January 4, 2010 21

În pat cu Sherlock Holmes

By in film

Harry Potter? Mi-a plăcut. Unu, doi, trei, patru, cinci și șase. I-am așteptat apariția în fiecare an. Bineînțeles că aștept Nr. 7. Pirații Caraibelor? I-am adorat. Un-doi-trei. I-am luat lui Ruxi o joacă de pirați și am săpat în piatră roză timp de câteva ceasuri ca să-i găsesc comoara de plastic. Mi-a plăcut Matrix. Am privit-o repetat astă vară. Mi-au plăcut oamenii X. Mi-a plăcut Busola de aur. Mi-a plăcut Epoca de Gheață. Mi-a plăcut Madagascar. Mi-am „procurat” copii ca să pot merge cu ei la cinema ca să savurez aceste delicii fără ca să par ridicol.

Și Sherlock Holmes (2009) mi-a plăcut la fel de mult ca toate celelalte. Se putea altfel?

Dar, indubitabil, există câteva ingrediente extraordinare în acest film.

  1. Decorul. Pentru cineva care a vizitat recent Londra e un deliciu să vezi Tower Bridge în faza incipientă a construcției;
  2. Muzica rrrupe. Hans Zimmer este un meseriaș vestit, dar în ideea asta de a combina muzica țigănească cu muzica celtică, Zimmer se întrece pe sine însuși. Muzica conferă Londrei imaginea pe care o merită – un centru al universului, un Babel al epocii industriale;
  3. Robert Downey, Jr. ne prezintă un Sherlock haios, adică cool, o minte ascuțită, dar absentă atunci când devine captivă mrejelor iubirii. Puțin ce rămâne din imaginea detectivului pedant și calculat întruchipat de Vasili Livanov. Vioara și pugilismul. Sherlock cel nou boxează matematic, calculându-și 6-7 mișcări succesive. Acest truc e o găselniță minunată de-a lui Guy Ritchie.
  4. Jude Law este un Watson evoluat. Din ucenicul nedumerit ăsta se transformă grațios într-un partener de nădejde, indispensabil pentru Sherlock Holmes.
  5. Fabula. În mod vizibil noul Sherlock Holmes a împrumutat din aventura civilizatoare promovată de Dan Brown. Avem simboluri oculte și misionarism. Referințe cultural-istorice la fascismul iminent. Acolo unde Conan Doyle se animă cu rezolvarea unor cuburi Rubik elementare, Guy Ritchie edifică un Burj Al Arab.

Așadar, mi-a plăcut. 100%. Ce nu mi-a plăcut, însă, a fost modul matematic de a-mi procura această plăcere. Sunt aproape sigur că Slavoj Žižek nu ar pierde ocazia de a folosi cu acest prilej termenul de jouissance, pecetluit de psihanaliști. Un orgasm scurt, care e menit să fie dat uitării într-un timp record pentru a face loc pentru următorul. În ultima scenă a filmului se menționează profesorul Moriarty. Ooo! Asta înseamnă că suntem deja îndreptățiți să salivăm intens în așteptarea sequelului. Filmul nu doar că ne satisface, ci ne și dă întâlnire pentru o dată ulterioară. Ai crezut că ai mers la un film, dar în realitate ți-ai procurat o amantă.

Prin contrast, filmele sovietice sunt exemplar de… monogame. În fiecare an, cei născuți în URSS privesc fidel Ирония судьбы, или С лёгким паром! și Служебный роман găsind plăcerea în reeditarea dialogurilor favorite. Acolo unde Hollywood oferă o amantă pentru o noapte sau trei, cinematografia sovietică oferă o căsătorie legitimă și pe viață.

Filmele est-gername despre Winnetou, avându-l pe Gojko Mitić în rolul principal și acum îmi trezesc o pasăre în suflet. Interesant, copiilor mei li se va întâmpla această minune în raport cu Harry Potter? Mă îndoiesc.

Tags: , , , , , , , , , ,

21 Responses to “În pat cu Sherlock Holmes”

  1. Maddame says:

    Ieri l-am vazut si eu cu consortul. In afara faptului ca din povestirile lui Conan Doyle au ramas doar numele si Londra, filmul e suculent, captiveaza si distreaza.

    Totusi, povestea ar fi putut fi mai sherlock-holmeasca, si mai putin, cum ai observat, dan-browneasca.

  2. v.ernu says:

    Hehe,,,, vad ca esti incintat,,, eu ma tem sa vad filmul asta: tin prea mult la carte (si ecranizarea sovietica)…. insa sint sigur ca si aceasta ecranizare imi va placea… va fi insa Guy Ritchie (care/mi place mult) nu Conan Doyle…

    Insa aici ai surprins perfect ideea (pe care si eu imi construiesc teoria nostalgiei sovietice): “Acolo unde Hollywood oferă o amantă pentru o noapte sau trei, cinematografia sovietică oferă o căsătorie legitimă și pe viață”. Corect.. De asta noi sintem atit de legati de obiecte-erou, mirosuri si gusturi-erou… toate erau de un singur fel si pe viata… acum sint multe si se schimba cu mare viteza… Dupa Harry Potter si Holmes in varianta Guy Ritchie nu ai cum sa fii nostalgic fiindca e de multe feluri si se schimba cu mare viteza… nu mai e timp sa se prinda de retina si memorie…. dar poate asa e mai bine…

    • Zenu says:

      Superb! Mi-ai continuat gândul. Eu de ce n-am observat asta? Într-adevăr în URSS nu existau feluri de smântână sau chefir. Exista un produs standard: smântâna; chefirul Smântîna şi Kefirul. Unul și același pe viață!

