October 26, 2011 2

Epoca de aur

By in film

“Bine e acolo unde noi suntem” e un enunţ depăşit în epoca globalizării. Cum adică nu suntem? Noi suntem peste tot. În special, noi, Woody Allen, care iaca-iaca e în Barcelona, numa-numa vine din Paris, acuş-acuş ajunge la Londra. Фигаро тут, Фигаро там. Azi la Chişinău, mâine la Taşkent. Pentru europeni mai uşor, pentru moldoveni – mai cu vize. Însă ţinând cont de mobilitatea moldovenilor pe piaţa globală a forţei de muncă, vizele nu sunt o constrângere. Rezolvabil dacă ai cont de credit. Rezolvabil dacă ai paşaport românesc. Inutil dacă ai cont pe facebook. Şi aşa suntem pretudindeni.

Suntem pretutindeni, e bine?

Hm… Vechiul enunţ a fost actualizat de sus-amintitul regizor în Midnight in Paris (2011): “Bine a fost atunci când noi nu eram”. Bine-bine, dar cine mai bine decât noi, moldovenii, să ştie că tre să mergem înainte, căci… înainte a fost mai bine? Asta-i buba. Un scriitor prins într-o relaţie pre-conjugală de calitate îndoielnică este bătut de norocul de a călători în trecut. După miezul nopţii se deschide o uşiţă într-o lume unde Francis S. Fitzgerald se plimba pe străzile Parisului cu a sa Zeldă, iar Ernest Hemingway sorbea din stacanul de calvados filozofând despre curaj. În timp ce Salvador Dalí divaga despre forma rinocerilor. Simpatică epocă. Să ia dracii prezentul, căci scriitorul nostru se îndrăgosteşte lulea de o fiinţă boemă care îi avea la activ pe Matisse, Modigliani şi Picasso. Doar că… colac peste pupăză nici dânsei nu-i era prea bine în prezentul anilor ’50, căci visa la o altă epocă belle când cafenelele Parisului erau populate de alte personaje: Gauguin, Monet cu Manet şi alte făpturi cultivate de absent. Ea rămâne acolo. Scriitorul nostru se întoarce în prezent.

Da… Woody Allen nu mai e ca pe timpuri. Filmul e amuzant, dar nu rupe. Nu ca Match Point (2005). Şi nici ca Scoop (2006). Şi nici pe departe ca Manhattan (1979). Oricum, viaţa curge într-o singură direcţie. Viaţa bate filmul. Trăim. Vizionăm. Savurăm.

Tags:

2 Responses to “Epoca de aur”

  1. “I see… a rhinoceros”. Probabil cea mai hazlie scenă din film.
    Brody în rolul lui Dali — magic.

    Nu sunt sigur că Gil/Wilson călătorește în timp. După mine, călătorește într-un Paris imaginar, stereotipic, care ar putea fi construit în baza biografiei lui Hemingway de Baker și altor surse secundare.

    Apropo de Bunuel, Midnight in Paris m-a împins să vizionez El Angel Exterminador.