April 27, 2010 12

Elefanții care sunt scărițe

By in film

În 1992 Gregory Colbert a pornit într-o călătorie care l-a adus în India, Egipt, Birmania, Tonga, Sri Lanka, Namibia, Kenia, Antarctica, Insulele Azore și Borneo. Peste 10 ani cineastul canadian a prezentat lumii un film, un roman și un album de fotografii.

Filmul se întitulează Ashes and Snow (cenușă și zăpadă). Imaginile sunt de o frumusețe sfâșietoare. Niște adevărate haiku în imagini. Coreografie fină și plină de înțelesuri. Aici e de zen. Zen auzi, zen vezi, zen visezi.

Un elefant cu trompa ridicată este o scară spre stele
O balenă făcând salturi este o scară spre fundul mării
Fotografiile sunt o scară spre visurile mele
Aceste scrisori sunt scări spre tine.

© Gregory Colbert

Coloana sonoră reprezintă o colaborare muzicală între Michael Brook, Patrick Cassidy, David Darling, Robert Een, Lukas Foss, Djivan Gasparyan, Lisa Gerrard, Heiner Goebbels, Nusrat Fateh Ali Khan și Temple of Sound.

Sunetele m-au teleportat în vremea când ascultam masiv Passion de Peter Gabriel. Se dovedește că nu întâmplător, căci Nusrat Fateh Ali Khan, cu care a colaborat Gabriel, este puntea care unește cele două albume.

Recomand insistent… totul.

P.S. Domo arigato lui Ceziceu pentru că s-a împărțit la țanc.

Tags: , , ,

12 Responses to “Elefanții care sunt scărițe”

  1. Viorica says:

    Azi am fost intr-un gand.

    Mi-am luat in geanta cartea Henri Brunel “Haiku intelepciune sau nebunie”. Vroiam sa o postez in grupul Eu citesc , sa vad daca cineva este amator ( fun) sau mai bine zis mai priceput in asta.Din curiozitate.

    Si uite ca pe facebook deja aparuse postarea ta. Am gasit vinovatul 🙂 . Oricum si dupa numele blogului trebuia sa-mi dau seama : ).

  2. Vladimir B. says:

    Nusrat Fateh Ali Khan a unit întreaga lume muzicală!

    El a fost cel care a stat la cîrma a ceea ce se numeşte azi fusion, new music, world music etc, si mai cîte…cred că nicio voce pe lumea asta nu e mai liniştitoare pentru mine decît a lui…acum cîntă îngerilor şi lui Dumnezeu! Dumnezeului căruia i s-a închinat: Mahomed. Piesa asta e copleşitoare. Merci, man.

    • Zenu says:

      Și eu m-am bucurat să-l redescopăr. Uitasem cât de mult apreciam The Passion pe vremuri. Orientalii ăștea au avut niște contribuții fenomenale la muzica jazz. Anouar Brahem și Rabih Abou-Khalil, libanezul sunt clasici deja. Ultimamente am ajuns să-l apreciez enorm pe Kayhan Kalhor, un iranian de etnie kurdă care face minuni. Ți-l recomand din suflet (asta dacă nu l-ai descoperit deja). Ia vezi aici o mostră:

  3. Vladimir B. says:

    Ți-l pot recomanda și eu pe Kalhor, mai ales că l-am ascultat pe viu — pe scena Operei Române — și asta după ce-l întîlnisem, firesc, în spatele Operei, unde i-am solicitat cu tot firescul un autograf)))))

  4. Vladimir B. says:

    Greşit: la John McLaughlin nu voi merge!

    Iar Kayhan a fost în cadrul festivalului Enescu, cu uriaşul violoncelist Yo Yo Ma, şi cu încă cîţiva “coechipieri”…

  5. Vladimir B. says:

    Nu mai e demult genul de muzică pe care-l frecventez, nu mai ascult. Din generaţia lui am mai rămas cu chitara lui Ralph Towner, care mă binedispune şi îmi comunică o linişte precum nimeni altcineva nu mai reuşeşte… John McLaughlin e soiul de “fanatic” gen Frank Zappa, a cărui muzică a devenit indigestă, greoaie, tehnicistă, şi aş defini-o cu formula “rebel fără cauză”. Abercrombie, pe care l-am ascultat la Gărîna dă şi el semne de surmenare, deşi e un mare artist! Nu cred că ţi-am făcut pe plac cu explicaţiunea asta a mea…

    • Zenu says:

      Sunt mai multe feluri de John McLaughlin – în Que alegria e unul (place), în Mahavishnu Orchestra e altul (nu prea place), în trio cu Paco de Lucia şi Al di Meola e superlativ (ocazional sunt în stare să fredonez în mintea mea primele 4 minute din Mediterranean Sundance. Perioada lui de experienţe cu chitara electrică am ignorat-o total, iar ceea ce face cu Remember Shakti – place din nou. Am fost la concertul lui în aer liber (oricum cu plată :() la Madrid şi m-am simţit într-al nouălea cer. O stare de beatitudine care nu se compara cu nimic. Am fost extaziat. M-aş mai duce…

      Ralph Towner mă entuziasma pe timpuri, dar am încercat să ascult Crossing mai recent şi mi s-a părut destul plat. În schimb Matchbook, Batik şi Blue Sun le aud bine şi acum.

      Apropo de vremurile apuse – eram înebunit după Egberto Gismonti şi Nana Vasconcelos. Dar nu ştiu cum nu prea s-a auzit de ei ultimamente. 🙁

  6. Vladimir B. says:

    Ambii> Egberto Gismonti şi Nana Vasconcelos sunt super bine!

    verifica pe http://www.ecmrecords.com...