      Există o logică capitalistă în faptul că Harry Potter e imun sentimentelor nostalgice. Pentru ca societatea de consum să pășească înainte, ea nu are voie să se oprească asupra unui singur produs. Monogamia în raport cu consumul e o practică strict interzisă în capitalism. Dar, paradoxal, și acolo sunt oameni romantici în stare să se extazieze după o copertă roasă ;).

      • Vladimir B. says:

        Eu aş adăoga: Smîntîna şi Kefirul — cu majuscule, căci sunt apoteoza acelor produse, nimic altceva nu era cu putinţă. Nu e ca astăzi, cînd Ariel se upgradează continuu, cînd spune că acest produs e CEL mai BUN, dar acum vreo 3 luni a mai spus asta…cînd a minţit? Sau îşi dă sieşi la gioale! Tu, Sorin, care ai studii de economie, ai putea să explici fenomenul acesta al “îmbunătăţirii continuie”??? E ca o tinereţe fără bîtrîneţe)))

  3. Excelenta Voastra, ma faceti sa fiu curios si sa gasesc acest produs artistic – daca e un produs artistic…
    Cit despre subtila comparatie a filmelor care au avut succes la casa in occident cu productiile cinematografice svietice pot doar sa redau conversatia a doi soareci ce s-au intilnit dupa ce au luat prinzul : Unul – foarte bun Pe aripile vintului! Al doilea – Ts-ts-ts! Cartea a fost mai buna!
    Gusturile sint diferite, vremurile sint si ele tot asa. Winnetou sau Capitan la 15 ani, Cocosatul lui Paul Feval si Cavalerul Pardaillan al lui Michel Zevaco au un alt gust in comparatie cu Harry…
    Iar Liubovi i golubi e altceva decit Cel mai iubit paminteni, filmul. Prefer sa nu compar ci prin aceste ferestre de oportunitate sa intru si sa incerc sa inteleg. Daca se poate intelege ceva…

  4. ha ha ha…prieteni vad ca plecati inspre ceea ce se numeste psihologie sociala si la reperele pe care psihicul maselor le avea odinioara..ancore as spune eu..aceste ancore sint insa mai putine in societatea de consum, sau imi pare mie?

  5. Mersoi de review , chiar intentzionam sa-l vad…

  6. Vladimir B. says:

    Mie, din contră, Guy Ritchie îmi displace!

    Am văzut două filme de-ale lui, ”Lock, Stock and Two Smoking Barrels”(1998), și un altul, făcut la exact un deceniu după, ”RocknRolla”, și cred că nu vă voi duce să văd această nouă producție!

    Chiar dacă ambii sunt englezi,și Guy Ritchie și Conan Doyle, ceva însă îi deosebește: cumpătarea și spiritul imaginativ al celui din urmă îi lipsește contemporanului nostru! Post-modernitatea nu se potrivește autorului cu lulea în gură)))

    • Zenu says:

      Nici eu nu-l pun pe Guy Ritchie în același rând cu Tarkovski (Doamne firește!), dar pentru eșantionul 2, e oarecum OK. În orice caz, Tarantino și Ritchie sunt deja compatibili ca substanță. Mie „Lock, Stock and Two Smoking Barrels” mi-a plăcut. La fel și „The Snatch”. Numai Benicio del Toro pe post de ovreu cât face. Îmi pretează încercarea de a transforma englezul snob într-un tip de cataramă (gen mexican sau balcanic), deși în „RocknRolla” e deja răsuflat.

      În „Sherlock Holmes” Ritchie face Hollywood 100%. Dar același lucru îl face și Nikita Mikhalkov într-o manieră puțin mai subtilă. Pentru eșantionul 2 e o chestie inevitabilă.

  7. Vladimir B. says:

    Cam cum ai defini tu acest ”Eșantion 2”?! Că nu mi-e prea clar, mai ale că l-ai adus în chestie și pe Mihalkov…o spun din capul locului, acesta din urmă este un artist demult terminat! Cam de la ”Urga”)))

    • Zenu says:

      Dada, cam pe-atunci a trecut în eșantionul 2. Eșantionul 2? Adică filme pentru care poți să dai cinci steluțe, doar cu mențiunea că fac parte dintr-o categorie mai inferioară. De exemplu Pulp Fiction e pentru mine un film de 5 stele în eșantionul 2. Adică nu poate sta pe același raft cu Ingmar Bergman. Dar nici să-l dai jos de pe poliță nu poți. Greu de explicat… eșantionul 2, asta e… 🙂

  8. Vladimir B. says:

    Ştii, noi cei crescuţi şi educaţi cu opera filmică a unor mari creatori precum Tengiz Abuladze, Serghei Parajanov, Emil Loteanu, Frederico Fellini ş.a., ne este greu să ne dezicem de o ANUMITĂ concepţie despre film, dar bănuiesc că cei care sunt educaţi şi hrăniţi permanent şi doar cu producţii de tip soap opera şi blockbuster movies, nu au această dilemă: “Eşalonul 1,2,3, 3,14!!!”

  9. v.ernu says:

    Vladimire si cauta asta
    http://www.ernu.ro/anticasual/the-temptation-of-st-tony/

    e un tinar regizor estonian care lucreaza cu influiente a la Bergman…o sa/ti placa cu sigurata,,,,

    • Vladimir B. says:

      @Vasile, te-am cetit de aseară!

      Să văd de unde fac rost de film…chiar mă interesează perspectiva nordică. Karelia e un caz special în abordarea problematicii răsăritene.