film cu rezerve pentru cei fără de înger.

Despre Fedot, arcașul

Un film cu desene animate de Lyudmila Steblyanko după povestea în versuri a lui Leonid Filatov. Despre popor și putere. Mai ales despre poporul și puterea din Rusia. Animația este excelentă, caracterele sunt recognoscibile, iar versurile lui Filatov – foarte spirituale. Fascinantă și ideea de a plasa acțiunea, cu tot cu țar, general și cu prințesă, în Moscova contemporană. Sugestiv la adresa lui Putin. Splendid și ambasadorul canibal care o face pe King-Kong pe turlele Kremlinului.

În cele din urmă, ideea e destul de populistă – poporului îi crapă în final răbdarea. Bun pentru Putin și pentru copii. Versurile dacă le vrei, le scoți de aici (versiune bilingvă rusă și engleză). Ți-aș cita o mostră, dar toate-s la fel de suculente, alege tu mai bine…

Hrustaliov, mașina mea!

Trosc. Pliosc. Hârșt. Poc. Zdup. „Hrustaliov, mașina mea” se aude mai mult decât se vede. Și din ceea ce se aude, nu este clar mai nimic căci zgomotele se suprapun vocii naratorului, iar naratorul e un moșneag care cândva a fost copil, a cărui tată cândva a fost general și medic și nu-și prea aduce aminte nimeni cum au stat lucrurile pe-adevăratelea. „Nu din cauza că au murit cu toții, pur și simplu au uitat…” precizează naratorul.

În ceea ce se vede, predomină imaginile zăpezii (exil, Siberie, urme șterse…) și a focului (infern, păcat, inchiziție…).

E complicat. Au dreptate criticii care au zis că „Hrustaliov, mașina mea!” este o replică lui „Ulise” de James Joyce. Același torent al gândirii, același eclectism stilistic. Numai că transpus pe limbaj cinematografic. Au dreptate și acei care l-au botezat pe Alexei Gherman, Fellini al stalinismului. (De fapt eu l-am botezat așa, dar pe semne că am dreptate, căci au spus și alții aproximativ același lucru).

– Dar de ce-i atât de complicat? stăruie nevastă-mea.

E complicat pentru că vocea aparține băiatului, care acum e moșneag și nu-și amintește bine ce și cum, dar crede că e important să o facă. Nu știm cât, din ceea ce își amintește el, e mit și cât ține de realitate. În plus s-ar putea ca băiatul să fie o victimă a complexului lui Oedip (sau, mai corect ar fi să spun, complexul lui Pavlik Morozov), care posibil și l-a turnat pe taică-su și apoi a edificat o legendă în care să-l deseneze viu și scăpat de chinuri? Vremurile erau complicate și ele. Cât se știa atuncea? Că-i adevăr, că-i minciună…

– Ei bine, și Fellini e complicat, dar cel puțin scenele lui sunt plăcute văzului, nu se lasă soția.

Mda… scenele filmate de Gherman sunt încărcate cu un comism de care nu prea ai chef să râzi. Sau râzi, dar te simți prost după aceea. Scena violului e absolut dezgustătoare. Dar din nou mă văd obligat să-l justific pe Gherman. Scene dezgustătoare pentru o epocă dezgustătoare. Mi se pare că ține de fairplay.

Și totuși, chiar dacă am intuit lucruri, care se pare că au fost camuflate cu grijă, senzația din final n-a fost una eliberatoare. Și vinul băut mi s-a părut a fi mai amar decât a fost în realitate. Să mai zică și alții, căci eu unul nu ți-l recomand decât dacă ești cuprins de o criză existențială profundă și ai chef să te adâncești în ea mai departe. Chiar dacă e vorba de un scenariu scris de Iosif Brodski.

Et maintenant nous parlons Français…

Tags: , , , , , , , , ,

3 Responses to “Kremlin Kino”

  1. Nicolae B. says:

    De unde s-a facut rost de “Hrustaliov, masina mea!”, ca eu il caut de vriun an (dar cred ca il caut cu putin zel 🙂

    • Zenu says:

      Ți-l aduc eu. E o enigmă pe care n-am dezlegat-o – jurnalistul finladez fără pașaport. Aștept dezlegarea :).

  2. Nicolae B. says:

    Nu stiu… Hrustaliov mi se pare mult prea bun pentru ca sa-l comentez asa cum ar merita. Tehnic vorbind contine solutii compozitionale absolut inedite, pe alocuri ma lasa cu gura deschisa incarcatura enorma de sens si de dinamica in compozitia sirului de cadre. Sa o mai faci atit de incarcata in elemente dar in acelasi timp sa nu pierzi din dinamica si sa mai bagi si simbolica in aranjamentul compozitional e uluitor. Haosul aparent pur si simplu mi se pare un torent enorm de informatie si senzatii transmisa in citeva dimensiuni simultan dar nu si independent. Nimic in plus, nici un fel de pregatire si explicare pentru “toate” tipurile de spectator, 2 ore si 18 min. de distilat de film pur…
    Multumesc mult pentru CD !